Decizia de a închide școlile a fost corectă

Decizia de a închide școlile zilele astea în București a fost corectă. În ciuda protestelor grăbite și a încercării de politizare a subiectului, prevenția a funcționat.

Evoluția vremii de ieri încoace a demonstrat că a fost bine că au fost ținuți copiii acasă. Mai ales că vremea nu dă semne de îmbunătățire.

Având informația meteorologică la timp, administrația locală a evitat o situație neplăcută, cu potențial de criză. Vremea s-a dovedit într-adevăr nepotrivită desfășurării activităților școlare.

Copiii au fost protejați de vremea rea. Au fost evitate și congestionările de trafic provocate de părinții hiperprotectivi care își duc copiii la școală în fiecare zi cu mașina.

În alte țări, în situații mult mai puțin dificile decât cea de la noi, se iau aceleași măsuri preventive. Exemplul cel mai recent, dincolo de toate celelalte cazuri anecdotice, este Roma, unde chiar ieri, pentru o vreme mai puțin rea decât cea din București, s-a luat o măsură similară.

Solicitarea protestatarilor anti-PSD “vrem o țară ca afară” s-a concretizat. Au avut parte de standarde administrative analoage celor occidentale, la care visăm cu toții.

Dincolo de exemplul de bune practici administrative și de modelul de prevenție comunitară, rămâne însă tristețea felului în care o asemenea măsură necesară a fost demonizată.

Atitudinea contestatarilor a fost inadecvată situației și e foarte probabil să continue în aceeași notă. Estimez că nu vom vedea nici un fel de tardivă acceptare a situației din partea contestatarilor.

Nici unul din cei care au încercat să otrăvească opinia publică astăzi nu-l veți vedea să vină să admită că a fost un postelnic. Din contră, unii chiar și acum perseverează în militantismul lor agresiv și continuă cu tonul de admonestare disprețuitoare.

Din păcate, chiar și în situații în care România funcționează decent, nu reușim să găsim minimul echilibru de a vedea lucrurile așa cum sunt și de a ne asuma o atitudine pozitivă, civică.

. Citeste tot...

În curînd, de-abia aștept

Știți pilda de iluminare zen. Dacă n-o știți, e cazul să o aflați.

"La început, munții erau munți, apele erau ape, codrii codri și pietrele pietre.

Pe urmă, pe măsură ce am început să pătrund în esența lucrurilor, dintr-o dată munții n-au mai fost munți, apele n-au mai fost ape, copacii n-au mai fost la fel și nici pietrele nu semănau cu ce știam eu la început.

Dar la sfîrșit, cînd am cunoscut iluminarea și pacea interioară, munții au fost munți din nou, apele ape la loc, codrii codri și pietrele pietre."

Una din cele mai frumoase feluri în care poți vorbi despre necesitatea ca după inevitabilul act de complicare a cunoașterii să vină înapoi sinteza simplă, limpede, înțeleaptă, să coși la loc misterul sfîșiat, chiar dacă nu mai e mister. Și să-l faci mister la loc, chiar dacă i se văd cusăturile pe la colțuri.

Înțelegerea de dincolo de aspra tăietură analitică și limitativă a vorbelor. Înțelegerea cu hara, cu spiritul, cu inima, cu tot corpul. Și acceptarea simplității ce rezultă din prea multă complexitate. Acceptarea paradoxului. Acceptarea lumii. A vieții. A morții. A munților. A codrilor. A oamenilor.

La fel și cu zăpada în octombrie. Trei etape. Trei reprize, ca la rugby. Întîi te bați. Pe urmă te bați din nou. Pe urmă bei și te întrebi de ce te-ai bătut.

La început, oamenii știau că uneori ninge în octombrie. Cînd? Cum? Hmmm. Mai discutăm. Cînd o vrea Domnicu, maică. Munții erau munți, ninsoarea ninsoare, neprevăzutul era predictibil, era în firea lucrurilor. Cum o vrea Domnul. Și oamenii dădeau la lopată zăpada din fața casei fără prea multe fițe, că pe vremea aia nu erau nici blocuri, nici fițe.

Pe urmă, pe măsură ce ne-am făcut oameni mari și am inventat instrumente ascuțite și exacte de înfipt în zăpadă, în vînt, în curul de piatră al muntelui, să amușinăm viitorul, să fim cu trei minute mai deștepți, cu cinci zile mai timpul probabil, am început să emitem modificări de gîndire și pretenții de semizei pufoși, dar arțăgoși.

