MOVIE REVIEW: Don’t Look Up (Recenzie pe nevăzutelea)

Zilele astea am aflat de un cuvînt foarte puternic: toroipan. Recunosc, în nemernicia mea, ca un cîine turbat, nu știam ce înseamnă. A trebuit să mă duc la DEX să aflu că e vorba despre un ciomag: “Băț noduros, mai gros la un capăt”. Am de-astea pe-acasă grămadă, rămășiță a unor nevoi neîmplinite din copilărie.

Zilele astea am aflat de un film puternic: Don’t Look Up. Recunosc, în nemernicia mea, ca un sociolog leneș, nu l-am văzut încă. Dar fiți atenți aici. Am citit atîtea recenzii, atîtea opinii care de care mai elaborate, mai foarte definitive, mai pricepute și cît se poate de detaliat-perfecte

încît am tupeul să scriu deja recenzia la acest film foarte frumos, foarte bine făcut, foarte pasionant, foarte perfect, foarte enervant, foarte pe buzele tuturor,

care să moară pisica disecată la blăniță dacă am văzut vreo secundă din el.

Îl am. Așteaptă cuminte în hard disk să-i vină rîndul. Nu l-am văzut încă. Motiv deosebit să vă povestesc despre el. Așa sînt sociologii. Nu se pricep, nu știu, nu consumă, nu-și fac temele. Dar le știu pe toate. Mama lor de aroganți perfecți.

Problema cu acest film foarte perfect, foarte mediocru, foarte apreciat, foarte disputat, este că reușește performanța să enerveze pe toată lumea. Asta deja o știe și ultimul copil din ultima haltă din ultimul mizil.

Dar nu știți de ce.

Știți de ce enervează? Pentru că mulțumește pe toată lumea. Pentru că oferă fiecăruia cîte ceva convenabil pe post de bîtă ideologică, de toroipan cu care să miruiască la frunte dușmanii.

Pentru că își permite aroganța să fie o curvă ideologică. Să amestece bucuriile consumatorilor și să facă pe plac atît progresiștilor, cît și reacționarilor, și suveraniștilor și globaliștilor, și anti-vacciniștilor și perfuziștilor, și entuziaștilor întru știință și descîntătorilor în mațe de urangutan.

Acest film lovește rău de tot la operație. Singura operație care ne doare cu adevărat. Ne lovește la unicitate. La fantasma noastră de exclusivitate ideatică, gnoseologică, morală și mai puneți voi alte cuvinte complicate aici care să spună că de fapt ne dorim în capul nostru prost să fim niște zei atotputernici.

Principala problemă a oamenilor intenși la cap, așa cum am devenit de ceva timp aproximativ noi toți, toți cei 107% din locuitorii acestui glob, este că în marea noastră superbie pre-adolescentină vrem ca doar noi să avem dreptate și toți ceilalți să se zvîrcolească în chinuri la picioarele noastre, adulîndu-ne atotputernicia și atotmăreția și mai ales atotînțelepciunea.

Ah, mare zeu perfect, cum le știi tu pe toate și doar tu le știi, noi toți ceilalți bicisnicii ne zvîrcolim pe jos pe preș în fața ta ca niște viermi primitivi și ne scăldăm în gloria zemurilor tale ideatice pe care le împrăștii cu generozitate asupra noastră. Ah, mai spune. Ah, mai varsă cuvinte peste noi. Ah, stai să...

Pricepeți voi. Consumatorii de literatură vizuală erotică veți înțelege cu prisosință scena, poziția, detaliile corporale. E cu multe icsuri, cel puțin trei, și e foarte expresivă. If you know what I mean.

Ei bine, vine acest film și mai întîi îți oferă bombonica. Ia de-aici, supremule, zeule, ia un instrument cultural pe care să-l folosești pe post de toroipan. Să le dai în cap dușmanilor, să-i zdrobești cu marea ta pricepere estetico-cinematografico-morală, precum zdrobea cu buzduganul țestele vrăjmașilor Dragoș Vodă și Sargon și marele, unicul, inegalabilul Gilghameș.

