[...] and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret [...]

“On the back part of the step, toward the right, I saw a small iridescent sphere of almost unbearable brilliance. At first I thought it was revolving; then I realised that this movement was an illusion created by the dizzying world it bounded. The Aleph's diameter was probably little more than an inch, but all space was there, actual and undiminished. Each thing (a mirror's face, let us say) was infinite things, since I distinctly saw it from every angle of the universe. I saw the teeming sea; I saw daybreak and nightfall; I saw the multitudes of America; I saw a silvery cobweb in the center of a black pyramid; I saw a splintered labyrinth (it was London); I saw, close up, unending eyes watching themselves in me as in a mirror; I saw all the mirrors on earth and none of them reflected me; I saw in a backyard of Soler Street the same tiles that thirty years before I'd seen in the entrance of a house in Fray Bentos; I saw bunches of grapes, snow, tobacco, lodes of metal, steam; I saw convex equatorial deserts and each one of their grains of sand; I saw a woman in Inverness whom I shall never forget; I saw her tangled hair, her tall figure, I saw the cancer in her breast; I saw a ring of baked mud in a sidewalk, where before there had been a tree; I saw a summer house in Adrogué and a copy of the first English translation of Pliny -- Philemon Holland's -- and all at the same time saw each letter on each page (as a boy, I used to marvel that the letters in a closed book did not get scrambled and lost overnight); I saw a sunset in Querétaro that seemed to reflect the colour of a rose in Bengal; I saw my empty bedroom; I saw in a closet in Alkmaar a terrestrial globe between two mirrors that multiplied it endlessly; I saw horses with flowing manes on a shore of the Caspian Sea at dawn; I saw the delicate bone structure of a hand; I saw the survivors of a battle sending out picture postcards; I saw in a showcase in Mirzapur a pack of Spanish playing cards; I saw the slanting shadows of ferns on a greenhouse floor; I saw tigers, pistons, bison, tides, and armies; I saw all the ants on the planet; I saw a Persian astrolabe; I saw in the drawer of a writing table (and the handwriting made me tremble) unbelievable, obscene, detailed letters, which Beatriz had written to Carlos Argentino; I saw a monument I worshipped in the Chacarita cemetery; I saw the rotted dust and bones that had once deliciously been Beatriz Viterbo; I saw the circulation of my own dark blood; I saw the coupling of love and the modification of death; I saw the Aleph from every point and angle, and in the Aleph I saw the earth and in the earth the Aleph and in the Aleph the earth; I saw my own face and my own bowels; I saw your face; and I felt dizzy and wept, for my eyes had seen that secret and conjectured object whose name is common to all men but which no man has looked upon -- the unimaginable universe.

I felt infinite wonder, infinite pity.”
― Jorge Luis Borges

. Citeste tot...

Moartea, singurul combatant ezoteric în viață

Mă bucur să văz că mai sînt și alții, destui, cei care gîndesc ca mine la adresa amărîtului de Lorin Fortuna, combatantul ezoteric care ieri a murit, Dumnezeu să-l odihnească.

Atîta timp cît era viu, ne hăhăiam de ne treceau sughițurile la adresa intensităților sale ezoteric-abracadabrante despre șerpilieni, gorilieni și alte manifestări esoterice complete și corect definite.

Era clar că omul e dus cu capul. Iară noi, în nemernicia noastră de copii moderni, raționali, superiori și necruțători, învîrteam junghiul rîsului în rana minții sale duse cu pluta cum învîrt copiii scorpionul pe băț atunci cînd îi dau foc și se uită la el cum suferă.

Dar cînd omul a murit, iaca simțim cum ne stă rîsul și hăhăiala în gît. Nu mai putem. Nu ne mai vine, măcar unora dintre noi – destul de mulți, din fericire pentru lumea asta.

Ne gîndim la el ca la un amărît de om, cu bunele și relele sale, cu grijile și neputințele și cu belelele și suferințele și speranțele și dorințele și năzuințele sale, cu visele și împlinirile și eșecurile sale.

Un boț de viață, pînă mai deunăzi. De ieri, un boț de humă, de cenușă, de țărînă, de pămînt. “Cu sudoarea frunţii tale îţi vei mînca pâinea, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, pentru că din el ai fost luat; căci ţărînă eşti şi în ţărînă te vei întoarce.”

Țărînă sîntem, și în țărînă ne vom întoarce. Cu toții, indiferent ce credem, ce sperăm, ce iubim, ce urîm. Restul e amăgire. Gargară. Bicisnicie.

Și uite așa simțim cum ne înțelepțim. Moartea, acest mare egalizator. Moartea, singurul lucru cu adevărat important din viață. Moartea, acest învățător într-ale înțelepciunii și umilinței și modestiei și bunului simț.

Acum, că a murit, i-am citit biografia. A făcut Electronica – pricepere complicată. Avea doctorat de-ăla pe bune, în științe exacte, cu toată rigoarea vremurilor acelea, a anilor ‘80. A fost cadru universitar. A fost unul din cei care pe bune și-a riscat viața pentru libertate în Timișoara, atunci în ’89. A fost un om frumos.

