România, trezește-te!

Stau pe trotuar și aștept să vină un prieten, să intrăm la o întîlnire. Bipăie telefonul. Mesaj. Trafic, întîrzie cinci minute. Stau și aștept. Nema problema, o să vii cînd o să vii. Nu ne grăbește nimeni. Take your time.

N-am țigările la mine, încerc măcar în cîteva din zile să fumez mai puțin. Mă uit în preajmă, admir peisajul. Lume oameni persoane. Textura urbană care ne face să ne simțim vii, să apreciem privilegiul de a trăi într-o urbe mare. Admir fețele, posturile, gesturile, mersul. Orice om e un univers în sine. Mă simt sociolog și generos. Viața merită trăită. Mai ales că e soare afară, primăvară tîrzie.

Privirea-mi rătăcește în jur. Mă uit și la clădiri, și la pomi. Ce e acolo? Ce mi-a sărit în ochi, baleind împrejurimile? În ferestrele casei de peste drum, două afișe. Scoase la imprimantă, lipite pe fereastă pe dinăuntru. Casa veche, clar locuință rezidențială, nu de birouri. Două foi A4, lipite pe două ferestre separate, cele care dau înspre drum.

Încă mai am privirea ageră, n-am nevoie de ochelari. Văd clar ce scrie, fără biciclete pe nas. Prietenii mă și bombăne: cum, tu poți să vezi pînă acolo, să citești ce e scris pe foaia aia? Ah, ce bine e să fii la 50 de ani să n-ai nevoie de ochelari. Te face să te simți tînăr. Criza vîrstei de mijloc.

Mă uit la afișe. Da, am citit bine, nu mă înșală privirea. Pe ambele foi scrie același lucru. Un text scurt, o frază simplă. “România, trezește-te!”. Font simplu, hîrtie albă, fără alte zorzoane. Doar aceste cuvinte.

Ah, Doamne, mulțumescu-Ți. Mi-ai dat subiect de articol săptămîna asta, că și-așa nu știam ce să scriu pentru gazetă.

Auzi tu: România, trezește-te! Un strigăt mut, o indignare mediocră, tipărită mediocru pe niște foi mediocre de hîrtie scoasă la imprimantă. O imprimantă inevitabil mediocră, de apartament. De-aia de se strică atunci cînd ți-e lumea mai dragă. Nici măcar n-au făcut fontul suficient de mare, să acopere cum trebuie spațiul disponibil. Ce font mediocru. Ce afiș mediocru. Ce strigăt mediocru, inutil.

România, trezește-te!

Din ce să se trezească, bre? Nu-i vezi cît de placizi sînt? Nu-i vezi cum își duc viețile mai departe, fără mari angoase, fără mari răvășiri existențiale? La cine strigi, bre fereastră mută bre? Nu vezi că nu te bagă nimeni în seamă? Nu vezi că sînt singurul blambec idealist care catadicsește să te citească? Nu vezi că toți ceilalți trec impasibili pe lîngă tine, fără să ridice privirile, fără să le pese?

Inevitabil, cuvintele imnului îmi răsar în minte. Deșteaptă-te, române din somnul cel de moarte, în care te-adînciră...

Pleacă, bre, de-aici, cu prostiile tale. Nu se deșteaptă nimeni. Le convine situația. Călduță. Mediocră. Las-o, mă, așa, cum a căzut. Las-o la punctu’ mort.

Cuvintele afișului reverberează peste secole cu îndemnurile imnului nostru. Golite de conținut, rumegate solemn și plictisit ori de cîte ori avem cîte un eveniment la care se cuvine să-l cîntăm. Nimeni nu dă atenție conținutului. Ce înseamnă cu adevărat acele cuvinte.

Toți le molfăim cuviincioși, cu fețele fleașcă, încercînd să ne ascundem stinghereala ori plictiseala. Așteptînd să se termine minutul de penibilitate. Unii dintre noi nici nu ne mai aducem aminte versurile, dăm mărunt din buze, minînd că le știm. Deșteaptă-te, române, din somnul cel de... Pe naiba. Nu ținem cont de cuvinte. Să cînte muzica, să se termine imnul.

Hai să-l actualizăm, căci oricum nu contează.

Deșteaptă-te române, din somnul cel de NEPĂSARE

Nepăsare, da? Nu moarte. Nu mai moare nimeni în ziua de azi, în afară de Covid. Și oricum, acelea sînt morți oficiale, necesare, să dea bine la statistică. Nu mai există alte morți, în afară de Covid. În rest, de ce să murim, cînd putem să trăim ca și cum am fi morți?

Slumber. Ce cuvînt frumos. Somn de-ăla fără scop, fără vise. Cum zicea străbunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească: dormi, fi-r-ai ai dracu’ de nenorocit, dormire-ai bumben să dormi. Bumben. Adică slumber, dar mai pe românește. Acest cuvînt pe care nu-l mai folosește nimeni. Stați liniștiți, nu mă bombănea pe mine, că eram copil răzgîiat, ținea la mine. Îl blestema pe străbunică-miu. Pe el putea să-l patrafirească în vorbe de duh. Prea dormea bumben cînd nu-i dădea voie străbunică-mea să doarmă.

Nu mai e vremea de moarte, dragii mei placizi. E vremea de nepăsare. O lene existențială, în care nu contează, nu punem la suflet, nu simțim. Alții decid pentru noi, trăiască dronele și camerele de luat vederi și fonciirea. O nepăsare bumben, premium, necesară.

Să continuăm. Merită să ne actualizăm imnul de stat. Oricum nu contează. Oricum nu ține cont nimeni de cuvintele sale. Viața e în altă parte. La vie est ailleurs.

În care te-adînciră barbarii de INFLUENCERI

De ce influenceri, bre sociologule bre? Simplu. Pentru că azi nu mai există tirani. Doar influenceri. Radu Tudor și-a lui ceată toți moderatori cu ceafa lată și cu deskul dezvelit antărteinăr cel vestit. Ne lăsăm mințile acaparate nu de tiranii de pe vremuri, niște ființe monstruoase, demne de înfierat. Ci de influenceri. Ah, ce cuvînt puternic. Un barbarism atît de necesar.

Sîntem atît de moi și de fleașcă și ne convine mediocritatea în asemenea măsură încît nici nu mai e nevoie de Stalin sau de Mehmet Pașa sau de Ceaușescu sau de Dragnea. E suficient să vină Radu Tudor, să ne adăpăm de la înțelepciunea amvonului său incontestabil. Și gata: realitatea e servită, fandacsia-i gata. Mințile sînt acaparate fără luptă. Ce simplu. Genial de simplu.

Acum ori niciodată, croiește-ți a ta ...

A ta ce? Soartă? Hai să fim serioși. Viață? N-auzi, bre, că viața e în altă parte? Oamenilor le place să le croiască soarta alții. E convenabil. E suboptimal, într-adevăr. Dar lipsit de efort. Calea minimei rezistențe. Las-o, mă, la punctu’ mort...

Deci nu punem nici un cuvînt. Nu există soartă. Nu există viață. Doar Radu Tudor. El umple tot spațiul necesar. Acum ori niciodată, croiește-ți a ta MEDIOCRITATE BLEAGĂ ȘI FLEAȘCĂ ȘI CONVENABILĂ. E lung, știu. Nu rimează. Se cîntă greu. Deci dacă vreți, puneți. Dacă nu, nu. Mediocre versuri. Mediocră viață.

Să continuăm.

La care să se-nchine și cruzii tăi NEO-COLONIALIȘTI

Îmi cer scuze, n-am găsit altă rimă. Nu mai există dușmani. Decît ăia fabricați în mod convenabil de către influenceri. Putin, evident. Dar și Orban. Orban ăla rău, ungurul suveranist, nu Orban cel bun, ăsta al nostru, fostul prim-ministru, acuma ajuns rebut politic.

Dar mai ales Năstase Geoană Ponta Dragnea Dăncilă. Ce serie de tirani convenabili. Decenii la rînd v-au băgat influencerii în cap că sînt niște nasoi. Niște tirani. Deci PSD, indubitabil. Boierii autohtoni demonizați de către metropolă. Ce tirani, că nu ascultă de stăpînii lor înțelepți de la centrul Imperiului.

Pardon, uitasem. Îmi cer scuze pentru greșeală. PSD între timp a fost reevaluat. Nu mai e Ciuma Roșie. E partenerul responsabil de guvernare. Nu mai există tirani nici măcar la PSD. Nu mai au pe stoc. Ciolacu e bun, nu ca nasoii dinaintea lui. Se cade să reformulăm ideea. Nici măcar PSD nu mai e dușman. Dacă pînă și Iohannis l-a reevaluat, înseamnă că nu mai avem voie să mai zicem nimic rău de el.

Deci, ce să vezi, nu mai avem de fapt dușmani. Doar bampiri care sug sîngele poporului. Adică neocolonialiști. Pardon, îmi retrag cuvintele. Prea tari. Nu se cuvine să introducem ideologie marxistă în acest discurs înălțător. Tăiați neocolonialiști. Scrieți aliați strategici. La care să se-nchine și cruzii tăi aliați strategici.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mîini mai curge un sînge de român.

Fugi, bre, de-aci. Ce e cu medievalismele astea? Nu român. Tăiați acest cuvînt plin de naționalism revanșard. Radu Tudor ne învață că naționalismul e cîh, e nașpa, e fake news. Poate italian. Așa sună mai bine. Sau spaniol. Englez. German. Chiar și ucrainian. Astea sînt națiile bune. Doar ei au voie să fie naționaliști.

Pe bune, nici nu-mi dau seama cum de ne mai putem permite să cîntăm asemenea versuri barbare, medievale, vetuste, primitive, obscurantiste. Chiar, ce Dumnezeu e sărăcia asta de imn, care îndeamnă lumea la tot soiul de gînduri subversive? Cum putem îndemna românii să mai fie români, cînd deontologii ne învață că nu mai e bine să fii român, ci doar decît italian spaniol englez neamț polonez ucrainian?

În rest, stați liniștiți, e bine. Toate merg cum trebuie. E primăvară afară. Lumea trece liniștită pe stradă. Tocmai am dat o lege prin care gazele României nu mai sînt ale României, se duc direct spre metropolă. Cum să decidem noi asupra gazelor noastre? Doamne ferește. Se sparie gîndul. Ce prostie medievală. Mai bine să le ia alții pe gratis și să ni le vîndă înapoi, la suprapreț.

Să facă și metropola un ban cinstit de pe urma resurselor noastre. Frankfurt? E bun. Să meargă banii la Frankfurt. Viena, e bine? Cum să nu. Să se ducă gazele și plus-valoarea și profitul la Viena. Ei merită. Noi nu. Să dăm ceva și la Paris? Să dăm, cum să nu dăm. Ei de ce să nu ia nimic de-aici? Ce, ei e mai proști decît alți aliați strategici?

Deci e bine. E primăvară afară. E soare. Lumea trece liniștită pe stradă, își vede de treburile sale mediocre. Afișul din fereastră strigă degeaba România, trezește-te. De ce să se trezească, bre? De ce să se deștepte? Ce-i cu îndemnurile astea dubioase? Nu vezi ce bine doarme? Somn liniștit, milenar. Ciobanul mioritic. Oile placide s-au așternut la iernat, privesc la Radu Tudor cu multă poftă din care vor consuma iarna întreagă.

Hai, că o să fie bine. Am rescris și imnul de stat. L-am actualizat la noile necesități geostrategice ale momentului. Și în rest, ne vedem de viața noastră. Cea mai foarte perfectă viață. Cea mai foarte mediocră. Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.

O Brave New World That Has Such People In It. Nu am spus-o eu. Ci genialul de Shakespeare. Dacă nu mă credeți pe mine, măcar pe el să-l credeți. Un imperialist. Un neocolonialist. Priviți cum ne colonizează creierele. Nici măcar în limba română nu mai gîndim, e nevoie să apelăm la citate din limba aliaților strategici pentru a spune ce se întîmpă. Și ceea ce nimănui oricum nu-i pasă.

Oh, wonder! How many goodly creatures are there here! How beauteous mankind is! O brave new world, that has such people in it!

Și mai e și primăvară afară. Primăvară tîrzie. Ah, cît de perfect. Ah, cît de mediocru.

Ghinion.

Pardon, m-am exprimat greșit. Bad luck.

PS: Ca să nu avem discuții. Ce v-am povestit cu afișele lipite în geam, pe care scrie "România, trezește-te!”, nu e nici un fel de invenție de-a mea. Nici un fel de libertate auctorială pe care să mi-o fi permis pentru a scrie un articol genial, dar neadevărat. Nu e o scorneală de sociolog inventiv. Afișele sînt acolo. Am și poză, dacă nu mă credeți. Viața bate narativul. Ghinion. Pardon. Bad luck.



. Citeste tot...

Și cormoranii se împușcă, nu-i așa?

Războiul din Ucraina a fost un educator aspru, dar rapid pentru mințile oamenilor din România. Deși nu ne-am dorit asta, iată că a reușit să schimbe atitudinile multora față de lume și viață.