Stai să vezi că uneori, la momente bine stabilite de către experți, ninge în octombrie pentru că presiunea și celelalte ale fizicii. Pentru că frontul atmosferic. Pentru că anticiclonul. Pentru că uraganul Gigel din Caraibe n-a luat-o la stînga, spre Atlantic, a luat-o la dreapta, spre Europa. Pentru că Gulfstreamul a făcut guturai, dar o să-i treacă, să vă explicăm de fapt cum se compensează cu Marele Curent Austral. Pentru că jet-vînturile stratosferice au suferit modificări. Pentru că...

Pentru că. Superbia cunoașterii newtoniene în fața măreției monstruoase a sistemelor complexe. Adică să scoți apa cu degetarul din corabia pe timp de furtună. Dar nu-i nimic, noi încercăm, că de-aia vrem să fim oameni moderni și însetați de cunoaștere.

Din fericire, omul de știință probabilistică Turambar vă prezice că ne vom schimba încet-încet la cap. Nu mă întrebați cînd. În curînd. În curînd în cinci ani. În curînd în cinci secole. În curînd în cinci vieți. Orișicum, în curînd.

În curînd, pe măsură ce vom fi și mai inundați de informație, și mai căpiați de atîtea cele foarte importante și esențiale și SENZAȚIONAL! care ne împiedică să ne trăim senzaționala viață de zi cu zi, vom începe să dăm înțelepți din umeri. OK: ninge în octombrie. So what? Ia uite ce frumos ninge. Ia uite ce frumos atîrnă.

Și atunci să știți că ați făcut un pas însemnat pe calea spre propășirea multilateral-dezvoltată a omului nou, zen buddhist, care scrie la toate cărțile de religie serioase că-l va înlocui pe omul vechi, comunist, în așteptarea alegerilor, a unei vieți mai bune, a Armageddonului viking de rit păgîn și mai ales și mai ales a predictibilei, așteptatei, normalei zăpezi de Crăciun.

Care evident că nu va veni. Încălzirea globală, maică.

Hai, ho ho HO! Merry Christmas de Halloween. Fiți frumoși, fiți fericiți și bucurați-vă de zăpada cea pufoasă, o voi pufoșilor și triștilor și arțăgoșilor.





. Citeste tot...

Zdrențuite fluturînde

În mod absolut democratic, ieri și azi vîntul a fost văr primar cu DNA și rubedenie cu DIICOT și a făcut prăpăd du colo colo, indiferent de programul ideologic ori de fățăul electoral.

A rupt tot.

A dat cu cracii în sus panourile electorale. A sfîșiat lateralele panourilor de campanie cu trei fețe. A rupt bannere și cu Ponta, și cu Iohannis, și cu Tăriceanu, și cu Meleșcanu, și cu Udrea, și cu Macovei. Cu Vadim n-a rupt, că Vadim n-are bani, deci n-are nici bannere prin intersecții.

În rest, însă, măcel de prăpăd. Bucureștiul azi este un potpuriu de ațe atîrnînde, de zdrențe în bătaia vîntului, un florilegiu de cadavre textile, cum ar spune textierul de campanie care nu găsește cuvinte, dar are de scris compuneri urgente.

Eu, neștiind priceperi de-astea retorico-electorale, spun mai simplu, după cum v-am învățat de secole, încă de prin 2008 încoace: Vin alegerile!

Run, you fools!



. Citeste tot...

The killing fields of shiny gresie

Zilele astea e de bon ton să ne stropșim la autorități. Ce nemernici. Ce corupți. Ce incompetenți. Toate atribute picurate cu acribie de consultant machiavelic în mințile noastre, pe principiul repetitio mater studiorum, calomniați calomniați ceva tot va rămîne. Un joc politic ce ne otrăvește mințile și ne isterizează cronic, că e an electoral și unii e disperați de scorurile din sondaje.

Nimeni nu zice însă zilele astea despre marea nemernicie cotidiană ce se întîmplă sub ochii noștri. Pardon: sub tălpile noastre, ad literam sub tălpile noastre. Pe persoană fizică, non-instituțională, privată și comercială.