Și pe urmă l-a luat de cap. Și pe urmă am uitat ce a fost și am început să rîdem de el. Și pe urmă a murit. Și gata. Mai e ceva? Nu mai e nimic. Și gata.

Să ne aducem aminte de omul bun Lorin Fortuna. Să mai citim încă o dată ce a scris atunci, pe vremuri, despre patimile din 1989. Să ne aducem aminte de omul frumos Lorin Fortuna, căci așa trebuie să ne aducem aminte despre morți, numai de bine. Și să ne rugăm pentru sufletul său.

Dumnezeu să-l odihnească și să ne ajute să fim mai buni la suflet, noi între noi, ăștia încă rămași în viață.

"În acea noapte aşteptam ivirea zorilor cu nişte sentimente foarte pesimiste. Şi, deşi ne era frică, la toţi ne era frică, ajunsesem în faza în care nu mai vorbeam unul cu altul. Terminaserăm de redactat proclamaţia şi o păstram cîţiva acolo ca să fim siguri că dacă, în sfîrşit, măcar unul să scape, să o poată, dacă vom fi atacaţi să o poată scoate.

Ei, vreau să vă spun că în jurul orei 6... Pînă atunci, un alt sentiment al amărăciunii noastre, am omis să spun, era şi faptul că aveam impresia că efortul nostru, iniţiativa noastră de a organiza întreprinderile, de a ne asocia întreprinderile, de a declanşa greva generală în întreprinderi, eşuase. Judecam în felul acesta pentru faptul că de fapt, aşa cum v-am spus, am rămas aproape singuri.

Mai vreau să menţionez că lumea care rămăsese acolo, mai ales cei de jos, erau oameni foarte simpli. Încă o dată remarc lipsa acută a intelectualilor. Cu deosebită părere de rău. Şi, în jurul, deci trăiam acest sentiment oarecum al eşecului şi aşteptam să vedem ce se va întîmpla cu noi.

În jurul orei 6 însă, a sosit gîfîind primul om de jos, care pentru noi probabil că a avut acelaşi efect pe care l-a avut soldatul de la Maraton, şi care ne-a spus, ţin minte şi acuma, „vine 6 Martie!”. 6 Martie fiind una din marile întreprinderi timişorene.

Ei, atunci am început să prindem curaj. Iar după asta au început să vină pe rînd şi să ne spună: vine Electromotorul, vine ELBA, vine..., veneau celelalte unităţi mari din Timişoara, mai mari sau mai mici, şi ne-am dat seama că de fapt le trebuise o noapte întreagă să rumege ideea, să se hotărască, probabil mulţi s-au dus acasă să-şi, să-şi prevină familiile asupra gestului, dar am constatat că populaţia Timişoarei, întreprinderile Timişoarei, nu ne-au abandonat de fapt."



. Citeste tot...

Șira spinării, axis mundi

Tot ce-și face omul cu mîna lui e cel mai bine.

Nu, nu este vorba despre ce v-ați gîndit voi, pufoșii mei plini de gînduri necurate și de la Diavol lăsate.

E vorba despre chestii serioase: spinare, vertebre, spondiloză, artroză, anchiloză și alte oase proaste.

Vedeți voi, pufoșii moșului, odată cu înaintarea în vîrstă, după ce pierzi alegerile și împlinești primii 150 de ani de existență kaghebistă, oasele încep să-și ceară dreptul de a deveni fosile. Fosile vii, așa ca noi toți ăștia din echipa lui Ponta, care am vrut să vindem țara la ruși și mai ales la chineji.

Oricît te-ai duce la tratament, raze, atomi, lasere, unde sonore, unde mentale, șerpilieni, masaj, chinetoterapie, yumeiho (v-am spus ce bine e la yumeiho? nu v-am spus; dacă v-aș spune, ar trebui să vă omor),

oricît ai face toate astea pentru a încerca să-ți îndrepți oasele, vă spun eu din propria-mi experiență multimilenară: tot tu, cu mîna și cu gravitația ta proprie, faci cel mai bine.

Distinșii mistici îi spun yoga. Distinșii antrenori sportivi și alți intenși de rit laic îi spun stretching. Eu îi spun binecuvîntare și adevăr și viață. Religia mea zilnică.

Pe parcursul anilor, în fiecare dimineață, pentru a-mi ține în frîu predispozițiile anchilozante ale corpului meu plin de dorință de fosilizare, îmi rup oasele și-mi întind tot ce se poate întinde în felurite feluri. Cam cum ați văzut voi în filmulețul ăla distribuit cu osîrdie de ticăloșii de nermernici de la Realitatea TV, doar că nu doar în zona gîtului, ci peste tot.

Mă rog, aproape peste tot. Cam peste tot pe unde am oase. Nu, acolo unde v-ați gîndit voi nu am.

Și dă-i și rupe.

Centurile au cea mai mare nevoie, mai întîi. Centura pelviană, cu accent pe locul unde femurul își face culcuș în bazin – loc privilegiat și în filosofia de lucru yumeiho. Trosc!