În primul rînd, la adresa suferinței oamenilor simpli. Războaie anterioare, cum ar fi cel din Iugoslavia, nu au stîrnit la vremea lor atîta compasiune în rîndul românilor. Probabil nu li s-a făcut atît de multă reclamă. Probabil nu s-a vorbit atunci atît de mult despre el la televizor. Probabil încă nu era Radu Tudor angajat cu normă întreagă.

Acuma avem un război care beneficiază de atenția noastră nețărmurită. E un război care are parte de un marketing bine gestionat. Cel din Yemen, tot un război care se întîmplă chiar acum, nu contează. Nimeni nu-l bagă în seamă, deși și acolo mor oameni. Cel din Ucraina, da. Ne e frică de ruși, de secole ne e frică să nu ne invadeze din nou. Drept urmare sîntem mult mai receptivi la ce ni se oferă la televizor.

Tot legat de suferință, e vorba și despre atitudinea față de migranți. Dacă în privința migranților non-indo-europeni românii au fost destul de reticenți, cum a fost cazul acum cîțiva ani cu cei din Turcia sau din Siria, în privința ucrainienilor lucrurile sînt complet schimbate. I-am primit cu brațele deschise și le-am oferit tot ajutorul și toată compasiunea.

Probabil ține și de felul în care ucrainienii sînt mult mai asemănător cu noi, atît genetic cît și cultural. Una e să primești musulmani cu trăsături bine definite mediteraneene, chiar semite. Alta e să empatizezi cu ditamai oamenii frumoși, înalți blonzi cu ochi albaștri. Se pare că, deși nu dă bine să spui asta în mod public, să fii indo-european, sau caucazian, cum încă mai e folosit termenul prin unele cercuri, chiar ajută.

Acest stereotip pozitiv, dezirabil al omului înalt blond cu ochi albaștri, care a reprezentat unul din elementele importante ale propagandei ariane, iată că își face în continuare simțită prezența în cultura europeană, chiar și la aproape un secol de la încetarea celui de-al doilea război mondial.

Cum, de altminteri, începem să reconsiderăm și importanța creștinătății, chiar și a ortodoxiei, o ramură a creștinismului atacată puternic pînă recent de către discursul progresist. Iată că ne vine mult mai ușor să ajutăm niște creștini aflați la nevoie decît niște musulmani.

De cînd a început războiul, observăm o reacție mult mai pozitivă din partea formatorilor de opinie globaliști la adresa bisericii. Duse sînt vremurile cînd vocile lor erau vehement critice. Duse sînt disprețurile publice la adresa primitivilor medievali. Acuma prezența preoților în tranșee, în rîndul combatanților, împărțind speranță și credință și taina împărtășaniei, este larg acceptată de către vocile propăvăduitoare sorosiste.

Dintr-o dată, creștinătatea servește o cauză bună. Dintr-o dată, biserica a ajuns de partea bună a istoriei. Necesar drum al Damascului pentru progresiști, deși sînt convins că e vorba doar de o conversie vremelnică. S-au făcut tovarăși cu medievalii pînă trec puntea războiului. O să le treacă, odată trecut războiul, și se vor întoarce la vechile lor năravuri. La anualul lor ritual deprecatoriu de a-și bate joc de cei care se tîrăsc în genunchi la procesiunea Sfintei Paraschiva.

Un alt subiect la adresa căruia am avut parte de o necesară reeducare rapidă a fost cel al importanței componentei biologice în definirea genului în societate. Care este relația dintre sex și gen? Cum definim femeia, dar bărbatul? Care sînt rolurile acestora în familie? Dar în societate?

Pînă recent, aveam o întreagă clasă progresistă, puternic întârîtată de mijloacele de propagandă sorosistă, care dorea o renegociere radicală a rolului familiei în societate și a definirii genului. Ce e aia femeie? Ce e aia bărbat? Ce e aia prevalența relațiilor heterosexuale? Ce e aia familie? Trebuie renegociat, chiar impus cu forța noua normă.

Noua normalitate. Părinte unu. Părinte doi. Un întreg curcubeu de nuanțe difuze în privința sexualității. Desprinderea sexualității de reproducere. Chiar jena față de reproducere: ce e aia să faci copii? Mai bine crești pisici, sînt mai folositoare pe Facebook și pe Instagram, aduc mai multe Like-uri.

Iată că a venit războiul. Dintr-odată, am uitat de zbaterea părinte unu părinte doi și de nevoia de introducere în buletin a unei a treia opțiuni: gen neutru. Nu mai e cazul. Femeile au redevenit femei. Dintr-odată, dacă ne uităm pe stradă, știm clar cine e femeie, cine e bărbat. Mamele s-au întors la ce știau ele pe vremuri: să aibă grijă de copii. Iar bărbații, s-au întors și ei la ce știau odinioară: să meargă la război.

Statul, acest mare impunător de normalitate oficială, a venit și el să contribuie la această recuperare normativă. A decretat simplu: femeile pot pleca din țară, bărbații nu. Doar femeile și copiii au voie să se refugieze. Bărbații să facă bine să-și facă datoria. Să stea aici să lupte cu arma în mînă împotriva cotropitorului. Transexualii să fie căutați la buletin și la lungimea organului reproductiv. Și, dacă sînt găsiți că sînt bărbați, să rămînă bărbați, măcar pînă trece războiul. Dați-le o pușcă și trimiteți-i la luptă. N-avem timp de optzeci și trei de nuanțe de sexualitate. Doar două: femeile într-o parte, bărbații în cealaltă.

Narativul sexualității difuze, laxe și confuze s-a risipit în fumul tunurilor și a fost strivit sub șenilele tancurilor. Războiul se poartă cu mințile oamenilor ca un mare teasc de stors struguri, care ia postmodernitatea și o zdrobește în fălcile șenilelor sale, lăsînd să se scurgă afară doar zeamă de conservatorism așezat: mamă, tată, copil, femeie, bărbat. Ivan, davai mai avtamat.

Un alt domeniu în care s-a produs o bruscă schimbare de discurs normativ a fost cel al agriculturii. Dacă pînă recent nu ne păsa prea mult de acest domeniu primitiv, medieval, unde lucrează oameni știrbi, prost îmbrăcați, cocoșați de sapă și de cărat saci, chiar ne puteam permite să ne batem joc de el, ai văzut chestia aia cu cormoranii, ce prostie medievală, ce oameni încuiați la cap, iată că acum agricultura a devenit noua vedetă a discursului progresist.

De cînd deontologii au descoperit că Ucraina și Rusia produc aproape jumătate din exportul de cereale al globului, și că războiul poate duce la foamete, exponenții vehemenți ai progresismului au reconsiderat major importanța agriculturii în societate. Rîdem, glumim, dar s-ar cam prea putea să suferim de foame.

Drept pentru care țări puternic progresiste, cum ar fi Germania sau Olanda, aflate pînă foarte recent în avangarda vehemenței de impunere a noului normativ globalist, și-au reconsiderat narativul hegemonic, au schimbat brusc foaia și au impus un nou discurs. Acest nou normativ ideologic a ajuns pînă și în acest colț îndepărtat de margine de lume, unde sîntem foarte entuziaști în a prelua în mod nemestecat impunerile celor de la centru.

Discursul oficial e simplu. Autonomia agricolă e la fel de importantă precum autonomia energetică. Hrana contează. Cormoranii mănîncă pește, deci nu mai sînt specie protejată prin lege, trebuie stîrpiți fără milă. Pînă și irigațiile nu mai sînt ceva vetust, plictisitor, ci un subiect de maximă importanță strategică. Pîinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă azi, și ne iartă greșalile noastre.

Nici despre poluare nu prea se mai vorbește în ultimul timp, de cînd tancurile au început să are cu șenilele lor cîmpiile mănoase ale întinsei, îmbelșugatei Ucraine. Preocupările ecologiste au luat o neașteptată pauză. Avem voie din nou să vorbim despre autonomia energetică și despre importanța cărbunelui în atingerea acestui deziderat. Cărbunele, acest mare demon medieval, își croiește din nou loc în mințile noastre și în burțile termocentralelor.

Dintr-o dată, șantiere blocate de vocalizele ecologiștilor vehemenți au fost puse pe repede înainte. Hidrocentrale oprite la 90% din proiect, din cauza unor mici gîndaci de stepă și a unor și mai mici lilieci de baobab a căror existență se clama insistent că este pusă în pericol de strivitoarea construcție de beton, moare ecosistemul, să îl apărăm cu piepturile goale, să ne legăm cu lanțurile de copaci?

Nu mai e cazul. Am greșit. S-a modificat schimbarea. S-a schimbat normativul de mîntuire. Iată că se discută ca aceste proiecte oprite de vehemența ecologist-progresistă să fie finalizate și pornite cît mai grabnic. Nu mai contează gîndăcelul de stepă, nici ecosistemul. Contează sistemul energetic.

Iată cum nevoile sociale se pot schimba brusc. Mai ales dacă e voie de la stăpînire. Iată cum solicitări sociale care pînă recent erau puternic respinse de clasa conducătoare au ajuns să fie revalorizate. La fel precum Cîțu a fost schimbat în doar șase luni de zile și transformat în discursul oficial din cel mai important lider regional într-o amărîtă de fosilă politică, la fel identificăm în vocea propagandei termeni de care uitasem complet.

O necesară recuperare terminologică și ideologică. Un discurs care n-a mai fost auzit în gurile oficialităților din îndepărtații ani ’80. Idei care pînă recent fuseseră puternic demonizate. Tot soiul de expresii care nu credeam că vor mai fi folosite vreodată în propaganda oficială, dintr-odată le auzim rostite cu gura plină, mestecate cu entuziasm de către Cioloș, de către Radu Tudor, de către vașnicii reprezentanți ai puterii sistemice.

“Sistem energetic”. Autonomie alimentară”. “Producția de cereale la hectar”. “Export de grîne”. “Necesitatea irigării terenurilor agricole”. “Femeile să aibă grijă de copii”. “Bărbații sînt obligați să meargă la război”. “Să ne rugăm pentru pace”. “Să ne rugăm pentru victorie”. “Cărbune”. “Națiune”. “Independență”.

E clar. S-a modificat schimbarea. Sîntem martorii unei fabuloase volte normative. Ce era aspru înfierat acum trei luni acuma, dintr-o dată, și-a croit drum înapoi în discursurile solemne ale mai marilor zilei. Four legs good, two legs bad. War is Peace. Freedom is Slavery. Ignorance is Strength.

Era un film ideologic pe vremuri. Îi zicea “They Shoot Horses, Don’t They?”. Tradus în cinematografele noastre comuniste sub titlul “Și caii se împușcă, nu-i așa?”. Acest film prezenta de manieră expresiv-ideologică suferințele clasei muncitoare americane, în vremuri de criză. Un discurs puternic socialist într-o vreme în care în America socialismul nu era deloc la modă.

La fel putem și noi exclama, văzînd acum cum se recuperează termeni și idei de care nu credeam că se va mai vorbi vreodată. Și cormoranii se împușcă, nu-i așa?

Ghinion. Mai ales pentru cormorani.



. Citeste tot...

Îngeri, demoni, joc de șah

Războiul din zilele astea din Ucraina generează în oglindă o confruntare ideatică intensă. Nu doar în România, peste tot în lume. Disputa aprigă dintre diversele tabere de gîndire reflectă disputa teoretică din cadrul științelor geopolitice dintre tabăra idealistă și cea realistă.

În teoria relațiilor internaționale, unii pun accentul pe valori. Pe ce e bine, ce e rău. Pe cine are dreptate și cine nu. Aceștia sînt adepții gîndirii idealiste, valorice. Uneori acest curent de gîndire mai este cunoscut și drept liberalism – de evitat confuzia cu același termen folosit în mod diferit în științele politice.

În idealism / liberalism, relațiile internaționale și, atunci cînd se ajunge la așa ceva, conflictele dintre state sînt judecate prin prisma unei grile valorice apărată cu gelozie de susținătorii săi. Grila valorică permează validarea, legitimarea acțiunilor respectivelor state.

Se aplică judecăți de valoare, atribute, epitete. Fie laudative, fie demonizante. Totul este amestecat cu o doză semnificativă de emoție, considerată legitimă atunci cînd permează gîndirea pe respectivul subiect. Emoțiile nu numai că sînt permise, ci sînt chiar dezirabile, constituind unul din principalele motoare volitive ale acțiunii.

De cele mai multe ori, aceste judecăți de valoare nu sînt universal valabile, general acceptate pe cuprinsul întregului glob. Mai mult de-atît, aceste grile valorice sînt de multe ori divergente, chiar opuse.

Eroii unora sînt nemernicii celorlalți. Binele unora se transformă foarte ușor în răul celorlalți. Rezistenții unora devin teroriștii celorlalți. Asta, evident, nu-i împiedică pe adepții acestei școli de gîndire să considere propria grilă valorică drept singura valabilă, singurul adevărat care merită să fie luat în seamă.

Acestei școli de gîndire i se opune la nivel teoretic curentul realist, deseori cunoscut și sub termenul de Realpolitik.