Toate magazinele lui pește prăjit au la intrare gresie. Cele cu 7% mai mult ștaif decît media din Kansas au gresie și în fața intrării. Pe scări, pe rampa pentru persoanele cu dizabilități, pe trotuar. Mai aveau un pic și puneau gresie și pe acoperiș și pe casele de marcaj. Gresie de-aia lucitoare sclipitoare eftină dar bună gresie manelistă de parveniți de nouveaux riches de țopîrlani care au o relație vioaie dar ilegală cu arhitectura.

Gresie care vrea să ne spună: iată, uită-te la mine, am dat de oareșce bani sîntem moderni strălucitori intrăm și noi în rîndul lumii cilivizate nu mai sîntem copiii străzii europene, avem standarde, ne pricepem să te întîmpinăm, sîntem de-o opulență turcească balcanică strălucitoare ce boieri sîntem noi ce mall în miniatură îți punem la picioare.

Gresie care ne spune una și ne alunecă alta. Gresie care la venirea iernii devine un cîmp minat, un patinoar de perfecțiune spațial-planară, un loc în care numai cine știe ukemi și tehnici de supraviețuire iese cu fața curată și fără oasele rupte.

Gresie care îți face picioarele oasele capul pulbere dacă e să pici pe ea.

Acum aproape 10 ani, tot într-un iureș de-ăsta de iarnă normală, deci inevitabil excepțională, eram la volan cînd sună telefonul. Un coleg de servici mă chema disperat să-l duc la spital. Fusese să-și viziteze sora care stătea la un cămin de studenți al unei prestigioase universități particulare de-alea sclipitoare și eftine, fabrică de diplome, curat meșteșug de tîmpenie. Dar universitate care dorea cu ardoare să transmită un mesaj de ștaif, de status, de respectabilitate. Și care evident că fiind cu ștaif recent, pusese gresie de-aia sclipitoare lucioasă la intrare. Acoperită cu un puf de zăpadă, curat cîmp de mine. Trosc pleosc bum puf, colegul și prietenul meu și-a rupt mîna.

Nimic nu s-a schimbat în 10 ani. Zilele astea, intrînd și în magazine mari, teoretic de-alea lanț de supermarket mini-market pufi-market, dar și în șaormerii de-ale noastre neaoșe și balcanice, alimentări, farmacii, patiserii, toate erau un patinoar de gresie. Nici una n-avea nici măcar o umbră de încercare de soluții antiderapante. Un preș, dom’le. O sărăcie de-aia de cîrpe, dacă de-alea de plastic și cauciuc nu pot să-și cumpere. Nimic. Derdeluș perfect în tot magazinul.

Culmea a fost săptămîna trecută, cînd ditamai Casa Poporului, asediată de zăpadă pe de o parte și de tone de invitați pe de altă parte, era ditamai capcana cu crocodili. Scara monumentală de la intrare era de o alunecozitate perfect de ucigașă. Jandarmul de la intrare avea grijă să spună fiecăruia dintre cei care ieșeau din mașină: “Aveți grijă, mergeți doar pe covorul din mijloc, că în rest alunecă, să nu cădeți”. O imensitate de scară de marmură, pompoasă și versailloasă și ceaușistă și opulentă și total nefuncțională. Dar măcar aveau covor. La șaormeria din Vitanul Vechi sau la MegaImage nici măcar covor n-au pus.

Vedeți, e bună și Casa Poporului la ceva...



. Citeste tot...

Înșir-te viscolite

Zilele astea subiectul principal de preocupare, de acțiune și de discuție îl reprezintă viscolul ce a cuprins părțile unde de regulă viscolește în România. Sîntem uimiți de forța vremii. Simțim că trăim vremi excepționale. În unele locuri publice discursul chiar trece înspăimîntat și înspăimîntător și inevitabil intens dinspre încălzirea globală spre noua glaciațiune.

Sînt cîteva motive pentru care percepem lucrurile diferit față de înaintașii noștri.

În primul rînd ne-am dezvățat de iarnă. În ultimii aproximativ 30 de ani iarna a devenit prin părțile noastre din ce în ce mai blîndă, cu zăpadă din ce în ce mai puțină. Un soi de primăvară ori toamnă mai janghinoasă, mai fără de vegetație.

30 de ani e de ajuns pentru un schimb de generație, pentru redefinirea conceptului de normă, de normalitate, de cum e vremea de regulă iarna și ce putem ori nu putem face de regulă iarna.

Dacă ai fi întrebat pe unul din bunicii sau din părinții noștri, crescuți cu iernile anilor 30 sau 50, despre ce i se pare deosebit la aceste luni de iarnă de pînă acum, ți-ar fi vorbit cu siguranță nu despre viscolul din aceste zile, ci despre restul iernii.