Pe urmă, cum ai pus mîna pe buzduganul ideatic, trosc, îți dă peste dește și-ți omoară fantasma, îți îneacă peștișorul. Vine cu o idee opusă. Nu mai e despre progresiști, este despre reacționari. Nu mai e utilă scormonitorilor întru știință, ci reacționarilor care contestă hegemonia simbolică a acesteia.

Cum îți dă ciomagul, cum dă imediat și dușmanului același instrument.

Atunci începe pandalia. Oftica. Șucărul și supărarea. Cum așa, bestie nerecunoscătoare? Îmi dai mie și-i dai și lui?? Mie, perfectul de pesedist aurist care contest sistemul, îi dai același instrument retoric și nasolului de userist, arză-i-ar mațele în el de userist să-i arză? Cuuum? Eu globalist de frunte, deontolog premiant cu coroniță, mă pui pe același palier de client cu nasolul ăla de primitiv medieval, căruia-i oferi același privilegiu, același instrument, mama lui de primitiv, arză-i-ar mațele primitive în el, putrezi-i-ar dinții cei știrbi în gură?

Nasol. Filmul te păcălește. Nu oferă exclusivitate. Se oferă tuturor, în egală măsură, ca o scîrbavnică ștoarfă, ca o preacucernică curvă, gata să se tăvălească cu oricine, nu doar cu tine.

Aha. Buba mare. Rană narcisică imensă. De unde și fandacsia, de urlați toți pe Internet despre acest film perfect, mediocru, nașpa, foarte mișto, alea alea, bla bla bla.

Știți cine mai e precum acest film care ține cu toți, deci de fapt nu ține cu nimeni, făcînd de fapt mișto de toți? Realitatea, bre pufoșilor bre. Viața, bre ideologii mei pe persoană fizică.

Viața în general nu e perfectă. Viața în general e plină de compromisuri și de inadvertențe. Cînd ține cu useriștii, să moară primitivii de furie. Cînd le dă puterea celor știrbi, să moară în chinuri useriștii. În mod paradoxal, pînă și useriștii au uneori dreptate. Chiar și Goțiu, slăvit fie-i numele deja scufundat în uitare. În mod paradoxal, pînă și primitivii de pesediști și de auriști au uneori dreptate.

În general, dreptatea nu e de partea nimănui. Pentru că e de cele mai multe ori la mijloc, poziționată în mod neconvenabil undeva într-un no man’s land, să fie la îndemîna tuturor. Ca să nu mai spun de acele momente istorice absolut cretine cînd de fapt nimeni nu are dreptate, toți sînt vinovați, vezi de exemplu războiul din Serbia.

Vreți atotputernicie? Vreți dogmă? Vreți perfecțiune și totalitarism? Vreți să fiți un Robespierre de-ăla perfect și aspru, dar sever, care să se joace cu căpățînile celor care nu sînt de acord cu voi? Ah, voi zei pufoși. Ah, adunătura mea de perfecți anonimi.

De-aia sînteți furioși pe acest film. Că nu vă dă orgasmul pînă la capăt. Că vă dezamăgește și vă dă cu tifla. Face un maclavais care să convină tuturor, deci nu mai convine nimănui. Stai așa, că Meryl Streep e Trump. Ba nuuuu, greșit. Meryl Streep e Hillary. Stai, că de fapt ține cu ăia care sînt cu încălzirea globală. Ba nu, ține cu ăia care luptă cu sistemul, cu deep state. Stai, că...

Stai, că deși n-am văzut filmul, zău dacă n-am vaga impresie că l-am înțeles de fapt.

Hai, nu mai fiți supărați. În viață nu are nimeni dreptate. Doar în basme.

Să moară pisica electrocutată la vintre, promit să văz filmul. Cîndva zilele astea. Trebuie să intru și eu în rîndul lumii, să fiu și eu stereotipizant de predictibil. Așa, ca voi.