În acest tip de gîndire teoretică privind relațiile internaționale, nu există bine sau rău, nu există o grilă valorică apriorică. Există doar interese. Totul se judecă pe baza unei analize cost-beneficii și se transformă într-un joc geostrategic de putere.

Un joc sec, rațional, în care se evită emoțiile, calculul este rece, schimbările de poziție și negocierile sunt permise, dușmanii de ieri pot deveni aliații de azi pentru a deveni la fel de ușor dușmanii de mîine.

Tensiunea pe care o vedem în ziua de azi în societatea românească la adresa războiului din Ucraina reflectă tensiunea dintre aceste două școli de gîndire. Idealiștii îi consideră pe realiști cinici, nemernici, fără de suflet, dacă nu chiar trădători. Realiștii îi consideră pe idealiști naivi, dacă nu chiar iresponsabili.

În ultimele zile avem tot soiul de exemple paradigmatice din ambele școli de gîndire.

De partea școlii de gîndire idealist / valorice îl avem, inevitabil, pe Zelenski atunci cînd pozează în eroul națiunii și își mobilizează populația. Îi avem pe cei din sistemul de putere românesc care propun impunerea cenzurii. Pe cei din mass media care se străduie să creeze un mare val de emoție pe subiect. Drept consecință, avem marele exemplu de admirație a românilor la adresa rezistenței ucrainiene.

Toate acestea țin de curentul de gîndire idealist, valoric, unde lucrurile sînt clare. Știm cine sînt cei buni, cine sînt cei răi. De ce războiul e rău. Rusia e demonul, Occidentul e cel care trebuie să fie îngerul care înfrînge demonul.

Însă nici școala de gîndire realistă nu este slab reprezentată zilele astea. Îndeosebi la nivel de decidenți strategici.

Atunci cînd președintele Biden refuză să trimită avioane de luptă ucrainienilor și declară în mod repetat că NATO nu va intra neprovocat în război în Ucraina, exprimă o atitudine specifică gîndirii de tip Realpolitik. Atunci cînd israelienii evită să facă declarații critice la adresa Rusiei și se străduie să mențină un canal de comunicare atît cu rușii, cît și cu ucrainienii, avem de-a face cu același tip de gîndire.

Mai recent, însăși unii din patriarhii școlii de gîndire realiste, Henry Kissinger și John Mearsheimer, scot în evidență motivele realiste pentru care Rusia a intrat în Ucraina, drept consecință a acțiunilor NATO din ultimele decenii.

Pe de altă parte, de ce încetul cu încetul se creează o alianță globală anti-occidentală, din care cu siguranță fac parte Rusia și China, dar căreia e din ce în ce mai probabil că i s-ar putea alătura și India, chiar și statele arabe și unele state din America Latină, pentru a contracara dezechilibrul de putere existent în momentul de față în relațiile internaționale.

Și în domeniul economic avem de-a face cu acest tip de dialectică.

Pe de o parte, Occidentul își folosește sancțiunile economice pe post de armă pentru a contracara agresiunea rusă. Valoarea permează discursurile de putere ce legitimează aceste sancțiuni. Îi pedepsim pentru că au invadat o țară independentă și pentru că sînt niște nemernici care omoară oameni nevinovați. Punct.

Pe de altă parte, același Occident, îndeosebi Uniunea Europeană, face afirmații france privind imposibilitatea desprinderii de resursele de hidrocarburi rusești. Am vrea să închidem țeava, dar nu ne permitem. Interesul bate binele și răul. Rațiunea bate emoția. O fi Putin dictator și demon și agresor, dar fără hidrocarburii lui nu putem rezista, deci hai să ne vedem interesul mai întîi. Cinic, evident. Rațional, la fel de evident. Ca într-un joc de șah.

Și rușii acționează fix la fel. Au interzis exportul de materii prime, iar restricția privind cerealele și nichelul deja face furori în rîndul piețelor bursiere și a previziunilor economice pentru anul acesta. Însă nici rușii nu închid țeava de gaz. Nici ei nu-și permit, deși ar putea s-o facă foarte ușor. Rîdem, glumim, sîntem niște demoni, ați confiscat iahturile mogulilor, îi sprijiniți cu arme pe ucrainieni, sîntem aproape în război cu voi, dar totuși. Business is business. Geșeft is still geșeft. Cinic, evident. Dar și rațional. Interesul poartă fesul.

* * *

Tensiunea în momentul de față în relațiile internaționale este nu neapărat cea dintre gîndirea idealistă și cea realistă, ci mai degrabă cea dintre susținătorii unei singure puteri mondiale și susținătorii unei lumi multipolare, bazate pe balanța de putere.

Idealismul acceptă și chiar își dorește un singur behemot internațional, un jandarm mondial care să se ridice deasupra tuturor și să șteargă de pe fața pămîntului starea de anarhie dintre state, unde fiecare poate să facă ce-l doare capul, atîta timp cît e suficient de puternic.

Pragmatismul, din contră, spune că nu e nici ușor, nici dezirabil să se atingă o asemenea stare în care tot globul să funcționeze ca un unic stat, cu un unic suveran.

Pe de o parte, ori de cîte ori unul din marile puteri ale lumii scoate capul, tinzînd să ocupe tronul mult-dorit, celelalte puteri se grăbesc să se alieze împotriva acesteia și să o contracareze, pentru a reechilibra balanța de putere.

Pe de altă parte, nici nu e dezirabil ca unul din state să ajungă singurul stăpîn care să domine lumea. Dacă nu deține sistemul valoric dezirabil? Dacă îl deține și pe parcurs îl ia de cap și ajunge să fie pervertit de puterea absolută?

Întrebări pertinente într-o teorie cît se poate de pertinentă. Teorie pe care o putem aplica în ziua de azi conflictului din Ucraina.

Sînt oare Statele Unite ale Americii, sub paravanul alianței NATO, capabile să devină și mai ales să rămînă marele jandarm mondial al lumii? Mai mult, își dorește SUA această poziție plină de responsabilități, dar și de imense costuri?

Ultimele semne ale administrațiilor americane, fie că se numesc Trump sau Biden, cam arată că America a obosit să tot facă pe jandarmul mondial.

În acest context de slăbire a interesului american pentru anumite zone ale lumii și de focalizare pe Marea Chinei, Rusia a simțit că e momentul în care poate muta pe tabla de șah geostrategică și și-a clamat autoritatea asupra unor teritorii aflate la mijloc între cele două sfere de influență.

Școala de gîndire realistă privește asta ca pe o altă etapă în continua luptă pentru balanța de putere globală. Școala de gîndire idealistă consideră asta o încălcare violentă a valorilor “bune”, occidentale și încarcă cu emoție respectiva mișcare de război.

Între timp, China cu siguranță știe de care parte a gîndirii teoretice se află. Și ce intenționează să facă, în acest joc în care unii văd oameni buni, oameni răi, îngeri și demoni, iar alții simple piese de șah pe eșichierul istoriei. De asemenea, America știe că China știe. Și se pregătește și ea în consecință. Idealist ori pragmatic, America nu-și poate permite să ignore marele joc de șah.

Că vrem sau nu, că ni se pare corect au ba, roata istoriei nu încetează să se învîrtă nici o clipă. Strivind oameni sub șinele ei de oțel.

* * *

Mai jos, linkuri către site-uri de popularizare a științei care prezintă conceptele folosite în acest articol

Relațiile internaționale

Școala idealistă în relațiile internaționale

Școala realistă în relațiile internaționale

RealPolitik

Balanța de putere

Polaritatea în relațiile internaționale

Anarhia în relațiile internaționale

Henry Kissinger

John Mearsheimer

Un articol privind opiniile lui Kissinger și Mearsheimer pe subiectul războiului din Ucraina

. Citeste tot...

Dragii noștri tefelei medievali

De sute de ani, medieval e ditamai vorba de ocară. Numa și numa atribute negative gravitează în jurul acestei idei. De regulă, cînd zicem medieval, ne gîndim la o atitudine irațională, primitivă, de stagnare ori de decădere, atît morală cît și materială.

Sinonimul preferat pentru criticii medievalității este obscurantism. Neștiință, înapoiere. Niște nasoi, ce să le faci. Copii, voi să nu faceți ca ei. Nu e bine să fii medieval. Lăsați oamenii știrbi și bătrîni și pesediști să fie medievali. Voi, copii, fiți moderni, contemporani. Nu faceți prostii obscurantiste, nu fiți neanderthalieni de secol treișpe. E nașpa să fii medieval.

E posibil să fie și așa, deși sînt discuții intense în mediul academic privind felul în care s-au construit stereotipurile în jurul acestui concept. Las această analiză stilistică istoricilor pricepuți și vă îndemn să aruncăm un ochi în zona care se discută mai puțin, dar care e foarte relevantă în zilele noastre.

În zona politică, cea privind gestionarea puterii.

Principala caracteristică a omului politic medieval nu este obscurantismul. Nuuu, nici vorbă. Ci felul în care își încredințează fidelitatea. Fidelitatea de grup, socială, politică. De cine ascult? Cui mă supun? Către cine se duce loialitatea mea? Cine e stăpînul meu?

În Evul Mediu, cel puțin prin părțile astea ale noastre, europene, oamenii aveau mai mulți stăpîni. Stăpîni de multe ori cu interese divergente. Țineai și de stăpînul spiritual, cel care conducea biserica. Și de cea din preajma ta, episcop, cardinal. Și de puterea spirituală mare, papa sau patriarhul. Țineai și de stăpînul lumesc. Și de ăla mic, boier duce conte marchiz cneaz. Și de ăla mare. Voievod rege împărat.

Era mare mermeleală și zbatere pe vremurile alea. Toți se chinuiau să aibă putere asupra ta.

Mai mult de-atît, această putere era degrabă transmisibilă.

Să zicem că trăiai într-o regiune. Dădeai la sapă și mulgeai vaca într-o vale, într-un ținut. Această zonă ținea de ducele Cutare. Care duce, din diferite motive, moarte, căsătorie, tratat diplomatic, război, pierdut averi la barbut, transfera respectivul ținut către contele Cutăreanu sau direct către Împăratul Cutărescu.

Era simplu. Na regiunea. Ia regiunea. Cam cum facem noi azi cînd vindem mașinile second-hand.

Ție nu-ți păsa prea mult. Cam tot aia era. Nu aveai ce mare emoție de fidelitate să investești în Cutărescu Unu sau în Cutărescu Doi. Contractul social era același. La fel de simplu.

Tu munceai la stăpîn, erai un soi de slugă, de șerb, adică de sclav, cu diverse limitări ale drepturilor individuale. În schimb, primeai protecție de la stăpîn. Și protecție directă, să nu vină alții să-ți ia totul, averea, nevasta și copiii, viața. Dar și o parșivă protecție indirectă, însăși față de potențialul de violență a stăpînului tău.

Era un soi de taxă de protecție, cum vedem noi zilele astea prin filmele cu mafioți. Sînt stăpînul tău, pot oricînd să intru peste tine și să-ți fac diverse chestii neplăcute. Ia fă tu bine, marcă tu banul și fă pe sluga supusă, să nu se întîmple chestii nasoale.

Cum s-ar zice în aceleași filme premiate la Oscar: stăpînul îți făcea o ofertă pe care nu prea o puteai refuza.

Transferul de obediență, de loialitate, se făcea peste capul tău. De la ducele X la contele Y. De la religia M la religia N. Că așa zicea stăpînul. Cuius regio, eius religio. Cine e șef, ăla decide ce religie ai, în cine crezi.

Nu prea ținea de tine. Și, sincer vorbind, te cam durea la bască. Îndurai cu resemnare tăvălugul istoriei. Toți erau la fel. Să-i ia dracu pe toți.

Naționalismul a venit ca o reformă a acestei stări de fapt medievale. Dintr-o dată, nu mai erai legat de un arbitrar stăpîn Cutare, care te putea transfera de la unul la altul ca pe vite. Acum chiar aveai cui să-ți oferi nu doar libertatea, ci și fidelitatea.

Mare cuvînt, fidelitate.

Fidelitatea ta era în jurul unei idei. Ideea de națiune. Puternică idee. Idee care a făcut ca masele multe și tăcute de oameni simpli să devină o forță, o măciucă puternică în mîna statului național.

Avem de-a face cu un proces de democratizare a fidelității. În Evul Mediu, fidel era doar vasalul către suveran, legat de puternice jurăminte prețioase. Restul oamenilor nu aveau de ce să facă acest legămînt, le era pur și simplu îndesat pe gît cu vîrful săbiei.

Cînd a apărut naționalismul, fidelitatea s-a răspîndit pînă la baza piramidei sociale. Tot poporul își dădea sufletul, emoția și pînă și viața pentru o idee. Ideea de națiune.

A fost un proces lung, întortocheat, plin de zbateri și de sînge. De prin 1400 – 1500 încoace, naționalismul și-a trăit un puternic arc narativ de succes de-a lungul globului și istoriei.

Mai ales după punctul său formal de cotitură, Pacea de la Westphalia, acum aproape 400 de ani (1648), naționalismul s-a transformat dintr-o idee minoră, subversivă, pe care toți puternicii acelor vremuri o stîrpeau cu aprigă furie, în combustibilul dominant al gestionării puterii statale.

