Casa noastră de la Telega este pusă într-o coastă. Dînsus de noi nu mai sînt case, doar grădini. Grădini închise, că pe aici se face diferența între grădinile închise cu gard, unde de regulă sunt livezi, și cele deschise, poieni cum le zice lumea, de fapt pășuni, unde nu prea cresc copaci dintr-un motiv foarte simplu: pentru că animalele care sunt lăsate să pască pe acolo primăvara, înainte să urce la munte, belesc tot ce prind în cale, inclusiv puieții de pomi.
Deci în spatele casei noastre e tot o coastă, destul de înclinată. Grădină. Iarbă și pomi. Mai ales pruni, pentru că pe aici e un cult al țuicii cea hrănitoare și plină de vitamine, mama ei de țuică, că multe minți a stricat... Dar și nuci, meri, peri și alți copaci folositori, iar în gard de-ăia de pădure, să țină pămîntul și să marcheze hotarul. La Turambar aceștia cresc și în mijlocul grădinii, frasini și ulmi, alături de alte soiuri de pomi roditori: caiși, vișini, gherghini, măceși, trandafiri, coacăzi, agriși, bambuși și alți pomi cît se poate de roditori și de creștin-ortodocși... :).
Pereții din spatele casei, cei dinspre coastă, sunt plini de ferestre. Și la bucătărie, și la camera unde servim masa, și la holul de intrare. Cel puțin la holul de intrare avem ditamai namila de fereastră, 1,5 pe 1,5, de zici că ești la sala de focus grup, prin care se vede coasta foarte bine, neîntreruptă de nici o giurgiuvea. Punct ideal să observi păsăretul care vine să ciugulească pe coastă, să ciocăne în nucul cel bătrîn, să-și curețe penele, să cînte în vîrf de pom, să caute prin pietrele zidului sau alte comportamente specifice păsăretului sălbatic.
Uite așa, de ceva timp, de cîțiva ani, Turambar s-a transformat fără să vrea într-un pseudo-ornitolog amator, care belește ochii pe fereastră la păsări. Stau nemișcat și mă uit la ele cum se adună pe coasta noastră. Uneori sunt ad litteram zeci de păsări, din tot soiul de specii. Passeriforme, mostly, că astea stau să ciugulească prin iarbă.
Azi am văzut așa: mai întîi un graur care ciugulea conștiincios în iarba de deasupra zidului. Un pas, doi pași, trei pași, cioc-cioc-cioc cu ciocul prin iarbă, cu un zvîcnet nervos din gît. Pe urmă, la fel de repede, capul sus, uită-te în stînga și în dreapta, să nu vină pisica, gaița, uliul, prădătorul. Pe urmă de la capăt: un pas – doi pași – trei pași, cioc-cioc-cioc…
A stat așa, preț de un minut. Pe urmă, zbîîîr! a zburat spre dreapta, ieșind din unghiul de vizibilitate al ferestrei de la bucătărie. Eu, repede după el, la fereastra cealaltă, aia mare, din hol. Acolo, ce văd? Pe lîngă graur, ceva mai sus, o mîndrețe de ciocănitoare de-aia mare, de pădure, cu trupul de un verde-kaki, nu alb-negru, cum știți voi ciocănitorile de regulă. E o specie ceva mai rară, mai mare decît ciocănitoarea obișnuită, cu corpul kaki și cu spatele capului roșu. Cred că ciocănitoarea de pădure se numește (nu sunt sigur, ar trebui să verific și am conexiune lentă de Internet aici, deci fără search, poze și alte chestii de-astea bandwidth-consumming). Ciugulea și ea prin iarbă, ceva mai sus, lîngă gard, unde era iarba mai mare. Un pas-doi pași- trei pași, cioc-cioc-cioc...
Lîngă ele, sus într-un zarzăr, două gaițe: pereche. Frumoase păsări, gaițele astea, cu albastru și cu negru și cu portocaliu și cu maron și cu negru. Urmăreau cu privirea iarba de dedesubt și, din cînd în cînd, săreau în iarbă să prindă cine știe ce gînganie. Pe urmă țop înapoi sus pe creangă. Și tot așa.