Evident, sărăcia asta de film controversat va sta la coadă. O să mă apuc de el după ce voi revedea mai întîi The Big Lebowski. Că prea îmi promit de două secole să-l văz din nou nestingherit, nefrecat la cap de nimeni. Singurul film care oferă plăcere morală completă. Și după ce voi revedea cele două trei patru filme strămoașele lui Don’t Look Up: Dr Strangelove, The Network, Wag The Dog și Idiocracy.

O să văz și eu filmul. Probabil chiar o să am și o părere despre el. Probabil o să scriu și o recenzie. Care probabil va fi ca asta sau total diferită.

Probabil n-ați înțeles nimic, dar vă place mult mult de tot ce vă spun, cum le scriu, cum vă învîrt.

Probabil v-am făcut din vorbe, nu-i așa?


. Citeste tot...

Tehnicile murdare ale poeziei

Se ia un subiect de-ăla de maximă importanță
breaking news cum îi zice în limbajul isteriei galbene de burtieră
și se ignoră cu desăvîrșire

Se ia inflația și se bagă în mă-sa în tac-su
în toate neamurile din dotare

Se ia cea mai frumoasă femeie din lume prezentată în mod glamoros
de către mijloacele mass media ahtiate după rating și după profit
și se declară din plastic

Se ia femeia de lîngă tine
se tăvălește
se amăgește
se preamîngîiește
se preamărește
se preacurvește
și
se iubește

Se preaiubește

Ah se preaiubește preamigălește preazăticnește
pînă la tocire la epuizare pînă la dulcea imensa unica irepetabila
aneantizare

Există o metodologie a tocirii a iubirii a preamîngîierii pînă la capăt
cine nu respectă manualul trebuie să-l scrie
să-l reinventeze de fiecare dată

După preaiubire se procedează după cum urmează

Se laudă femeia de lîngă tine

Femeia din dotare
cum ar spune marii teoreticieni aprigi și sterpi și cretini la cap
care în viața lor n-au avut parte de astfel de preaiubiri
femeia pușcă femeia obiect
femeia dorință femeia verb intranzitiv și intransigent
femeia doar din vorbe
femeia de vestiar

Unde rămăsesem? Să nu pierdem femeia din vedere

Se laudă femeia de lîngă tine
în mari cuvinte de laudă
de la Solomon încoace tocite și răstocite
tu îi zici porumbiță
ea îți zice bestie înaripată
tu o asemeni cu o căprioară
ea te privește tăcut din gene ei goale și umede
și-ți adresează astfel cele mai perfecte vorbe non-verbale
zămislite vreodată din pîntec de femeie

Cuvintele au un mod de întrebuințare riguros stabilit
prin lege, prin datină prin manualele de întreținere și de utilizare
dar mai ales prin gîfîire

După gîfîire urmează inevitabil critica literară
omorîrea preaiubirii în mod riguros
prin strivire
de tip how dare you

Dar pînă atunci...

Citeste tot...

The winter of our disconservă

Zilele astea cuvîntul la modă este conservă.

E sfîrșit de vară. Facem conserve pentru iarnă. Ardei vinete suc de roșii ce mai face lumea zilele astea. Belim pielițe separăm semințe scurgem de zeamă pasteurizăm la foc pe aragaz sau la pirostrii punem la borcan. Piure de pere, dacă nu știați. Delicios. Decît să putrezească, mai bine să zacă la borcan, esență de zahăr și de copac.

E sfîrșit de vară. Conservele serviciilor explodează din nou. Crize politice generate din senin, butoane apăsate cu grijă de păstrătorii de butoane, de stăpînii realității. Ăla micu, care respira greu? Și el tot conservă. Ăla mare și țeapăn și solemn? Conservă, frate. După rețeta clasică. Ăia mulți și isterici și absolut spontani cînd primesc ordin? Conserve, dă-i încolo de civili. Conservele plutesc peste tot, se coc, se umflă precum cutia aia de metal care face gaz înăuntru, se strică explodează ajung la putere. Ce vă mai place să vă mai duceți după fentă. Conserve, conserve everywhere.