Încetul cu încetul, pas cu pas, agregările teritoriale mici au primit plocon de la istorie o armă puternică, o armă de emoție și de crez, care i-a ajutat să adune oști mari cu care să facă față behemotului imperial.

Dintr-o dată, oamenii obișnuiți, talpa țării, nu mai erau placizi și resemnați, nu mă bag, să se descurce, să lupte ei între ei cu mercenari, tot un drac e și dacă mi-e stăpîn ducele Cutare sau împăratul Cutărescu, să-i ia dracu pe toți, nu-mi pasă de nici unul.

Dintr-o dată, poporul a găsit un combustibil imens de emoție, de fidelitate, convertit în putere politică. Cîmpurile de bătălie ale ultimelor trei secole depun mărturie ce idee puternică este acest cuvînt: națiune.

Poporului chiar a început să-i pese. Să-i pese într-atît de mult, încît a ajuns chiar să-și și dea viața pentru această idee.

Echilibrul de putere s-a schimbat. Imperiile s-au fărîmițat, roase pe la încheieturi de acest puternic acid numit naționalism. Statul națiune a devenit unitatea dominantă de acțiune în istoria ultimilor 300 – 400 de ani.

Nici România nu avea cum să scape acestei reforme politice.

Toți nasoii ăia nașpa și plictisitori care ne enervează cu moacele lor solemne prin manualele de istorie ale tinereții noastre, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Carol și tot restul găștii de domnitori, toți reprezintă repere – fie reale, fie în mod convenabil construite de mașinăria de marketing politic – ale creșterii statului național român.

De-aia ne strofocăm în fiecare an să vorbim de ei. De-aia zilele astea ne-am străduit – fără prea mare reușită – să nu ne facem prea mult de rîs în fața istoriei cînd am comis o horă mică, mediocră, pentru a celebra Unirea Principatelor Române. De-aia zilele astea am tot vorbit de Cuza și nu de Covid.

Hai, că iar v-am făcut capul calendar cu istoria. Dar fără istorie nu putem înțelege prezentul.

Ce se întîmplă zilele astea? Simplu: naționalismul în țările mici trage să moară.

Vedeți voi, tefeleii moșului, naționalismul nu prea se simte bine pe burta goală.

Țăranii ăia proști și primitivi care au țîșnit în izmene din rîu, ca niște superbe bestii, să-i înfrunte și să-i învingă pe nemți la Mărășești și la Mărăști, la Oituz și la Cîineni, să le urle în față, “Pe aici nu se trece””,

nasoii ăia rupți în fund care i-au dat cu cracii în sus pe turci la Plevna, Rahova și la Vidin,

proștii ăia fără de carte și fără de Facebook care au murit cu zecile de mii, cu sutele de mii pentru sărăcia asta de țară de care ne batem noi acuma joc, au fost mînați în luptă nu doar de o idee. Ci și de o motivație materială.

Îi zicea simplu. Îi zicea pămînt.

Țăranii fără de carte și fără de Facebook au dat ceva, în schimbul promisiunii că primesc ceva. Și-au dat sîngele și viața, momiți fiind că primesc pămînt. Unii au primit. Alții au rămas doar cu promisiunea. Altora același stat care le-a dat le-a luat pămîntul înapoi peste cîteva generații, cînd au venit sovieticii cu tancurile peste ei.

E o ecuație relativ simplă. Sînt naționalist atîta timp cît am ceva de cîștigat.

Fie material: pămînt, bunăstare, o viață mai bună pentru mine și mai ales pentru copiii mei. Fie simbolic: căldura aia care te cuprinde cînd ești mîndru de țara ta, de sacrificiile pe care le-ai făcut pentru ea, stagul fluturat în vînt, cîntatul din toți rărunchii “Noi sîntem români”.

Chestii de-alea primitive, pe care le tot practică obscurantiștii cei bătrîni, știrbi, medievali și triști.

Naționalismul astăzi nu mai oferă nimic. Nici bunăstare. Vezi ce mermeleală a făcut Ceaușescu încercînd să se desprindă de Imperiu, să ducă țara pe o cale de autonomie acțională. Nici emoție.

Emoțiile pricinuite azi tinerilor de către ideea de naționalism sînt vehement negative. Yuk. Cît. Primitivilor. Vetuștilor. Obscurantiștilor. Fi-r-ați voi să fiți cu papagalii voștri de Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza și Moș Ion Roată. Uite ce moace nașpa au. Ne frecați la melodie degeaba cu ei, ne stricați tinerețea.

Huoo Eminescu. Huooo Ion Creangă. Mai scutiți-ne cu patetismele voastre. Dați-ne MegaImage și circ, pîine cu aditivi și Netflix, Uber și zboruri low-cost.

Bunăstarea nu mai e oferită de națiune, ci de corporații. Corporațiile, astea sînt noii duci și noile contese, care-și varsă fidelitatea la noile imperii, țările mari, bogate, singurele care au suficient cașcaval să dea la toți vasalii lor, să momească iobagii dinspre Periferie spre Centru.

Tefeleii noștri dragi, cei care urmează să ne înlocuiască de pe fața pămîntului, vor complexitate și eficiență. Nu vor sacrificiu, nu vor Mărășești, nu vor Alexandru Ioan Cuza.

Complexitatea le este oferită de corporații. Eficiența le este oferită de corporații. Nu contează dacă se duc în Spania, în Italia, în Anglia sau în Germania. Oriunde e mai bine decît aici. Ubi bene, ibi patria.

Nu mai poți să-i mai momești cu pămînt, să le cumperi fidelitatea cu chestii de-astea primitive. N-au ce face cu pămîntul, îl lasă pîrloagă. Căci societatea de azi e post-agricolă, post-industrială, treaba pe care strămoșii noștri o făceau cu cîrca și cu sapa o fac azi roboții deghizați în tractoare, în mașini de spălat, în automobile și în camioane.

Nu-i mai poți momi nici cu emoții vetuste. Steagul flutură degeaba, e găurit și ieftin și zdrențuit. Imnul nu le mai stîrnește decît zîmbete disprețuitoare. Pușca și cureaua lată s-a transformat în Shake it, shake it baby.

Ce pana mea să le mai oferi? Imperiul oferă mai mult, că are de unde. Îi cheamă, îi momește cu noile momeli ale acestei vremi. Netflix and chill. Uber and Nike. Naționalismul nu mai stîrnește nici un fel de emoție în aceste țări mici, care nu fac față ofertei mai bune, discountului de bunăstare pe care îl oferă campaniile de marketing venite din inima Imperiului.

Cum zice în filmele alea premiate cu Oscar: Imperiul le face o ofertă pe care tefeleii noștri nu o pot refuza.

Concluzia e simplă. E contraintuitivă. E inexorabilă.

Tefeleii noștri sînt noii medievali postmoderni.

Îi doare la bască dacă țara asta e gestionată de Ducesa Merkel sau de Contele Macron sau de Împăratul Biden. Tot un drac. Taxele lor se duc undeva, nu contează unde. S-a rupt lanțul de iubire, s-a risipit fidelitatea în vînt. Să-i ia dracu pe toți, nu mai cred în nimeni, decît poate în Kodruța. Să vină ea, să-i belească pe toți. Oricum, eu nu vreau să mai fac purici pe-aici, pe la medievalii ăștia obscurantiști și naționaliști și săraci. Mă duc în Spania, e mai bine acolo, au paella.

Limba română, principalul liant al acestei idei de națiune? Mă lași? Fugi, bre, de-aci cu prostiile tale primitive. Shake it shake it baby. Engleza e noua lor fidelitate lingvistică. Sau spaniola, sau italiana, că se învață mult mai ușor.

Se duc prin străinătățuri și se simt slugi, șerbi, sclavi, noii iobagi de tastatură și de mistrie? Și ce dacă. Îi doare la bască. La cineva tot slugăresc. Tot aia e. Să-i ia dracu pe toți, nici unul nu-mi mai stîrnește nici o emoție pozitivă.

Fidelitatea mea? Fac ceva pe ea. S-o ia dracu și pe ea, nu-mi folosește la nimic. Mai bine să slugărești la unul care-ți oferă ceva mai mult decît la nasoii ăia de primitivi medievali de unde nu poți ieși din sărăcie.

Copiii lor nu vor mai învăța limba română? Îi doare la bască. Tot o limbă e. Mai scutește-mă, bre, cu prostiile alea ale tale medievale, cu Arghezi, cu Eminescu, cu Nichita. Mă lași? Shake it shake it baby.

Avem ce face? Da, cum să nu. Să ne așezăm în fund și să ne plîngem soarta. Istoria care întotdeauna, dar întotdeauna îi favorizează pe cei puternici și-i calcă în picioare pe cei slabi. Mioriță laie laie bucălaie. Ce să vezi, ghinion. Am cam făcut-o de laie. Atîta s-a putut. Ducii și conții și împărații zilelor noastre și-au dorit victoria mai mult. Facebook și Bill Gates. Uber și MegaImage. Netflix and chill.

Vin rușii? Pe tefeleii noștri post-naționaliști îi bufnește rîsu’. Îi doare fix la gleznuța aia dezgolită a lor că vin rușii. Să-i vezi ce dornici vor fi să ia pușca în mînă, să-și dea cu țeava-n ochi, că oricum nu știu ce să facă cu ea. Îi afectează fix la bască, la freza aia a lor perfectă de bombardieri pe care și-o aranjează de trei ori pe săptămînă la coafor, cu progamare făcută online.

Ruși, români, americani, nemți, tot aia. Tot un drac. Să-i ia dracu pe toți.

Oricum au venit deja alții și au ocupat simbolic acest teritoriu, că nu prea mai pot să-i mai zic țară. Oricum și-au vîndut deja fidelitatea la alții. Americani, englezi, francezi, italieni, austrieci. Fiecare deține o bucată de ducat aici, o halcă de feudă economică, la care muncesc supuși niște hoarde de tefelei post-naționaliști. Noul precariat slugă la noua nobilime corporatistă. Medievalism de cea mai bună calitate.

Pen’ ce să se mai sperie că vin rușii? Niște unii care vin să preia ducatul România de la niște alții. Mare chestie. Ete fleoșc. Mă trage curentul la gleznă de emoție, pe bune...

Hai, lăsați. O să fie bine. N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva. Soluția e simplă. Ne așezăm frumos în fund, scoatem batista, ne suflăm mucii de tristețe și fredonăm printre suspine Pușca și cureaua lată, vai de capu nostru, ce naționaliști am fost odată.

Pe urmă ne adunăm gîndurile, încercăm să ne revenim, că sîntem oameni mari, ce naiba, băgăm repede ochii în Internetul de pe telefonul mobil, ca să uităm de supărare, neapărat să fie iPhone de-ăla caștoc, de ultimă generație, doar o mie de coco, model maxi, ne alinăm tristețea un pic pe Facebook, căutăm ceva chill pe Netflix, să fim moderni și cool, să ne lepădăm de obscurantism.

Și gata. A trecut. Trece repede. Toate trec.

A, să nu uit. Neapărat. Dar neapărat. Neapărat să îngînăm încet, în gînd, melodia aia mișto, care ni s-a înfîpt în creier, de nu mai putem să scăpăm în nici un fel de ea: Shake it, shake it baby.

O să fie bine. O să ne placă.

Ghinion.

Citeste tot...

The way of the future

Sînt dependent de cafea. Rău de tot. Sînt dependent de tutun. Nu chiar rău de tot. Dar tot mușcă din mine. Nu sînt dependent de alcool, deși dușmanii îmi cîntă ode răutăcioase pe acest subiect. Nu sînt dependent de droguri. Ultima dată cînd m-am verificat, nici de sex nu sînt dependent. Păcat – e o dependență demnă de aprofundat.

Nu sînt dependent nici de alcool, nici de droguri, nici de sex, pentru că sînt dependent de o otravă mult mai puternică, ce-mi permează viața cum penetrează cerneala creta.

Sînt dependent de informație.

În fiecare zi mă scald într-un noian de cuvinte, de idei, de știri, de date, de cifre, de discuții. Viața profesională și cea personală mi se confundă, mi se amestecă într-un tăvălug de biți. Mulți biți. Biți everywhere. Cărți. Articole. Materiale. Sondaje. Serii de date. Hăhăieli adolescentine în social media. Sinteze serioase. Presă internă. Presă internațională. Citizen press. Slavă Domnului că nu mă uit și la televizor, că nu știu ce s-ar alege de viața mea.

Sînt dependent de Internet. Sînt dependent de Facebook. Sînt dependent de știri. Mai recent, de cînd nu mai conduc mașina (da, știu...), stau cu ochii în telefon chiar și atunci cînd se învîrte roata. În loc să mă uit pe fereastră, să privesc cum curge lumea, cum se schimbă peisajul, cum îmi trece viața, eu tot cu ochii în informație stau.

Consum atît de multă informație încît în mod constant simt că am o pîclă pe creier. Prea mult. Prea mult. O saturație apăsătoare. La fel cum cel care taie toata ziua lemne la joagăr are mușchii într-o constantă încordare, pînă îi devin ca o coardă de oțel, și eu îmi simt așijderea mușchii neuronilor cuprinși de crampe. Prea tensionați. Prea încordați de atîta atîta tăvălug de avalanșă de tsunami de informație.