Aveam astfel la nas, la nici 10 metri de mine, dincolo de fereastra noastră cea mare, trei soiuri de păsări: graur, ciocănitoare de pădure, gaiță, toate trei dintre speciile acelea ceva mai mari și mai rar de văzut. Și toate trei își vedeau tacticos de treabă fix sub nasul meu, pe coasta din spatele casei, de parcă nici urmă de om prin apropiere. Nu mai punem la socoteală pițigoii de prin preajmă – ei erau small fry pe lîngă cele trei feluri de paseri colorate.
Pe urmă, ceva mai pe după-amiază, cînd stăteam afară și mă uitam cum se adună norii a ploaie, începuse deja să picure, aud scandal mare scandal. Mă uit: în bradul de la vecin, de la vale de noi, cele două gaițe erau certate și atacate de un pițigoi care, cu mare și nesăbuită vitejie și cu și mai mare scandal, cu țipete de alertare și de indignare, încerca să gonească hoațele de gaițe din zonă. Probabil că pițigoiul avea cuibul pe acolo și nasoalele de gaițe încercau să dea cu nasul la ouă.
Și uite așa, timp de vreo două minute, am fost martorul a ceea ce în literatura de specialitate se cheamă mobbing: comportamentul de atac al păsărilor mai mici, care de regulă sunt pradă, asupra păsărilor mai mari, care de regulă le halesc pe cele mici. Citiți aici să vă faceți idee.
Și uite așa, preț de vreo două minute, m-am simțit precum Konrad Lorenz, etologul cel mare iubitor de păsăret.
În fine, ultima experiență din ziua de azi cu păsăretul a fost pe seară, în timp ce-mi așteptam gagicile să se întoarcă de la Cîmpina. Tocmai terminasem de citit Omul – O aventură genetică (Spencer Wells, Ed. CD Press, 2009), mă ridicasem din pat să-mi îndrept oasele și mă dusesem la fereastra cea plină de păsăret.
Mă uit, ce văd? Poiana din dreapta, din fața terasei, plină de păsăret. Grauri. O haită de grauri. O turmă de grauri. O hoardă de grauri, aliniați disciplinat unul lîngă altul, avansînd metodic de jos în sus, ciugulind iarba în căutare de semințe, furnici și alte gîngănii. Mamă, ce mulți erau! Încep să-i număr: unu, doi, trei... Erau mulți și în continuă mișcare, și mă simțeam ca la rugby la Old Boys cînd încerci să numeri echipele, să vezi dacă suntem egali sau nu. Stați dracu’ pe loc un pic, că vă încurc, vă număr de doo ori! Zece, unșpe-doișpe-treișpe-paișpe. Cinșpe-șaișpe... What?? Douăzeci-douășiunu-dooșdoi... Mamă, n-am mai văzut atîția grauri la un loc niciodată atît de de-aproape. Maaamă, cîți sînt! Douăjtrei-douăjpatru...
Douăzeci și patru de grauri. O hoardă. O haită. O turmă de grauri. Adică un stol... :)
Nu apuc bine să-i număr, să zic dooșpatru în gînd, că ei toți, ca la comandă, zbrrrrr! Toți la un semn s-au cărat grăbit. Se auzise o ușă pocnind: veniseră gagigile mele de la Cîmpina.
:)
Pe urmă, la jumătate de oră, după ce am intrat toți în casă, ne-am uitat pe partea cealaltă a casei, spre sud, în curte la vecinul Ion. Se întorseseră acolo, să-i ciugulească și lui iarba din curte. Erau puhoi. Douăzeci și șapte la un moment dat. I-am pus scăunel lui Andra la fereastră, să îi vadă mai bine. Din cînd în cînd, zburau toți, speriați, sus în bradul de dincolo de gardul lui Ion. Pe urmă, pîș-pîș, se întorceau unul cîte unul, sau în grup, cîte patru-cinci, și o luau de la capăt. Și noi la fel, cu număratul: șaișpe-șapt’șpe-opt-șpe. Nuu, pe ăla l-ai numărat de două ori, Andra, ăla nu se pune... Mai uite unul care a coborît din brad: nooșpe. Douăzeci, tata!