E sfîrșit de vară. Deja am adunat tone conserve de amintiri și anul ăsta. Un sezon întreg, cît ne-au dat drumul din coteț să ni se pară că sîntem liberi, am strîns conștiincioși poze pentru iarna vieții noastre. Ca hîrciogul am făcut click, am încadrat, am apăsat pe buton și am făcut provizii de instantanee, care de care mai forțate, mai chinuite și mai stînjenite în bucuria noastră prefabricată. Zîmbește. Strîngeți-vă un pic. Stai așa că nu a ieșit, mai facem o dată. Mai cu veselie, mai cu zîmbet, că stricați poza. Hai, toată lumea cheese...

În loc să trăim momentul, acel moment care trece și care nu va mai reveni vreodată, am fost cu mintea la făcut poze. Uite ce cadru frumos. Uite ce barcă frumoasă. Uite ce catedrală frumoasă. Uite ce stalactită frumoasă. Să le pozăm. Să le băgăm la cutiuță, să fie acolo pentru bătrînețe. Pentru cînd altceva nu vom face decît să scormonim prin cenușa pozelor, încercînd în zadar să mai stîrnim un strop de jar de viață cu niște amărîte de jpeguri.

Faci poză? S-a dus momentul. În loc să-l trăiești, tu îl fotografiezi. Încă una. Și încă una. Și încă una. Să fie acolo, cine știe care iese bine și care nu. Ziua? Momentul? Viața? Se duc pozei de suflet. Poza e mai importantă decît trăirea.

Încă o zi în care facem conserve în loc să trăim. Încă o zi în care conservele ne guvernează viața. Încă o zi în care fructele și legumele proaspete ale vieții sînt transformate în zemuri fierte de nostalgie, de părere de rău, de trecut.

Hai, că vine iarna. O să ne bage din nou la coteț. Să conservăm riscul.

Hai, că vine iarna. Iarna democrației noastre. O să votăm alte conserve și o să credem că e alegerea noastră. Ce hal de țară. Ce hal de civili.

Hai, că vine iarna. Iarna vieții noastre. The winter of our discontent. The winter of our old age. Iarna bătrîneții, a regretului și a neputinței.

Hai, că vine iarna. Winter is coming, băi pufoșilor băi. Nimeni nu scapă de ea.

O să vă placă. O să vă placă...

Ghinion.





. Citeste tot...

Animal. Animal.

Seară. Palatul Mogoșoaia. La restaurantul din curte. Sînt la masă cu o seamă de psihologi, colegi de-ai soției, după un congres de-al lor. Atmosferă faină. Discuție telectuală. Oaspete special: un psihoterapeut din Londra, destul de cunoscut în breaslă, italian de fel și filosof prin vocație și studii, pe lîngă cele de psihoterapie.

După cum spuneam: atmosferă faină. Înserare. Dăm să plecăm. Cînd colo, o ploaie de-aia grozavă, de tip rupere de nori, de tip furtună. Unde să te duci? Ne-ar fi făcut ciuculete într-o jumătate de minut. Evident că decidem să mai stăm un pic. Eram cu masa pe un soi de pridvor, în dreptul unor coloane. Prin fața noastră, de pe acoperiș curgea o perdea aproape neîntreruptă de ploaie. Un spectacol impresionant.

Toată lumea admira dezlănțuirea elementelor. Ne oprisem din discuții și priveam în tăcere iureșul ploii. La un moment dat, îmi trece prin minte, căci oricum discutasem mai devreme cu italianul despre filme și despre Tarkovski: măi să fie, plouă ca în Tarkovski. Dau să mă întorc să-i spun. Mă rețin. Gîndurile, în cap.

Hai, dă-o dracu, nu fi mai pedant cultural decît e cazul. Stai dracu și privește ploaia. Plouă că plouă, nu plouă ca-n Tarkovski. Potolește-te cu referințele astea culturale care-ți strică trăirea. Cealaltă voce lăuntrică însă, aia pedantă și snoabă și drăcușor, nu se potolește, nici chiar certată: nu numai că plouă ca-n Tarkovski, plouă ca-n Rashomon. Dă-te dracu de snob, zice vocea admonestatoare.