Închid ochii și încerc să mă relaxez. Închid ochii și încerc să rezist tentației de a verifica din nou ce s-a mai scris, ce s-a mai spus, ce a mai apărut în cele trei minute de cînd am scos ochii din telefon, încercînd să privesc cum curge realitatea pe fereastra taxiului. Tentația e mare. Mai stai. Mai rabdă un minut. Două minute. Încă un semafor.

Închid ochii, cu telefonul fierbinte în mînă, dornic, posesiv: deschide-mă, citește-mă, folosește-mă. Închid ochii și mă închipui la dezintoxicare.

O cameră goală, nu neapărat cu pereți capitonați, că încă n-am înnebunit de tot. O cameră goală, în care nu se întîmplă nimic. Nu e o cameră de-aia extremă, de tip deprivare senzorială, fără nici un fel de stimul. E un bec aprins sus în tavan. Pereții sînt albi. În rest, tăcere. În rest, fără cuvinte. Nici la pușcărie nu e așa, că acolo mai sînt și alții.

E un loc unde nu se întîmplă nimic. Unde în mod voluntar te retragi să fii tu singur, să te lepezi de iureș. Ce faci, bade, stai și cujeți? Nu, dom’șorule, doar stau.

Nu pot să stau. Nu pot să mă lepăd de vîrtej. Sînt dependent de stimuli. Sînt dependent de orice variație infimă de entropie. Asta e definiția derivatei: o variație infinitesimală a funcției, împărțită la intervalul din ce în ce mai infinitesimal al intervalului de variație.

Limită. Vecinătăți. Infinitul mic. Orice zvîcnire în vecinătatea locală îmi vibrează corzile neuronale. Sînt ca un instrument de măsură imposibil de fin, de sensibil pînă la durere. Acul joacă vibrează arată. Trebuie să mă opresc. Acul vumetrului mă joacă deja pe mine, nu-l mai joc eu pe el.

E o butadă în filosofia zen care spune: dacă nu ești ocupat, ar trebui să meditezi în fiecare zi măcar o jumătate de oră; dacă ești ocupat, în schimb, ar trebui să meditezi cel puțin o oră. E rea vorba asta de duh. E despre ce simt eu acum. Povară. Prea povară. Trebuie să închid ochii, să nu mai mă gîndesc la nimic.

Mai e o butadă, tot din stereotipurile meditației budiste. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să nu te gîndești la nimic. Cel mai greu este să...

În filmul The Aviator, Leonardo DiCaprio joacă rolul lui Howard Hughes, miliardarul american excentric de la începutul secolului trecut. Un miliardar pe cît de strălucitor la creier, pe atît de în marginea nebuniei. La un moment dat, în film, Hughes începe să rostească în mod necontrolat aceeași frază, over and over and over. Show me all the blueprints. Show me all the blueprints. Show me all the...

Nu se poate opri. Lumea se uită la el ciudat. Ce-a pățit șeful? A luat-o razna? La sfîrșitul filmului, îl apucă din nou. Cu altă frază. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the future. The way of the... Semnul că filmul s-a sfîrșit, că eroul principal chiar a înnebunit. Că urmează genericul de final.

Închid ochii și văz pe retina minții cum se prefigurează viitorul. The way of the future. Mufat direct în rețeaua neuronală la marele haos constant, precum în buna tradiție cyberpunk. Neuromancer. Burning Chrome. The Matrix. Ghost In The Shell. Cu rețeaua virtuală înfiptă direct în creier. Cu mușchii atrofiați. Scufundat într-un fotoliu în formă de coșciug oval. Cu un corp care mai mult încurcă, pe post de lest rezidual. Și cu un flux constant, insuportabil de strălucitor, care-mi arde direct sinapsele.

Doamne, cum curge. Doamne, cît de intens.

Drogul ultim. Dependența perfectă. Mîna se întinde neputincioasă spre cana de cafea, uitînd că deja mi-am instalat perfuzia care să-mi dea cofeina direct în venă, alături de celelalte substanțe necesare hoitului: apă, glucoză, vitamine. Ochii închiși sînt deschiși pe dinăuntru. Nu e nevoie de nerv optic, pot să-l și smulg, să-l vînd la second hand. Pleoapele se zbat degeaba. Ochii se zvîrcolesc inutil într-un dans moștenit de la strămoșii noștri primate. Rapid Eye Movement.

Ochii? Ce să fac cu ei? Adevăratul dans e înăuntru. Iureșul informației. Vîrtejul cuvintelor de dincolo de cuvinte. Informație pură, fierbinte, curgînd ca lava și ca jetul de plasmă. Motoare de avion cu reacție turate la maxim: biți peste biți peste biți peste...

The way of the future. The way of the future. The way of the future.

O să fie bine. O să-mi placă. Chiar mai mult decît sexul o să-mi placă. Ah, cum arde!

The way of the future. The way of the...

. Citeste tot...

Furtunești, nu furtunești, vremea Covidului trece

Vedeți voi, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, îmi place mult de voi, căci sînteți printre puținii care încă mai cred în primejdioasa idee de libertate. Dar uneori vă ia și pe voi de cap rău de tot.

Să vă explic.

Sînteți îmbibați de teorii ale conspirației. Unele din ele cu o umbră de parfum de credibilitate. Altele cît se poate de aiurea – farfetched le zice la ideilea astea în dulcea limbă imperialistă.

Unele din ideile voastre “conspiraționiste” s-au dovedit, la un an după izbucnirea tărăboiului, de fapt practic realitate. Că n-o să fie vaccinarea obligatorie. Iete că se străduie stăpînii noștri să fie. Că Certificatul Verde e despre libertate, nu despre control social. Iete că e de fapt despre control social, fix precum urlam noi primitivii încă de anul trecut.

Și tot așa. Deja circulă o listă cu vreo zece astfel de avertismente care s-au dovedit realitate zilele astea, după ce inițial au fost aspru înfierate și demonizate și combătute drept bătăi de cîmpii conspiraționiste.

Altele din ideile voastre sînt în continuare în malaxorul îndoielii, al isteriei generos vînturate și al zbaterii ideologice. Discutăm vedem așteptăm sentința istoriei. La altele ne pufnește pur și simplu rîsul, chiar dacă ne abținem din politețe. Tunelele dacice, here I come...

Ei bine, dragii mei anti-vacciniști primitivi și medievali, una din marile teorii conspiraționale la care aderați cu ușurință o reprezintă marea înțelegere mondială ocultă privind controlul social, pe bază de pretext de pandemie Covid.

Înainte să mă înjurați, mă grăbesc să vă dau întrucîtva dreptate. Ceva ceva e acolo în ce ziceți voi. Că multe state s-au aburcat în mod convenabil în șaua acestei iepe primejdioase și încearcă să o călărească, să-și întărească puterea asupra cetățenilor săi. E foarte posibil să fie o umbră de adevăr în semnalele voastre de alarmă.

Dar se întîmplă un lucru, totuși, care e rău de tot aiurea în gîndirea voastră. Credința nestrămutată, intensă, arzătoare că toate statele, absolut toate statele, s-au înțeles pe ascuns și sînt toate dominate de oculta progresistă, globalistă, de masonii șerpilieni care vor să cucerească Pămîntul – de parcă nu l-ar stăpîni deja.

Ei bine, asta chiar e o idee farfetched, care spune mai mult despre fricile voastre și despre dificultatea de a gestiona cognitiv o realitate complexă, decît despre realitatea complexă în sine.

Citeam chiar azi de valul ăsta cel mai nou, valul cinci de Covid, cum a ajuns el să-și facă de cap și în India. Ce să vezi? India dintr-o dată a trecut din nou la măsuri de urgență. Iar au închis crîșmele, iar au limitat circulația în timpul nopții.

Ei bine, dragii mei primitivi medievali la care țin mult de tot, căci sînteți singurii care ați rămas pe lumea asta care încă mai credeți în primejdioasa idee de libertate, puteți să mă convingeți de multe, de aproape orice.

Dar nu și de faptul că India și China și Noua Zeelandă și Argentina și Spania și Rusia și toți sînt în același timp, repet, ÎN ACELAȘI TIMP, membrii ai unei conspirații privind gestionarea puterii.

Aidăcapumeu. Mă bufnește rîsul. Cu respect raportez: nu se poate. Istoria nu permite așa ceva.

Să vă explic.

Orice stat cît de cît mai zdravăn pe lumea asta se află într-o relație anarhică cu celelalte state puternice.

Anarhia nu e cuvîntul ăla simplu, pe persoană fizică, pe care îl rostim noi la supărare cînd nu merg lucrurile cum trebuie. Vai maică, să fugim, anarhie dezastru haos sfîrșitu lumii.

Nu. Anarhia în relațiile internaționale e un concept din științele politice care spune că nu există hegemon suprem, oricît s-ar strădui pe parcursul istoriei diverșii strălucitori să ajungă șeful absolut la toate și la toți.

Anarhia în teoria politică înseamnă că fiecare stat își gestionează relația cu ceilalți pe baze simple: după puterea pumnului. Cine are mai multe portavioane, mai multe resurse, pricepere mai mare de proiecție a suveranității.

Fiecare dă pînă îl doare pumnul, cu vorba, cu ideologia, cu tunul, cu diplomația, cu puterea economică, cu șpionii, cu soft power, cu hard power, cu ce are la îndemînă. Și jocul n-are cîștigător, doar se joacă ad nauseam. Pînă acum, nu i-a ieșit nimănui să răzbească învingător final în acest joc, în Marele Joc al geostrategiei.

Ce rezultă? Rezultă o anumită balanță a puterii. Niciodată iremediabil înclinată de partea unuia singur.

Istoria e plină de încercări glorioase de a fi șeful suprem. De fiecare dată, șeful suprem și unic și îmbibat de hybris zeiesc și-a furat-o. Balanța de putere s-a reașeazat în contra sa. Cînd se înțeleg patru, hop sare al cincilea și nu-i convine, se pune în răspăr. Cînd se înțeleg aproape toți, hop se ceartă între ei și se fărîmițează și se duce naibii toată tendința de imperiu global.

N-o să mă convingeți niciodată, dar niciodată, că țările din blocul occidental reușesc să le călărească propagandistic pe cele din blocul advers, aflat în competiție cu ele, Rusia și China, sau țările care încearcă să stea deoparte, cît mai neutre cu putință, India și care or mai fi ele pe acolo.

N-o să mă convingeți niciodată că India și China se așează la aceeași masă conspirativ-șerpiliană cu Japonia, cu China, cu America, cu Anglia, cu Germania, cu Brazilia, cu Israel și cu ce țări importante mai sînt pe lumea asta.

Pen’ce? Pen’ ca să fie un singur șef, să fie el moț, capu’ la masă, să ordone doar el? Să iasă americanul șef peste tot globul, să moară China de icter negru de ciudă? Să răzbească India în fața Chinei? Să domine ideatic și decizional Germania peste toți?

Haide, bre. Fugi, dom’le, de-aci...

Unde e școala aia ascunsă și șerpiliană și criptică și ocultă și atît de perfectă în șerpilianismul ei încît să reușească imensa, priceputa izbîndă de a crea șefi ascultători, toți la țuțuroiul lui Soros sau al lui Schwab sau cum îi mai cheamă pe șerpilienii de care vă temeți că deja controlează toată lumea?

Cine se pricepe să-l controleze în același timp și pe Putin, și pe Angela, și pe Xi Jinping, și pe Trump, și pe Biden, și pe Boris Johnson, și pe cum îl cheamă pe-ăla de conduce India acum, Indira Gandhi, nu, aia era pe vremea mea, azi îl cheamă Narenda Mori, și pe ayatolahul Iranului? Voi chiar credeți că ayatolahul Iranului primește ordine de la Soros, sau de la Biden, sau de la Angela?

Greu, dragii mei. Foarte greu. Practic imposibil.

Și totuși, toți acești lideri practic ireconciliabili, căci fiecare are interesele sale de cele mai multe ori divergente, au luat aceeași decizie. Să închidă tot, să blocheze societatea și să lupte cu sărăcia asta de Covid.

Oare de ce?

Hai să vă fac o figură de stil. O comparație. Fiți atenți aici.

Să zicem că bate vîntul rău de tot pe mare. Pe Marea Mediterană. Cînd bate vîntul rău de tot, îi zice furtună. Cînd bate vîntul și mai rău, îi zice uragan.

Știți ce fac statele atunci cînd e furtună pe mare? Dau o decizie, o strigătură mare la toți participanții pe mare, pe ăștia îi cheamă marinari, să stea dracului pe curul lor, să nu iasă în furtună, că o să moară.

Își aplică forța de constrîngere, scot la iveală behemotul din ei, și forțează cu anasîna pe toți să nu iasă pe mare. Închid porturile. Dau de-aia, cum îi zice, alarmă generală, cod roșu. Și nu iese nimeni pe mare.