Despre excepționalitatea unui decembrie fără zăpădă, sec și secetos, care amenință plantele. Despre nemaivăzutele temperaturi de început de ianuarie, 10 grade, 12 grade, în unele locuri chiar maxime de 15 grade, o adevărată primăvară în ianuarie.

Asta da vreme nemaivăzută! ar fi spus moșul, învîrtind o țigară în hîrtie de Scînteia. Viscolul de zilele astea i s-ar fi părut un lucru normal.

Normal nu în sensul de plăcut, așa cum tindem de multe ori să facem confuzia semantică, ci în sensul de des întîlnit. Probabilitate semnificativă de incidență, cum ar spune statisticianul să vă sgîrie urechile.

Această “normalitate” neplăcută cu care generațiile anterioare erau obișnuite îi făcea pe oameni să fie pe de o parte mai pregătiți pentru situație, pe de altă parte să aibă o atitudine mai “normală” față de vremea rea.

Oamenii știau că vine viscolul. Știau cum e cînd e zăpadă. Nu erau atît de neobișnuiți cu această situație cum sîntem noi generațiile urbane recente mediatice internautice și pentru care iarna e un soi de toamnă ca în Grecia.

Drept pentru care generațiile anterioare își construiau case cu zidurile mai groase înspre est, de unde bătea crivățul. Își făceau provizii de mîncare, și pentru ei și pentru animale. Își făceau rezerve suficiente de lemne. Nu porneau la drum lung pe asemenea vreme. Aveau memoria procedurală a intervenției în asemenea zile. Pe unde fac potecă? Pe unde ies din casă? Pe unde intru la animale? Unde sînt lemnele? Cum ajung la celelalte case în caz de nevoie? Care din sat sînt vulnerabili?

Și, în consecință, nici nu trăiau atîtea sentimente neplăcute, atîtea emoții negative, nu se genera atîta nemulțumire. Iarna e iarnă, iarna nu-i ca vara, iarna stai cu fundul pe sobă și bei tutun. Chiar dacă pe vremuri iarna era mai aspră, viscolul nu bătea doar 2-3 zile, ci săptămîni la rînd, oamenii erau mai pregătiți, atît material, cît și atitudinal.

Al doilea motiv pentru care în momentul de față ne confruntăm cu situații disfuncționale îl reprezintă felul în care zona rurală și-a schimbat structura demografică.

Decenii la rînd am fost martorii migrației dinspre sat spre oraș, în perioada comunistă, apoi, după un mic hiatus în anii 90, cînd am avut parte de o ușoară reîntoarcere populațională spre sate, cu o a doua depopulare a satelor datorită migrației externe.

În consecință satele au o pondere mult mai ridicată de vîrstnici, mulți dintre ei care întîmpină dificultăți în a face lucruri altminteri cît se poate de simple pentru alții în putere: să dai la lopată, să suporți frigul, să te deplasezi prin zăpadă, să cari lemne, să dai la animale, să ajuți pe alții.

Generațiile trecute făceau față mai bine acestor perioade meteorologice adverse și datorită faptului că satele erau populate de oameni tineri.

Acum situația s-a schimbat, iar nevoia de intervenție care pe vremuri era asigurată în măsură semnificativă de forțe locale acum este în mod inevitabil externalizată spre instituții.

Cine deszăpezește pe țața Floarea de 80 de ani? Acum 50 de ani se deszăpezeau singuri. Erau tineri, în putere, bărbatul dădea la lopată, nevasta dădea la vaci și copiii se dădeau pe derdeluș de pe coama acoperișului.

Acuma țața Floarea e văduvă, singură și bolnavă. Bărbatul e la cimitir, copiii la București, la Făurei sau în Castellon, iar ea nu mai poate, mai mult, vremea rea îi accentuează starea de boală. Trebuie ajutată. Trebuie să-i aducă cineva pîine. Trebuie să-i facă potecă. Trebuie cineva să vină să o ducă la spital, dacă se simte rău.

De unde presiunea mai mare pe instituții, fie ele locale, fie centrale: primărie, jandarmi, drumari, ISU, SMURD, armată. Să se facă! Să se intervină! De ce nu se intervine?