Mă întorc cu fața de la perdeaua de ploaie. Între timp, lumea reîncepuse să vorbească. Italianul englez psihoterapeut filosof îmi face semn din cap și zice zîmbind: plouă ca-n Tarkovski.

Mda. Îmi cade fața, mă bufnește rîsul, îi povestesc că tocmai asta gîndisem și eu și încercasem să mă abțin să o spun. Uite bre cum gîndesc oamenii la fel. Ai dracu oameni de cultură, ce culți la cap sîntem noi cu toții. Vocea din cap: spune-i că plouă ca-n Rashomon. Nu-i spun. Taci naibii din gură, nu te mai da în stambă.

Mda. Știu că sînt vanitos. Însăși faptul că recunosc că sînt vanitos îmi conferă o vanitate și mai scîrboasă, o vanitate de ordin secund. Snob. Înfumurat. Cu capul plin de referințe culturale.

Sîntem năpădiți de cuvinte. Sîntem năpădiți de idei. Trăim realitatea printr-o pîclă de referențiale, de simboluri, de straturi peste straturi de musaca de simboluri. O pîclă ce ne împăienjenește creierul și ne îmbîcsește realitatea.

Nu numai că sîntem tentați să vopsim realitatea în cuvinte. Mai mult. Sîntem tentați, pe măsura bagajului cultural pe care-l purtăm după noi în cap, să ne tapițăm lumea interioară într-o nebuneală adolescentină de reprezentări suprapuse, afișe peste afișe peste afișe de referințe culturale, palimpsest de îmbîrligături inutile care adulterează, modifică, strică ce vine spre noi dinspre exterior.

Lumea nu mai e lume. Percepția nu mai e percepție. Este o filtrare continuă și o continuă colorare întru valorile care băltesc în noi. Ploaia nu e ploaie. E fie rupere de nori, o sărăcie de stereotip verbal care fute tot fengșuiul descrierii. Sau e ploaie ca în Tarkovski, știți voi, acolo în Andrei Rubliov cînd intră ăia în bordei cînd se adăpostiseră de ploaie și era ăla care țopăia prin ploaie pe de-afară și ploua de la streașină,

vedeți?

vedeți?

nici acuma nu mă lasă în pace, nu pot trăi ploaia ca o simplă ploaie, trebuie să vină tăvălugul de imagini asociate, v-am spus că în Rashomon era templul ăla sub streașina căruia se adăpostiseră un tăietor de lemne, un preot și parcă mai era unul, curgea de la streașină și unul din ei povestea că...?

Ne îmbîcsim mintea cu referințe culturale. Această marmeladă de imagini străine vine să se lipească precum balega de paie de trăirile noastre, să le mînjească iremediabil, să nu ne lase să ne trăim realitatea în pace, fără filtre, fără intermediari, fără cuvinte.

Fără cuvinte.

Doar imagini. Doar instinct. Animalul care se uită la ploaie și ploaia este ploaie și nimic altceva. Mai tare. Mai încet. Fără trecut. Fără comparații. Un continuu prezent. Animal. Animal.

Pe urmă ploaia parcă s-a mai potolit un pic și am ieșit printre picături să mă duc să aduc mașina, să-i scot și pe ceilalți de acolo. Aveam umbrela în mînă. N-am deschis-o, că doar picura. Am mers printre picuri, pe întuneric, în ritm grăbit. Și pe urmă ploaia a pornit din nou mai tare. Și am deschis umbrela. Și simțeam cum ploaia pătrunde prin țesătura pantalonilor. Aveam blugi pe mine. Blugii erau negri. Mi se udau blugii. Și pantofii. Pantofii erau negri și ei. Asfaltul era și el negru. Lucios.

Animal. Animal. Instinct. Fără cuvinte. Apă. Ud. Întuneric. Pași grăbiți. Respiră. Mișcă. Mașina e acolo. Pași grăbiți. Apă.