Cine iese, fie și-o fură. Fie îl înghit valurile. Asta e, Dumnezeu să-l odihnească, și-a căutat-o cu lumînarea. Fie se întoarce înapoi în port și suportă rigorile legii: e amendat, arestat, i se confiscă vasul, i se violează nevasta, i se pun copiii la proțap. Mă rog, după regulile locului.

În Marea Mediterană, față în față unul cu altul, sînt două state de se urăsc de moarte. Ele se cheamă Grecia și Turcia.

Istoric se urăsc profund, sincer, mînați de cele mai intense sentimente. Și-ar lua gîtul unul altuia. Noroc că sînt amîndouă în NATO și se abțin, fac doar necesare gesturi de frondă și de aroganță militară punctuală. Ba se mai aleargă două avioane unul pe altul, ba se mai babardesc niște șpioni. Chestii de-alea minore, de adolescenți tembeli.

Chiar dacă sînt aliați în NATO, n-o să vezi Grecia și Turcia niciodată trăgînd la aceeași căruță. Nu. Fiecare cu pizda mă-sii. E o competiție rea, urîtă între aceste două țări.

Dar cînd e furtună pe mare, cînd suflă uraganul și vîntul rupe tot, că trece peste 50 sau 60 sau 70 de noduri, iar la asemenea viteze vîntul practic rupe totul în cale, ambele state concurente și cvasi-dușmane iau fix aceeași decizie. Și turcii. Și grecii. Dacă bate pînă jos, pînă în Egipt, și egiptenii, și sirienii, și israelienii, și toți.

Toți închid porturile. Toți opresc orice circulație pe mare. Culmea, chiar își și ajută navele celeilalte țări să se adăpostească de stihia dezlănțuită.

Nu e nici o conspirație, dragii mei primitivi și medievali. E simplu. E uragan. E natură. E belea.

Covidul e și el o stihie. Virusul nu știe ideologie, cum nici uraganul nu știe carte. Cînd bate molima, se iau decizii. Vrei să le respecți, nu vrei. Treaba ta. Dar dacă ieși pe furtună pe mare, de cele mai multe ori ți-o furi. Ori de la natură. Ori de la stat, dacă chiar ești marinar priceput și știi să înfrunți furtuna fără să devii hrană la pești.

La fel și cu Covidul. Vrei să-l înfrunți? E treaba ta. Și eu l-am înfruntat. Și eu mi-am furat-o. Era să mor. Dacă nu erau doctorii pricepuți, probabil dădeam colțul. Și îl înfrunt din nou. E alegerea mea. E maniera mea de a-mi gestiona riscul personal. Dar uneori alegerea asta intră în contradicție cu alegerea behemotului statal.

Evident, o să mă înjurați. Ca și progresiștii ăia căpoși, nucleul dur al tefeleilor, și în rîndul anti-vacciniștilor există un nucleu dur, căpos, care nu acceptă nuanțe.

Și nuanțe sînt destule, credeți-mă. E într-adevăr molimă. Dar cum definim molima? După numărul de cazuri, care poate fi în mod convenabil controlat în funcție de cîte teste faci? Sau după numărul de cazuri grave ori de morți, adevăratul moment al adevărului, ca la celelalte boli care intră în preocuparea statului, în statisticile oficiale?

Uite că țările dezvoltate au cam început să se trezească din hipnoza colectivă, din isterie. Anglia încet încet trece într-un regim de normalitate. Ce știu englezii să-și îndemne poporul de secole: keep calm and carry on. Spania deja își schimbă indicatorii oficiali, nu mai numără infectați, ci doar cazuri grave și morți.

Cît timp impunem starea de urgență ori de alertă? Cît timp dăm milițienilor toată puterea? Unde îi punem capăt? Ne speriem de la fiecare gripă și băgăm societățile în izolare la fiecare strănut?

Care sînt standardele acceptabile de risc, care să îmbine atît nevoile de siguranță, dar și pe cele de libertate? Cînd sîntem iresponsabili? Dar prea răsfățați și prea corcoliți?

Ce naiba facem de aici înainte? Blocăm tot globul în fiecare sezon rece, căci în fiecare an avem val de gripă? Chiar e nevoie să ne vaccinăm întruna, chiar dacă s-a dovedit că nu prea are spor vaccinul de gripă la tulpini de virus în continuă mutație genetică? Ne vaccinăm la șase luni, la trei luni, la trei săptămîni sau doar decît la trei zile?

Bă, voi sînteți întregi la cap? Am sacrificat o întreagă generație de copii, le-am distrus educația, am îngenuncheat economia, am băgat toată lumea în sperieți, în isterie, în depresie. Cînd ne oprim?

Ho! Gata!

Emoții și vehemențe, evident. Că așa e la criză: emoția ajută mobilizarea. Dar și întrebări pertinente. Nuanțe complicate, suficient de vagi încît să permită și proteste, și abuzuri ale statului, ale behemotului, ale milițianului cu pulan. Fiecare cu dreptatea lui, cu justificarea lui, cu motivele sale.

Unde găsim punctul comun? Cînd putem să fim precum Turcia cu Grecia? Cînd zicem că e furtună, gata stop joc, toată lumea capu’ la cutie? Dar și invers. Cînd zicem că s-a terminat furtuna, da, dom’le, așa e, bate vîntul cam tare, aveți grijă ce faceți, dar totuși voi ăștia mai îndrăzneți puteți ieși pe mare, pe barba voastră, pe riscul vostru?

Acest articol nu va conveni capetelor de distribuție probabilistică a continuumului valoric covidos. Nici nucleului dur de anti-vacciniști. Ăia luați de cap cu Bill Gates și cu 5G-ul și cu nanotehnologiile. Nici nucleului dur de tefelei tembeli la cap. Ăia la fel de luați de cap care poartă mască la bot chiar și cînd sînt singuri în baie și fac duș.

Pe fiecare din noi această criză ne-a luat de cap. Așa e. E probabil unul din puținele adevăruri indubitabile din zilele astea, pe care îl acceptăm cu toții.

Întrebarea e: cînd începem să recunoaștem calea de mijloc, compromisul, normalitatea?

Greu, dom’le. Foarte greu... R’ar mă-sa a naibii de viață, greu de tot cu lumea asta, dom’le. Complexă, dar complicată. Garçon, adu bre două ciorbe de burtă și două beri la domnii, bre. Mai repejor, te rugăm. Că simțim nevoia imperioasă să încălcăm lock-downul, să mîncăm și să bem și să ne trăim viața. Și să discutăm, să punem țara la cale. Să rezolvăm problema Covidului.

A, să nu uit. Fii atent, să nu faci drumul de două ori. Ardei smîntînă mujdei. Da, da. Și mujdei. Neapărat. Și niște castraveciori. Aveți în oțet? Excelent! Și pune și cîte trei mici de fiecare. Ba nu: pune patru. Ba nu: pune șase, să fie. Și o porție proaspătă de-aia de Covid, de care aveți voi acolo, în bucătărie.

N-aveți Covid? S-a terminat? Stai așa, să-l sun pe domnu’ Soros, să ne trimită o tranșă proaspătă. Hmmm. Sună ocupat. Cred că e în întîlnire ocultă cu ayatolahhul Khomeini. Să vezi că ăștia pun ceva la cale. Și rămînem și fără Covid...


. Citeste tot...

Oare ce șmecherie vor mai scoate din pălărie?

Mă întreb: în curînd, în 2024, că nici nu mai e mult pînă atunci, oare ce șmecherie de iepure de scos din pălărie, ce trick, ce gimmick, ce deus ex machina vor concocta distinșii americani, germani, securiști, șerpilieni și trăirologi pentru a opri accesul taberei suveraniste la Președinție, adică la conducerea CSAT și pe cale de consecință la botonul roșu, telefonul verde și la pantalonii maro?

Ce Titus Corlățean va mai fi scos din joben? Ce Meleșcanu va fi necesar? Ce Dăncilă va fi inventată? Ce vizită la SOV va fi urmărită de paparazzi? Ce shaming va fi aruncat precum găleata de lături de către diaspora în capul părinților lor bătrîni, știrbi, medievali, primitivi? Ce soft necesar va folosi STS-ul? Ce scare, ce sperietură, ce fantasmă ne va fi vînturată pe sub nas, prin creiere, prin spațiul ăla tîmpit și inutil pe care fiecare din noi îl deținem între urechi?

Cum vom mușca momeala? Ce gust va avea?

Vor fi rușii de vină? Va fi încălzirea globală? O să se dea cumva de data asta vina pe chineji? O să se implice pînă și Greta în campanie, să țină cu tabăra mereu bună, mereu învingătoare? Se va detona soluția nucleară și va fi Jeanna d’Arc călare pe un măgar alb cu DNA de inorog? Se va fura la urne pe față, fără rușine, precum Clotilda cu procurorii? Sau vor fi metode savante, black ops-uri de-alea elaborate, diaspora trei mii de voturi per minut, un fleac i-am ciuruit?

Cine va fi pe post de Hrebenciuc să-i sune telefonul să fie anunțat că softul lor de numărare e mai bun decît softul nostru? Va fi în continuare nevoie de Pieleanu să contracareze sondajele și exit pollurile lui Palada? O să plouă? O să ningă? O să pice cometa? O să fie o izbucnire bruscă, neașteptată de Covid-16, care să dureze fix trei zile, cît țin alegerile, sîmbătă duminică luni? O să iasă judecătorii să dea necesara erată aproape civilă fix la patru AM, noaptea ca hoții? Iar o să țopăie Geoană inutil, Mihaela dragostea mea, președinte pentru o noapte?

Oare ce harneală ne va fi servită de data asta? Căci doar nu vă închipuiți că suveraniștii vor fi lăsați de americani la conducerea țării. Doamne ferește. În nici un caz. Nicht. Verboten. Kaput. Se sparie gîndul, se supără Mamița și Tanti Mița și se strică dezechilibrul geostrategic, se împut rachetele și putrezește baza, mor fetele la Deveselu.

Oricum fetele de la Deveselu mor și nu le caută nimeni dreptatea. Sînt moarte consumate violate îngropate și uitate.

Oricum nu există dreptate. Există doar harneală. Și momeală. Și milioane de deontologi amatori care mușcă din ea cu entuziasm, pe persoană fizică.

Ghinion.

. Citeste tot...

The Dude abides (MOVIE REVIEW: The Big Lebowski, 1998)

Unul din momentele cheie ale psihanalizei pe care m-am tot străduit s-o duc din vorbe trei ani de zile a fost atunci cînd, dintr-o dată, mi-a înflorit în față, în creier, în gînd și-n voce un cuvînt simplu, urît, rău, necesar, înfricoșător, care pînă atunci îmi dădea tîrcoale fără să mă lase să-l apuc, să mă lupt cu el, să-l aduc din inconștient cum aduce pescarul nisetrul la mal, să-l înfrunt, să-l scuip, să-l exorcizez, să-l smulg din mine, plin de scîrbă, de mînie, de rușine, de frică.

Cuvîntul era “impostor”.

Impostura era marea frică a mea nelămurită pe atunci. Acum vreo aproape douăzeci de ani deja. Undeva în marginea trecută a vîrstei de treizeci de ani, mă simțeam inutil, speriat, impostor. Ce caut eu în viața mea? De unde o apuc? De ce sînt toți mari în jurul meu, iar eu un adolescent întîrziat speriat de bombe?

Cum poți să fii persan?, se întreba Montesquieu, întrebarea paradigmatică a antropologiei. Cum poți să fii adult?, se întreba pufosul de Palada, pe canapeaua aia din apartamentul ăla din vremea aia din orașul ăla. Din viața aia.

Între timp, fără să mă întrebe nimeni, am ajuns adult. Nu cine știe ce. Nu dărîm munții. Nu impresionez prin virtuți. Pur și simplu I went through the motions și cumva cumva am învățat această echilibristică. Psihanaliza s-a terminat viața s-a schimbat. Mai apoi, cumva pîș pîș și fără să mă întrebe, bestia, a venit bătrînețea peste mine. Deja, în buza vîrstei de cincizeci de ani, cam la douăzeci de ani după rana narcisică a înfruntării cu mine însumi, simt cum îmi suflă deja vîntul bătrîneții în freză. Corp minte voință putirință.

Să nu exagerăm. Încă nu s-a terminat piesa de teatru. Să nu ne văicărim înainte de vreme. Încă nu sînt bătrîn. Doar speriat de ea. Ea, bătrînețe? Ea, moarte? Nu știu. Amîndouă, probabil. Să nu-i rostim numele, să nu-i dăm forță și întrupare. Încă mai am niște scene de jucat, niște replici de spus, niște frici de înfruntat, niște lupte de luptat, niște nelămuriri de lămurit, niște amăgiri de spulberat. Probabil chiar niște nepoți de crescut. Niște cărți de scris. Niște iertări de cerut.

Dar, în cuvintele marelui adolescent Jacques Brel, înțelept pînă la cer și adolescent pînă la sfîrșitul vieții, o imensitate de adolescent genial, adult în versuri și în viață, tînăr în nesăbuire, copil în angoase și prunc în nemurire,

Finalement, finalement
Il nous fallut bien du talent
Pour être vieux sans être adultes

Pour être vieux sans être adultes, bre pufoșilor bre. Ah, ce vorbe. Ah, ce versuri. Ah, cum îmi ard ochii și acum de la ele, după mii de ori de citire repetată. Rău mă dor ochii mă dor de lumina cuvintelor.