Apoi centura scapulară. Adică la umeri, pufoșii mei care nu cunoașteți cuvinte străine. Umeri gît vertebre cervicale, cu un pic de pricepere cvasi-tantrică, și un pic de vertebre toracale, chiar și niște coaste. De pe la C1 pînă pe la T1, uneori chiar și un pic de T2 T3, trosc tot ce poate fi trosnit.

Apoi, sfinta sfintelor, singurul lucru care contează în sănătatea omului, coloana vertebrală. Întindere, compresie, mai ales torsiune. Pentru reașezarea simetriei oaselor și a nervilor care ies ei pe acolo, prin găurile alea cam înfundate și cam tasate dintre vertebre. Trosc și trosc și trosc. Toracicele și lombarele, cel mai greu loc de ajuns în aceste exerciții, dar și cel mai folositor.

Simetria oaselor este cea mai importantă. Afectează funcționarea organelor interne, buna dispoziție, creierul mic, mjilociu, mare, și ăla șerpilian, și ăla gorilian.

Uite, chiar acum, în timp ce vă scriu, undeva în mijlocul ființei mele, cam pe unde toracicele devin lombare, scăpînd din încorsetarea cuștii pline de coaste, pe acolo acum eu simt un fior rece și dumnezeiesc de sănătos, produs de o pricepută aliniere a întregii coloane vertebrale, de sus pînă jos.

E nevoie doar de o toc de ușă. Se ia tocul de ușă, deschiderea aia dreptungiulară pe care o găsiți în orice casă, se pune mîna stîngă în partea stîngă, mîna dreaptă în partea dreaptă, și apoi vă aplecați încet așa cam la un unghi de 30-45 de grade, ca și cum ați face o flotare de-aia leneșă. Și pe urmă încet încet dați drumul la mușchii bazinului. Pe urmă la mușchii spatelui, imensitățile alea de corzi care aleargă de-o parte și de alta a șirei spinării. Și îndreptați bazinul, dacă vă pricepeți. Femurul ăsta e mai sus. Trosc. Încet împingi în sus doar cu un picior, pînă bazinul se rotește un pic și trosnește în partea ailaltă, așezîndu-se într-o poziție mai puțin strîmbă. Apoi, pentru echilibrare, și invers, cu partea cealaltă a corpului, cu piciorul celălalt.

Apoi cabrați spinarea încet și ascultați cea mai frumoasă muzică a lumii: cum vertebrele trosnesc încet, una cîte una, înfundat și inconfundabil, pe măsură ce spinarea voastră îndreaptă cocoașa și capul se duce spre spate. Se numește cobra sau bhujangasana și este cea mai sănătoasă manieră să vă petreceți două-trei minute din viață în fiecare zi.

Trebuie să știți trei lucruri. În primul rând, să vă ascultați corpul, să-l scanați și să fiți trezi pe dinăuntru. Să vă înțelegeți mușchii, oasele, tendoanele, și mai ales rapoartele dintre ele. Unde scîrțîie, unde sînt prost așezate, unde sînt strîmbe. Apoi, să vă controlați mușchii de manieră selectivă. Nu toți odată. Unii se contractă, alții se relaxează. Unii trag, alții stau cuminți. Pentru fiecare durere, altă combinație de on / off. Și, mai ales și mai ales, să știți cînd să trageți tare, brusc, vertiginos, yang și rău și sforțoș. Și cînd să fiți vicleni ca șerpii și înceți precum gîndacul – să relaxați încet, să trageți încet, să destindeți și să să întindă tot tot tot, yin și lent și priceput.

E o meserie complicată, pufoșii mei, să-ți înțelegi corpul și să-l repari de unul singur. Eu, cel puțin, mi-am dat deja masteratul și sînt pe cale să-mi dau doctoratul în oasele mele proprii și personale.

Dacă n-aș face asta în fiecare zi, aș fi un om aproape mort. Fie mort fizic, cu operații la coloană și cu alte tîmpenii de beteșug. Fie, mai perfid, un om mort pe sistem nervos, căci șubrezenia și stricăciunea coloanei (sistemului osos, în general) afectează sistemul nervos și te face să fii mai constipat, nemulțumit, amețit, atrofiat, anesteziat, anchilozat la cap. Simplu. Oasele afectează nervii. Nervii afectează capul. Capul afectează viața. Nu e nevoie de nici un fel de filosofie esoterică, gen Lorin Fortuna, să înțelegi această biofizică elementară.

Mă consider un om privilegiat că am înțeles acest lucru suficient din timp încît să pot să-mi repar singur oasele, pentru a-mi repara singur viața. Vă recomand să fiți cu ochii minții și cu atenția mereu trează la ce vă transmite corpul vostru. Vă recomand să aveți grijă de el, să vă tratați înainte să fie prea tîrziu, să nu fiți mai sedentari decît prevede Codul Fiscal și mai leneși decît prevede Constituția. Vă recomand să mergeți la fizioterapie, la chiropracție, la yumeiho, la masaj medical, la tot ce vă poate ajuta să vă repare spinarea.

Dar mai ales și mai ales vă recomand să lucrați cu corpul vostru, căci e cea mai bună metodă de a avea grijă de voi.

Onegaishimasu!

. Citeste tot...