Da, Andruțule, douăzeci. Dooșunu. Dooșdoi. Dooșpaptru. Sînt din nou dooșpatru de grauri, Andra. Dooșpatru. Dooșpatru de grauri, Andruța tată, și noi cu ei...
:)
marți, 6 aprilie 2010
Dooșpatru de grauri
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
8 comentarii:
Hitchcock, nu alta... n-au atacat?
;-)
Neeeah. N-au atins pragul critic. In plus, si fereastra era destul de groasa. Mama lor de grauri, care merg in haita, ca lupii...
:)
Veru' Turambar, sssspor! :D
țț țț, ce înseamnă copilăritul în ale naturii. mă prind că tineretul glorios de astăzi nu deosebește o gaiță de o barză :)
Din iarba rasare splendoarea, bre Itzic bre. Stii doar ca de pe-aici de pe la Telega (de la Bustenari, ca sa fiu mai exact) sunt si fratii Geo Bogza si Radu Tudoran.
Vrei casa la Telega? Sint multzi din cei care si-ar dori o casa pe-aici, bre Itzic bre. Un singur sfat, de cumperi, bre Itzic bre: ai grija, ca sunt unele locuri unde aluneca terenul. Mai intii intreaba... Ca altminteri te trezesti cu casa-n garla, bre minoritarule bre.
Zici ca a inviat? Da, dom’le, multi imi spun si mie acelasi lucru. Si daca toata lumea spune asta, cine sunt eu, biet pacatosul de ateu de mine, care sa puna la indoiala intzelepciunea poporului? Deci daca zici tu, atunci Adevarat a Inviat, bre Itzic bre...
:)
@ Camil Stoenescu: Bre Camile bre, nici mie nu mi-a aratat nimeni gaitza in copilarie, bre Camile bre, desi maica-mea a fost profa de biologie. Tot din carti le-am invatzat si eu. Doar ca, spre deosebire de voi, orashenii plini de fum in plamani, eu tot am ocazia sa le vad pe fereastra casei.
Singurul lucru care il inveti aici instinctiv, vrei, nu vrei, ca pe Tatal Nostru: copacii. De te nasti la Telega, atunci stii copacii. Frasin si tufa (stejar) si tei si ulm si fag si paltin si jugastru si carpen si plop si pluta (alt soi de plop) si salcam si chiar si oleaca de brad (molid, de fapt, dar asta e alta poveste). Si gherghin si salcie si scorus si catina si corn si sanger si calin si porumb (nu ala care-l stii tu; altul) si macris. Si prun si mar si par si gutui si cires si cires salbatic si mar salbatic si
Si le inveti sa le cunosti si ziua, si seara, si pe ploaie si pe zapada, si pe ceatza si pe pipaite, si cand au frunza, si cand sunt infloriti, si cand sunt infrunzitzi, si cand sunt goi si cu scoarta rece, si cand sint crapati in patru si le vezi doar lemnul, inainte sa-l bagi in foc. Inveti toti copacii pamantului asta de pe aici de prin preajma, bre, si te plimbi cu toporul in cumpana pe coaste, si te simti una cu locu, bre.
:wink:
@ Camil: completare: ca sa nu mai spun ca inveti multe, dar multe soiuri de pruni. Si dupa fruct, dar si dupa trunchi si frunza si, uneori, chiar dupa pozitia din gradina, chiar daca nu e gradina ta :). Si galbiori si grasi si vineti si garlanesti si tiganesti. Ca si merele: domnesti boieresti cretzestio ionatane bot de iepure frumosul de voinesti golden si altele pe care le vad cu ochii mintii, dar le-am uitat numele. S-o intreb pe maica-mea, ca ea ii stie... :)
Ciocanitoarea / ghionoaia verde
Trimiteți un comentariu