Nici acum nu mi-a trecut frica de impostură. Doar că o stăpînesc ceva mai bine și n-o mai las atît de mult să mă roadă pe dinăuntru, șobolan pervers care mușcă din mațe, din vintre, din ce vrea el să muște cînd îl apucă.

În seara asta, la douăzeci de ani distanță după ce mi-am înfruntat prima dată dușmanul acolo pe canapea, cuvîntul “impostor” mi-a țîșnit din nou, în față, ca un iepure carnivor, ca un înger canibal.

De data asta, din fericire, nu era despre mine cuvîntul “impostor”. Nu vina de a fi eu l-a scos din nou la suprafață, din străfundurile mațelor creierului meu. Nu, ci geniala producție simbolică pe care am degustat-o din nou, la ceas de seară, după mulți ani de cînd tot amîn. Pe care tocmai am terminat-o de văzut acum un sfert de oră. Care mi-a dat drumul la robinetul vorbelor. Iată-le cum țîșnesc. Iată-le cum umezesc pagina și cum vă penetrează sinapsele și cum vă înmoaie mintea.

Doamnelor și domnilor, cinstiți nesăbuiți și restul musafiri, în seara asta, după multă vreme, am văzut din nou The Big Lebowski. Și scrisul pe perete era clar: mene tekel fares. Impostor impostor impostor.

Tot filmul este despre impostură. Ah, cum de nu mi-am dat seama pînă acum, păcălit fiind de strălucirea sa.

Despre impostura narativelor care nu se bazează pe realitate, ci doar pe dorință, pe amăgire, pe tembelism bine structurat, înfipt pînă în măduva oaselor în viața personajelor.

Despre impostura post-modernității șchioape pînă la suferință, dincolo de rîs, dincolo de orice suportabilitate.

Diverse grade majore de tembelism și impostură,

de la Donny cel nevinovat, naiv și blînd ca un miel dus la tăiere, Shut up, Donny, săracul, e ca în bancul cu ginerele turcilor, îl știi pe Donny, a murit săracul,

pînă la impostura vehementă și plină de ea a lui Walter, you’re entering a world of pain, son, is this your homework, Larry, cel care le bagă toate scenariile cretine în cap băieților care pe urmă le înghit nemestecate, dacă a zis Walter că așa e, atunci înseamnă că așa e, s-a autorăpit, curva, chiar s-a autorăpit, cu consecințele cele mai hilare cretine dureroase pătimașe metafizice chiar,

pînă la impostura savantă, artistic de găunoasă și insuportabil de artistică a lu’ aia cum o cheamă, fiica lui The Big Lebowski, o tefeloaică îngrozitor de perfectă în tefelismul ei avant la lettre, Juliane Moore, mare rol, mare femeie,

pînă la impostura solemnă, bățoasă și absolut falsă a neoliberalului paralizat de la brîu în jos, the big Lebowski, de la brîu în jos, deci without a willie, without a johnson, castrarea, una din marele teme inconștient de inconștiente ale acestui film, nevolnicul de bogătan cu împăunarea sa intimidantă, cu shamingul său ca un șuvoi de ură la adresa celor care nu îmbracă aspra haină a eticii protestante, ca să afli pe urmă că de fapt e un escroc fără de rușine, un biet pulică frînaru, nici nu se pricepe să facă bani, nici nu-i are, o fură pur și simplu pe fii-sa, într-una din marile întorsături de condei narative ale acestui film plin de curbe de povestire în ac de păr,

pînă la impostura insuportabil de violetă și de elegantă a lui Jesus Quintana, cum linge el bila de popice, cum scutură el din șolduri în închipuite penetrări agresive, cum unduie din corp în momentul victoriei popicoase, you don’t fuck with the Jesus,

pînă la impostura absolut minoră și ridicolă și stînjenitoare și chinuită a asistentului lui Big Lebowski, magistral jucat de Philip Seymour Hoffman, Dumnezeu să-l odihnească, l-a luat prea devreme, mai avea vînă în el de trăit, mai avea roluri geniale în el să le fi jucat,

pînă la magistrala, neasemuita, colosala impostură ridicată la puterea infinit a magistralului, neasemuitului, oribil de inutilului și de inadecvatului și de necesarului the small Lebowski, the real Lebowski, the Dude, El Duderino, imens de imensul Jeff Bridges, nu există rol mai foarte perfect, care să i se potrivească mai bine decît the Dude, toată viața în mintea noastră el va fi the Dude, indiferent ce alt rol joacă.

That rug really tied the room together. Pe bune...

Dar adevărata impostură este dincolo de personaje, dincolo de scenariu. E tensiunea fabricată, falsă dintre narativul modernității și cel al post-modernității. Felul în care sîntem îndemnați să valorizăm modernitatea și să înfierăm cu aprigă ideologică înfierare lejeritatea și artificialitatea post-modernității.

Doar ca la sfîrșitul filmului acest ethos să ne fie răsturnat în cap, să ni se sufle cenușa lui Donny în față și să ni se spună: fraerilor care esteți voi fraieri, modernitatea este la fel de falsă și de calpă și de păcălicioasă precum post-modernismul în izmene violete de care v-am făcut să rîdeți pînă acum ca niște fraeri care esteți voi fraeri.

You don’t fuck with the Jesus. You don’t fuck with our minds, Dude. Cu tot respectul, dom’ autor, onorat regizor, you don’t fuck with our narratives, with our fears, with our hopes, with our fantasms. I beg your pardon, hey, teachers, leave our Id alone.

Teoretic, filmul este un mise en abîme răutăcios, un gest critic, o admonestare tongue in cheek.

Se ia un erou, un narativ, o operă de artă modernă, în cazul de față The Big Sleep al modernilor asprilor eroicilor heraldicilor stereotipicilor de Raymond Chandler și de Howard Hawks și de Humphrey Bogart.

Se face bucăți, se măcelărește metodic, se trece prin mașina de tocat carne și suflete a post-modernismului ironic. Se reambalează și se servește rece. O oglindă strîmbă a modernității, în pas de samba și de comedie. You don’t fuck with the Jesus.

În fapt, filmul nu este doar o critică dublă, o dojană în două părți: și a celor vechi și rigizi, și a celor recenți și moi ca fularul la soare. După o cavalcadă de false chatarsisuri, filmul eșuează roditor într-o necesară terapie. Vindecare prin acceptarea faptului că cei blegi și cei moi și cei fleașcă vor moșteni pămîntul. Și-ți dai seama asta de-abia la sfîrșit, de-abia după ce te-ai epuizat de rîs. Iluminarea morală de după orgasmul estetic.

The meek din limba engleză nu sînt cei amărîți și cei săraci cu duhul. The meek sînt cei care s-au lepădat de aspra săgeată a teleologiei, a finalității, a asprei strădanii de căutare și de urmărire a scopului.

Viața nu are sens, narativul nu are sens. O cauți degeaba pe Bunny, cauți degeaba banii, cauți degeaba fertilitatea și năzuința. Narativul și realitatea sînt interschimbabile, sacrificiul este de tot rîsul, efortul și năzuința sînt bătute de aleator. Drumul poveștii și basmului este blocat de sufocările de rîs, cenușa mortului ni se întoarce în față, solemnitatea este tăvălită bine într-o fleșcăială de deriziune.

Fantasma narativului complet aiurea, hei, e o păcăleală, nu puneți botul, se dovedește de fapt a fi, totuși realitate, în cele din urmă și în ciuda tuturor semnelor de alarmă trase. Hei, nu vă zvîrliți în poveste ca proasta-n ștremeleag, nu e așa cum vă povestim noi, autorii, nu ne credeți, e doar just a tongue in cheek, noi de fapt vă păcălim și voi sînteți deștepți și vă dați seama, uitați-vă ce fraiere sînt personajele care cred aceste baliverne trase de păr, dar voi sînteți înțelepți și cu atotputernicie cognitivă și morală și vă dați seama că fantasma e doar o biată fantasmă.

Și pe urmă trosc, lovitura în moalele capului, măciuca eliberatoare: fantasma chiar e realitate. Cînd vă spuneam că vă păcălim și că voi sînteți deștepți și nu puteți fi păcăliți, ehe, de-abia atunci vă păcăleam cu adevărat.

Ce e aia “cu adevărat”?

E psihanalizabilă această joacă rea, această pendulare între cele două paliere ale fantasmei. Dar și mai psihanalizabilă este rețeta vindecării. Ea e simplă. The meek will inherit the earth. Cei care renunță vor fi mîntuiți. Cei care nu au așteptări vor primi fructul oprit al cunoașterii. Fuck it, let’s go bowling. Nu există narativ credibil. Nu există patimă roditoare. Nu există fruct al străduinței. Ashes to ashes, dust to dust. Și, mai ales, nu ar trebui să ne preocupe narativul, ci mîntuirea prin lepădarea de așteptări.

Singura salvare o reprezintă recunoașterea failibilității, prietenia imperfectă și îngăduința. Cu bunăvoința trecem munții și mutăm munții din loc. Cu zîmbetul năuc al lui Donny ne lepădăm de hybris. Cu acceptarea resemnat-luminoasă a faptului că nu stăpînim marele narativ ne mîntuim. Let’s go bowling, Dude.

Și s-au dus să joace popice.

Nimeni nu e perfect la el în viață. Doar ne amăgim. Sîntem niște impostori care trecem dintr-o nefăcută într-alta, dintr-o imperfecțiune într-alta, dintr-o îngălare în alta. Facem tîmpenii peste tîmpenii, ne legitimăm alegerile proaste, faptele stînjenitoare, victoriile de mucava, fleșcăielile ontologice. Și pe urmă punem capul pe umărul unui prieten și, deși nu cerem nimic, de fapt cerem iertare. Pocăința tefeleului pufos.

Mare film. Cum spunea draga mea de Andra, căci cu ea am văzut acest oribil de minunat film în seara asta: “un film cretin și mișto”.

Nimeni nu scapă cu viață din viață, dragilor. Nimeni să nu-și închipuie că-și poate depăși stadiul de impostor. Il nous fallut bien du talent pour être vieux sans être adultes. Let’s go bowling, Danny. Chiar dacă ești mort, let’s go bowling. Doar morții merită să meargă la popice.

În rest, rămîne cum am stabilit. The Dude abides.

. Citeste tot...

N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva

De cînd s-au constituit ele, științele sociale suferă de un complex de inferioritate epistemologică, în comparație cu surorile lor mai mari și mai înțelepte, științele naturii.

O bubă de cunoaștere numită “valoare”.

Dacă sînt fizician și studiez fotonii, electronii și alți bosoni leptoni ejusdem farinae, am o atitudine absolut neutră, unii ar zice chiar superioară la adresa lor. Apar? Dispar? Se ciocnesc? Unul îl bușește pe celălalt și face bum? Cui îi pasă? Mă doare la bască. Să se ciocnească, mama lor de leptoni. Să facă bum, să-i văz în camera cu fum. Cunoașterea e frumoasă. Cunoașterea e neutră. Cunoașterea e cunoaștere, și-atît.

La fel și cu astronomii, cu geologii, cu chimiștii, cu biologii, cu cine vreți voi din întinsul impresionantul domeniu al științelor naturii. Se ciocnesc continentele? Se sfarmă insulele? Se împreunează atomii? Bazele fleșcăie acizii, de rezultă săruri? Ok. Nu ținem nici cu unii, nici cu alții.

Nici un proces de interacțiune naturală nu generează emoții, sentimente, nevoi de apartenență, de solidaritate ori de adversitate la adresa subiectului. La adresa metodei de cunoaștere, poate. Ohoho, cîte emoții se varsă și în lumea științifică. Dar n-avem cum să ținem cu sau să fim împotriva continentelor. Doar a celor care încearcă să explice de ce continentele se mișcă.

Pe măsură ce ne apropiem de lumea oamenilor, acest mirabil Tărîm de Mijloc pe baza căruia măsurăm întreaga realitate, omul măsura tuturor lucrurilor, începem să simțim fiorul electric al emoției. Lupul mănîncă biata căprioară? Vai, leul a prins antilopa. Uită-te la ea săraca găină, cum o jumulește vulpea.

Investim emoții, judecăți de valoare, antropomorfizăm realitatea. Deși fiecare din animalele menționate nu reprezintă, în ochii necruțătorului om de știință biolog, decît variante de strategii de adaptare la mediul înconjurător, maxime locale de optimizare a funcției de supraviețuire și de reproducere, frumoase – căci toată cunoașterea e frumoasă – coreografii de ectoplasmă, în mărețul iaz ecosistemic al teleologiei anti-entropice, al luptei cu principiul al doilea al termodinamicii. Prădător, pradă, tot aia: un animal demn de studiat.

Am zis teleologie? Am zis scop? Am zis năzuință? Am zis zbatere și interes?

Aha. Încet încet, pas cu pas, intrăm pe tărîmul științelor sociale. Acolo unde obiectul și subiectul cunoașterii încep să se suprapună.

