În general, ajungem să aflăm și să ne facem o părere despre oamenii publici de la o anumită vîrstă a acestora încolo. Fie că sînt oameni de știință, sau politicieni, sau lideri de armate, sau filosofi, ori alți oameni remarcabili pentru timpurile lor, avem imaginea lor în vîrstă. Excepția de la această regulă – actorii, pe care ajungem să ni-i reprezentăm în minte ca tineri și tineri îi păstrăm acolo pe cei mai mulți, chiar și cînd ei de fapt nu mai sînt de mult timp așa.
Însă cu excepția actorilor, pe ceilalți oameni publici îi avem în cap ca fiind fie bătrîni, fie, în cel mai fericit caz, la o vîrstă mijlocie. Vîrsta la care au intrat în atenția ochiului mulțimii, ca să nu folosesc platitudini lemnoase de tip "opinia publică".
Pe Darwin ni-l avem în minte bătrîn și patriarhal și înțelept și ușor anchilozat de gută, deși pentru el momentul definitoriu din viață a fost probabil călătoria pe Beagles, cînd era tînăr.
Pe Iliescu îl știm de cînd lumea și pămîntul, de douăzeci de ani, și de atunci tot în vîrstă este în imaginea mentală pe care ne-am creat-o despre el, deși pentru el poate la fel de importanți sînt anii tinereții de la Moscova, sau perioada 60 – 70, cînd a cunoscut ascensiunea în cariera politică.
Pe Dumitru Sandu, profesorul meu de statistică, nu mi-l pot închipui tînăr, pentru că de cînd l-am cunoscut, acum aproape douăzeci de ani, era un om împlinit ca vîrstă și ca status. Deși poate pentru el sînt mai importanți anii în care făcea teren și era tînăr și se definea și împlinea profesional.
Pe Mao Țe Dung îl știm rotofei și încruntat și un pic încărunțit, conducînd cu o mînă de fier China. Deși poate pentru el mult mai importanți au fost anii Marșului cel Lung.
La fel și Fidel Castro: diferența dintre patriarhul bătrîn, cum îl știm noi, și tînărul energic și necruțător care a trecut o țară prin foc și revoluție, probabil momentul de vîrf al existenței sale.
Pe Hitler așijderea: cum ni-l reprezentăm noi și ce dragi îi erau probabil amintirile din tinerețe, cînd era tînăr și sărac și plin de proiecte de cucerire a lumii și cînd bea bere la Munchen.
Pe Stephen Hawking îl vedem doar crippled și wrinkled și wise și on the brink of death and wisdom. Iar el probabil prețuiește cel mai mult anii în care era sound of body and young and full of future.
Pe Richard Attenborough la fel, impozant și sfătos și focalizat pe crabul care iese din vizuina lui de la malul mării. Iar el tînjește probabil după tînărul care începea să facă televiziune în anii 50, cînd nu-l știa nici naiba și cînd revoluționa – de fapt, practic inventa – felul de a se face documentare despre natură.
Exemplele, cu siguranță, pot continua. În general, reprezentările noastre mentale la adresa oamenilor pe care fie îi cunoaștem indirect, prin mass media, fie ajungem să-i cunoaștem cînd aceștia ocupă deja o poziție privilegiată în ierarhia statusului social, sînt ale unor oameni ajunși la o anumită vîrstă.
Tot acel construct mental pe care ni-l înjghebăm cu referire la ei – sau la ele, ca să fiu politically correct – este îmbibat de atributele pe care adeseori le asociem cu această vîrstă a maturității sau senectuții. Seriozitate, cumpănire, autoritate, conservatorism, prudență, reticență, dacă nu chiar ignorare ori dispreț la căile inimii și ale pasiunii și ale emoției, la tot ce ține de hormonul năvălniciei și impetuozității și superficialității și giogozității și gratuității tinereții. Nu putem, sau ne vine greu, să ni-i închipuim pe acești oameni tineri. Îi avem fixați acoloșa, sus, în icoana minții, drept bătrîni.
În schimb, reprezentarea lor mentală despre ei înșiși este îmbibată de sucul tinereții. Ei, în autoreprezentarea lor corporală, valorică, atitudinală, gestică, păstrează în mintea lor – cum o vom păstra și prețui și noi, de altminteri – imaginea și gustul și feelingul șî somatizarea și felt-sense-ul de la vîrsta fragedă, a copilăriei și adolescenței și tinereții lor, cînd pe de o parte li s-a format reprezentarea mentală despre ei înșiși, acea fantomă pe care o purtăm tot timpul în cap, iar pe de altă parte s-au întîmplat multe din evenimentele semnificative ale vieții lor: bucuria și prospețimea copilăriei, avîntul și iubirea și descoperirile adolescenței, definirea profesională, răzbaterea în carieră, evenimente mult mai pline de carne, de semnificație și de încărcătură emoțională pentru ei, dar mult mai puțin vizibile pentru noi.