Al treilea motiv pentru care relația noastră cu viscolul s-a schimbat față de generațiile anterioare ține de creșterea intensității interacționale în societate. Cu una – două generații în urme comunitățile erau mult mai autonome. Nu autarhice, dar o mult mai pare parte din interacțiunea socială se realiza în interior, acolo în sat, în comună, în oraș.

În ultimele decenii, odată cu dezvoltările tehnologice și cu schimbările comportamentale și atitudinale aferente, sîntem mult mai mobili și considerăm firesc să putem păstra această mobilitate chiar și în momente meteorologice intense, cînd în alte vremuri oamenii nu s-ar fi încumetat să iasă la drum mai lung.

Schimburile comerciale sînt puternic crescute. Mult mai multe mijloace de transport comercial, camioane, TIR-uri, trenuri, străbat acum teritoriul cu mult mai multă marfă. E nevoie mult mai multă de marfă. Agenții comerciali sînt din ce în ce mai mînați de la spate de continua cerere, de activitatea fără întrerupere.

Le vine din ce în ce mai greu să accepte să tragă marfa pe dreapta și să aștepte să treacă viscolul. Ce-o fi o fi, eu trebuie să duc bananele la destinație, că se strică dacă stau cu ele în parcare. Pe lîngă bunurile de strictă necesitate e o cerere din ce în ce mai mare și de alte mărfuri care trebuie să străpungă zona unde e viscol, să străbată dincolo, unde se cere marfa.

Mai mult, oamenii s-au învățat să circule mult mai mult. Generația noastră e o generație învățată în mașină, pentru care e firesc să se bazeze pe autovehicule mai performante pentru a ajunge de la Tulcea la Constanța, bunăoară, un fleac de 100 de km și un pic, cum a fost cazul cu cei plecați ieri și care la cîțiva kilometri de Constanța s-au trezit în iadul alb.

Oamenilor le vine mult mai greu să accepte că, după ani și ani de ierni blînde în care s-au învățat să ia de la sine înțeles o distanță de 100 km, o străbați într-o oră și ceva, acum ar trebui să stea în casă, să amîne deplasarea, să accepte faptul că autoritățile închid drumurile, dau coduri de avertizare, stări de alertă, îi sfătuie să stea acasă. Lasă, dom’le, ne descurcăm noi, ăia sînt prăpăstioși sau cine știe ce interese au să blocheze drumurile. Dă-i încolo...

Această schimbare de practici sociale zilnice de la o generație la alta, combinată cu îndulcirea vremii, combinată cu îmbunătățirile tehnologice, duce la o schimbare atitudinală. La o redefinire a normalității, a firescului.

Nu mai e normal, firesc, de bun simț să stai în casă pe vreme rea, să nu te încumeți pe drumurile bătute de viscol și să aștepți să treacă. E normal, firesc, de bun simț să te bazezi pe competența tehnologică a utilajului din dotare și pe competența celor care întrețin infrastructura pentru a ajunge la Constanța și pentru a învinge viscolul.

Combinat cu o scădere a memoriei de risc, a experiențelor neplăcute pe care fie le-ai trăit direct, cînd ai ieșit în viscol, fie ți le-au povestit cei apropiați, fie ai aflat din mass media, rezultă această schimbare de atitudine față de situațiile pe care generațiile anterioare le-ar fi definit în mintea lor clar cu potențial de primejdie și le-ar fi tratat cu mai multă precauție (*).

Această combinație de schimbare de climat cu schimbare demografică cu schimbare tehnologică duce la o schimbare valorică, la o redefinire a normalității, a standardelor de risc, de bună funcționare a societății, de normalitate instituțională, de standarde de intervenție, ducînd jocul la un nivel superior. Interacțiunea socială crește, exigențele sînt din ce în ce mai ridicate, presiunea pe infrastructura instituțională este din ce în ce mai ridicată. Regulile jocului social se schimbă fără să ne dăm seama.

Evident, aici vin sociologii și vă ajută să înțelegeți. Sîntem și noi buni la ceva pe lumea asta... :) :p


**********

(*) E un comportament care se întîlnește și în alte situații, nu doar în cazuri de viscol. Un exemplu care îmi vine în minte este de exemplu relația noastră cu muntele. Generațiile recente se încumetă altfel pe munte decît cei de pe vremuri, mai nepregătiți, mai entuziaști. Nu mai știu cît de periculos poate fi muntele, creînd astfel situații dificile pentru Salvamontul care să vină să-i scoată din belea.


Citeste tot...