Omul nu e foton. Omul nu e continent. Omul nu e nici acid, nici bază. În ștințele naturii, omul, ca subiect al cunoașterii, se diferențiază de obiectul cunoașterii. Măsurăm șuruburi și copaci și elemente chimice. Cunoaștem realități diferite de carnea și de trupul nostru.

Drept consecință, separația obiect – subiect este bine definită. Oamenii care cunosc de-o parte a paginii. Șuruburile și copacii de partea ailaltă. Nu există emoție, dincolo de fiorul estetic al cunoașterii. Ați văzut ce frumoasă e complexitatea? Ați văzut fractalii ce frumos se întorloacă? Ați auzit de cea mai frumoasă ecuație de pe lumea asta: e la puterea i ori pi plus unu egal zero?

Pe măsură ce ne apropiem de tărîmul oamenilor, însă, cunoașterea este din ce în ce mai permeată, mai îmbibată, mai îmbîcsită de emoție, de valoare. De sărăcia aia de judecată care ne tot guvernează creierul de cînd sîntem noi maimuțe prin jungla asta a realității înconjurătoare.

Ce e bine? Ce e rău? Mie ce-mi iese din asta? Ce trebuie să fac – cu accent pe trebuie, altminteri e nasol? E nevoie cumva să-mi activez mecanismele emoționale de intensificare volitivă pentru a interacționa în mod adecvat cu realitatea?

În asta constă purgatoriul oamenilor de știință din domeniul social, spre deosebire de strălucitorii nemuritori și reci din domeniul științelor naturii. Oamenii sînt puși în situația de a studia alți oameni, nu bacterii sau șuruburi sau quarci.

Aha. Deci eu, om care pe persoană fizică sînt supus nevoilor și trăirilor și valurilor de tumult emoțional-valoric, trebuie să măsor, să cunosc alți oameni. Să încerc să mă pun în pielea celuilalt om pentru a înțelege mai bine ce-a vrut să facă și astfel să pot genera plus-valoare de cunoaștere.

Acest tipar epistemologic se aplică tuturor științelor sociale, istorie, psihologie, sociologie, economie, ștințele politice, științele războiului, filosofie, care-or mai fi ele pe-acolo.

Aici intervine marea schismă de cunoaștere. Explicația se transformă în interpretare. Eu, om între oameni, trebuie să dau seamă de acțiunile altor oameni.

Ce-a vrut să facă Napoleon? Cum se explică inegalitatea socială? Cum se face redistribuirea de plus-valoare? Care este specificul mecanismelor de optimizare a producției de plus-valoare în Franța secolului XV, spre deosebire de Indonezia secolului XX?

Prin ce se deosebesc strategiile de cooperare socială de cele de competiție socială? Care din ele sînt mai eficiente pe termen lung? Dar mai eficace pe termen scurt, la moment de ruptură bruscă a continuității acționale, adică de criză, de catastrofă? Care sînt caracteristicile conflictului social, și cum este acesta influențat de schimbarea tehnologică?

Unde rezidă centrul puterii în societate? E doar centru, sau un cîmp mai larg întins? Cum se gestionează puterea? Cum se creează ordinea socială? Cum influențează geografia competiția pentru putere? Dar tehnologia? Dar modalitățile de comunicare? Care e relația dintre centru și periferie între societăți?

Multe întrebări. Toate pertinente. Toate despre oameni. Toate întrebări puse de oameni despre oameni. Oameni, nu șuruburi sau bacterii sau fotoni.

Inevitabil, felul meu de a fi cam om pe persoană fizică îmi colorează semnificativ efortul de cunoaștere la adresa strădaniilor altor oameni.

Sînt bogat? Sînt sărac? Sînt rus sau francez? Sînt creștin sau mă închin la idolii polinezieni? Trăiesc la centru sau la periferie? Cred că viața e aspră și necruțătoare, sau că oamenii sînt buni la suflet? Cred în nemurirea sufletului sau mă închin la zeii cei aleatori ai probabilității?

De pe urma cărui tip de cunoaștere beneficiez mai mult? Care mi-e modelul teoretic care mă avantajează, pe mine și pe apropiații mei? Cu cine țin? De partea cui sînt? Ce-mi place și ce nu?

Mă enervează Napoleon sau îl adulez? Mă emoționează imnul Americii, al Rusiei sau al Noii Zeelande? Țin cu iezuiții sau cu ortodocșii? Cine vreau să aibă dreptate: ungurii sau românii? Distribuirea de plus valoare consider că trebuie să privilegieze capitalul sau forța de muncă?

Ah. Cîte apăsări valorice. Ah, cum de la Max Weber încoace sîntem încontinuu chinuiți de aceste limitări epistemice. Eu, omul subiectul cunoașterii, nu mă pot desprinde de oameni, obiectele cunoașterii mele.

Slavă Domnului că Weber a venit să ne bată obrazul, să ne bage înapoi în cotețul disciplinei. Să ne învețe aspra străduință a nevoii de a ne conștientiza aceste valori. După ce ne dojenește și ne îndeamnă să fim corecți la cap, tot el vine să ne asigure că nu ne vom putea niciodată lepăda întru totul de aceste valori.

Dar tot el vine mai apoi să ne îndemne: hai, încercați, zvîrliți peste bord cît mai mult lest valoric pentru a vedea realitatea socială cît mai obiectiv. Cum zicea Launcelot cînd a pornit să caute Sfîntul Graal: să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată.

Nu există obiectivitate în științele sociale. Inevitabil, undeva acolo rezidual, preconcepțiile valorice despre care ne atrage atenția Weber ne vor tot mînji efortul de cunoaștere cu culoarea trebuinței, a emoției, a binelui și a răului. Dar hai măcar să încercăm să ni le conștientizăm și astfel parțial să le neutralizăm.

În psihanaliză, una din marile concluzii ale acestui sistem de limpezire a cunoașterii despre psihicul uman este că nu putem să ne lepădăm de inconștient, de Id. De fierberile bazale alea care se ni se zvîrcolesc încontinuu prin hipotalamus. Dar măcar putem să-l aducem parțial la suprafață, să-l sublimăm, să-l îmblînzim și să ni-l facem prieten, rugîndu-l să tragă la aceeași căruță cu partea conștientă din noi

La fel și în științele sociale.

Sîntem îndemnați să scoatem bestia valorică la suprafață. Să facem un efort separat de analiză a dînsei. Cum sînt? În ce cred? Ce-mi place? De ce mi-e frică? Unde vreau să mă îndrept în viață? Care e definiția “vieții bune, virtuoase” pentru mine? Care mi-este grupul de referință?

Cum îmi influențează asta strădania sistematică de cunoaștere la adresa semenilor mei, numită știință socială?

Pe baza răspunsurilor cît de cît decente la aceste întrebări, curățăm vitraliul cunoașterii și încercăm să nu sărim gardul în partea cealaltă, în propagandă și în dogmă și în predică valorică.

Eu, ca sociolog, atunci cînd analizez inegalitatea socială, pot să fac pe neutrul, pe superiorul, pe biologul sau pe chimistul, să ridic pur și simplu din umeri și să remarc cinic: întotdeauna a fost inegalitate socială, e inevitabilă. La fel precum distribuția uniformă este de departe cea mai rar întîlnită distribuție între toate funcțiile probabilistice care împrăștie aleatoritatea pe lumea asta, la fel și cu inegalitatea. E peste tot, n-ai ce-i face.

Dar asta deja e o judecată valorică, morală, imediat cum ai rostit-o. Pentru că legitimează inegalitatea și-i conferă o aură inevitabilă, în fața căreia n-ai de ce să te lupți. Las-o așa cum a căzut. Mama lor de săraci. Întotdeauna vor fi săraci. N-ai ce le face. Indiferent ce afirmație teoretică faci la adresa realității sociale, inevitabil o bazezi pe un substrat valoric, sau produci consecințe valorice de cunoaștere și / sau de acțiune.

La fel și cu alte teme mari din științele sociale. Tot valoric și plin de coloratură morală este și un discurs științific care tinde să pună pe prim plan conflictul social, iară nu colaborarea și funcționalitatea și ordinea socială. La fel și în cazul celor care dau la o parte simbolicul și proclamă întîietatea epistemică a materialului, a relațiilor de producție. La fel și cu cei care trîmbițează că fără generare și structurare simbolică lumea asta se duce de rîpă și nu mai sîntem oameni.

Toate abordările din științele sociale, toate întrebările pertinente pe care ni le punem sînt inevitabil valorice. Toate sînt inevitabil limitate de această povară pe care o cărăm după noi, precum cară pușcăriașul bila de fontă legată cu lanț la picior. Toate sînt la ani lumină de neutralitatea valorică a fizicii, atunci cînd studiază fotonii.

Cu cine țineți? Cu Napoleon sau cu omul simplu? Cu rușii sau cu americanii? Cu cei de la Mizil sau cu cei de la Monaco? Cu furnicile roșii sau cu furnicile negre?

Aplecări morale, predispoziții valorice pe care poate în mod conștient ne amăgim că ni le-am băgat la țarc, că le-am domesticit. Dar care încă mustesc purulent acolo dedesubt, în zeama inconștientă a fierberii noastre instinctuale de om pe persoană fizică, dincolo de profesia noastră de psiholog, istoric, economist, sociolog sau prelucrător social prin așchiere.

Grele întrebări de domolit. Grea strădanie. Necesară luptă cu patima. Dureros efort.

* * *

Au ardelenii o vorbă, genială vorbă, îmi place de numa numa. La vorba asta îi zice simplu, dar complex, paradoxal de adînc în cîteva vorbe, înșelător de amăgitor de laissez-faire:

“N-o fo’ nicicînd să nu fie cumva”.

În aceste cuvinte puternic dialectale zace o imensă înțelepciune epistemică. E fix vorba despre neutralitatea cunoașterii din științele naturale, neutralitate pe care noi cei din domeniul științelor sociale ne chinuim degeaba s-o atingem.

Cumva, într-un fel, lucrurile se așează. Nu contează cum. Se așează. Orice stare a sistemului este o stare, indiferent dacă-ți convine sau nu cum este ea. Ce contează? Lucrurile cumva sînt acolo, independent de nevoile voastre, de fantasmele voastre. Restul, bateți voi cîmpii, ăștia cu vorbe multe la voi.

Ei bine, dragilor, în meseria noastră ne vine tare greu să ne așezăm bărbia în palme în măciulia bîtei de frasin,

să zvîrlim gînditor privirea peste culmile Carpaților, peste plaiurile mioritice mitizate și mitizante,

să ronțăim molcom un pai uscat în gură

și să grăim lent, dar rar, în ritm regional de tip “și melcul țuști”, cu acel specific de cioban ardelean învelit în șuba cea mițoasă și-n nepăsare zen multimilenară:

n-o fo’ nicicînd să nu fie cumva.

Am zis.

* * *

Stați așa, că n-am terminat. Mai e ceva relevant de spus în această privință.

O altă patimă, o altă piedică în calea cunoașterii sociale constă nu în dimensiunea morală, ci în cea estetică. Nu în valoare, ci în stil.

Inevitabil, cunoașterea se transmite prin discurs. Inevitabil, discursul are un stil. Inevitabil, discursul științelor sociale este mai eseistic, mai puțin formalizat decît discursul științelor naturii. Nu e preponderent cu formule, e preponderent cu fraze elaborate.

Cum afectează stilul cunoașterea? Unde este granița dintre discursul neutru și înflăcărarea ideologică?

Nietzsche a scris năvalnic. Bourdieu a scris necruțător de elegant. Geertz este unul din marii scriitori pricepuți ai acestor vremuri pline de oameni iscusiți întru mînuirea cuvintelor. Noica a rostit și rostuit vorbe tulburător de potrivite pentru potrivita, provinciala, obscura noastră limbă românească. Tacitus a fost o bestie de elocvență rece, seacă, bine ținută în frîu.

Sînt atîția oameni inteligenți pe lumea asta care au scris cumplit de elocvent în domeniul științelor sociale, sporind eficiența de transmitere a cunoașterii, dar mai ales puterea de convingere a ideilor lor. Retorica, acest mare instrument de întărire a interpretării. Dacă nu spui convingător, degeaba spui adevărat.

Dar și o capcană. Retorica, cea care te azvîrle atît de ușor din domeniul cunoașterii în domeniul propagandei, al iureșului de vorbe și al simplificării și al stîrnirii de patimi. Necesare patimi. Oare chiar necesare?

Unde se oprește cunoașterea? Unde începe propaganda? Cu cine țin, dintre semenii mei? De ce-mi tot vine să țin cu semenii mei, cu cei de-un fel cu mine? In-group și out-group, eterna zbatere a maimuței din noi, nevoia de apartenență, de scufundare într-un bine colectiv. De ce nu pot să fiu neutru, precum bestia de biolog care se uită la furnicile negre, la furnicile roșii, la peștii albaștri, la peștii verzi, și nu ține cu nici unul?

Cunoașterea salvează lumea. Sau iubirea? Nici nu mai știu. Ar trebui să știu, dar mereu mă iau cu altele și uit ce e cu adevărat important în viață...


. Citeste tot...