Același lucru se întîmplă, de altfel, cu interacțiunea dintre orice două persoane între care există o diferență semnificativă de vîrstă. Între noi și părinții noștri, între noi și profesorii noștri. Doar că uneori, pe unii dintre ei îi mai prindem și tineri în relație. În schimb, reprezentarea pe care ne-o formăm despre oamenii publici este mai mereu cu persoane în puterea vîrstei.
Există în consecință o discrepanță clară, o fractură de reprezentare între cum ni-i închipuim noi și, în consecință, ce afecte trăim pentru ei și cum se închipuie ei pe ei înșiși, sau pe ceilalți oameni publici pe care îi cunosc de mult timp, din tinerețe.
De exemplu, Ecaterina Andronescu. Noi o știm pe Ecaterina Andronescu doar femeie în toată vîrsta, aproape babă, trecută demult de vremea în care se preocupa de creștere și copii și iubire. Acum, Ecaterina Andronescu este pentru noi, în mintea noastră, o persoană bătrînă care se preocupă de probleme de stat: educație, strategii, ministere, politică, adunări publice, talk-show-uri. Dar nu cumva în mintea ei Ecaterina Andronescu stă de vorbă cu fata tînără și – presupun – frumoasă care era ea acum douăzeci sau treizeci de ani? Cu copila sau adolescenta cu care de atîta timp împarte aceeași cutie craniană și nervi și oase și amintiri și trăiri și motivații de acțiune? Ce e mai important pentru Ecaterina Andronescu, ce e mai plin de împlinire emoțională, de fiori dulci prin corp? Viața pe care o duce acum sau viața pe care a dus-o acum douăzeci sau treizeci de ani?
Mai mult: felul în care cei care o cunosc de mult timp pe Ecaterina Andronescu este îmbibat de imaginea ei atunci cînd au cunoscut-o, la tinerețe. Ei relaționează cu ea în mintea lor, fie direct, fie indirect, cu o persoană tînără care între timp s-a schimbat, nu cu persoana bătrînă pe care am ajuns să o cunoaștem noi acum, recent. (Prin "cunoaștem" înțeleg "să ne facem o impresie, o părere despre ea", adică o reprezentare, și asta putem să o facem chiar și dacă nu am cunoscut direct persoana în cauză, pentru că de-aia e televizorul atît de puternic, că înlocuiește relația directă)
Deci vorbe multe pentru o singură idee, dragilor: precum un iceberg imens, din care noi vedem doar o bucată mică, însă volumul și greutatea multe sînt sub apă, la fel și noi vedem doar o bucată mică dintr-un om și îi ignorăm poate partea cea mai importantă. Felul în care ne uităm noi la oameni și felul în care se uită oamenii la ei înșiși e diferit. Iar ignorarea acestor diferențe, a acestor discrepanțe poate fi detrimentală pentru înțelegerea mersului lucrurilor și, uneori, și pentru acțiune.
joi, 29 aprilie 2010
Icebergul tinereții din cap
Scris de Turambar at 09:54
Etichete: Psychology, Serendipitati, Sociologie, Stari si zile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
12 comentarii:
Eu ii stiu pe Lacatus si Hagi de cand aveau 18 ani.
De multa vreme asteptam sa o spuna cineva. :-) Mustaciosule. :-)
Recunosc, initial ma gandeam la Loredana...:)))
@ Anonim: :) :p Vezi, de-aia spuneam de actori ca fiind exceptii. De fapt, exceptia se intinde asupra tuturor profesiilor din zona entertainmentului (performance arts, sports) unde protagonistii sint tineri.
@ Dan Selaru: :) :p Nu mai am mustatza, grasule...
:) :friends:
Eu asa te-am vazut prima oara :-). Eu, gras? Doar burta, de la bere. :-)
fiecare vede ce vrea să vadă, evident doar o mică părticică din întreg. patul lui Procust
@Camil,
offtopic: normal, daca era Patul lui Caragiale te uitai sub pat. :)))
Eu zic ca icebergul asta din capul nostru este tot o constructie moderna, recenta.
@ anonim - cum zici tu
Off-topic - Salve man, ai primit mailul meu cu subiectul BEREEE?
Dupa o anumita varsta, cand drumul din fata e tot mai scurt, ne uitam cu jiind si melancolie la ce am lasat in urma. Din copilarie pana acum. Iar pe ceilalti, ii privim si ii aducem in minte potrivit varstei noastre. Nu cred ca de invidie, mai degraba pentru a anula impresia ca ne ducem iremediabil si singuri.
Taica, ai reusit sa ma intristezi.
@ Dan Selaru: este cumva acelasi lucru. Pentru voi, ca in perioada aia ati ajuns sa ma cunoasteti, Turambar cu mustatza si ras in cap este the real thing. In schimb, pt mine e fix pe dos: o paranteza pasagera de infatzisare diferita si askew infipta intr-o viata / imagine altminteri diferita (fara mustata, cu par; om obisnuit, cum ar veni)
@ Artistu: Am primit. Sint hiperprins zilele astea. Ingaduie-ma un pic, pls... :(
@ Matusalem: Hmmmm. N-am vrut asta, coane... :(
Oki man! Nu-i bai! Vb cand termini treaba! SPOR! ;)
Trimiteți un comentariu