Am ajuns la mașină. Am pornit înapoi. Asfaltul lucea lucios. Ca într-un film noir. Ați văzut The Killing? Ba nu, pardon, care era? Ăla cu Burt Lancaster. Stai, că nu-mi aduc aminte titlul. Imediat, să caut. Sweet Smell Of Success. Acolo, la un moment dat, e o secvență în care Tony Curtis se urcă într-un taxi și taxiul pornește și asfaltul e ud și lucios și toate sclipesc în noapte și Tony Curtis își aprinde o țigară și atu

Animal. Animal.

.

. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă, de acolo de unde o...

Din îndepărtata Telegă,

de acolo de unde o petală de măr s-a agățat într-o jurubiță de fir de păianjen și acum atîrnă elegantă, rotindu-se în bătaia vîntului precum un cercel de prințesă bizantină,

de acolo de unde dacă taci și-ți pui frîu gîndurilor nesătule poți auzi zumzetul albinelor în aer, asurzitor tropar cîntat întru gloria naturii,

de acolo de unde soarele este cînd creștin și ne zîmbește și luminează tot împrejur, bijuterie de floare lîngă bijuterie de frunză lîngă bijuterie de fir de iarbă lîngă bijuterie de gîză, cînd păgîn, căci intră în nori și prevestește ploaia – o să plouă la doișpe, fix cînd vrem noi să întindem masa în curte, cred că e cazul să avem în vedere planul B: masa în sufragerie, înghesuiți unii peste alții, masă suprapusă, adulții jos, copiii la etaj,

de acolo de unde păsările cîntă stereo – mierlele în aer și găinile împrejur, prin curțile telegenilor,

din acest colț de rai care zău dacă nu este chiar așa: un binecuvîntat colț de Rai,

adevărat grăit-am vouă, păcătoșii mei dragi: Hristos a înviat!



. Citeste tot...

Cu siguranță probabil moare toți

Deci, să recapitulăm. Tyrion moare. Clar. “No girl with her mouth around his...”. Evident că și Jaimie moare. “Who told you there will be an afterwards?”. Unul din balauri moare. Probabil al lui Daenerys. Căci și Daenerys va muri – în luptă cu Night King. Aerial fight, Zero vs Spitfire, de data asta învinge ăia răii, Zero Zero Zero, Tora Tora Tora, ra-ta-ta-ta-ta.

E clar că ăla micu și viteazu, fără cîrnat în dotare, cum îl cheamă, Theon, moare. Cin’ l-a pus să se ofere voluntar să-l apere pe Bran? Bran nu moare, dar nu știu de ce. E doar un presimț.

Să continuăm lista. Tormund clar moare. A supt degeaba la țîță de urieșoaică. Va muri probabil alături de Brienne și de Jaimie, într-o ultimă strofocare. Degeaba a fost făcută Brienne cavaleriță. De fapt, nu degeaba: ci să moară cu onoare, văzîndu-și visul împlinit.

Tot acolo va fi și ăla micu și ăsta fără de cîrnat, cum îl cheamă, iubitu lu Missandrei, Grey Worm, care e clar că dacă l-a pus naiba să facă chestii de iubire cu Missandrei și să vorbească despre plaje și clar de lună, să promită voiaj în Bahamas, clar și-o fură. No bitc... No beach for you, Grey Worm.

Vorbeam de chestii de iubire. Vă dați seama că Arya e pa și ea? Cine a pus-o să-și ofere ce avea de oferit lui Gimmli, sau cum îl cheamă pe Hefaistos ăla, Gendry? Clar Ayra e pa. Scenariștii ăștia: niște bestii. Ne cresc emoțiile și pe urmă se face pe ele.

Sansa va plînge și va supraviețui, că așa e în tenis: ăia răii și urîții scapă.

Cine mai moare? Jorah clar: a primit sabia, deci pa. Samwell și el pa: prea e înțelept și prea o iubește pe Gilly. În plus, e și gras. Deci altă victimă pe eșafodul scenariștilor cei nemiloși. E simplu, e capitalist, e necesar, este despre eficiență și productivitate: cu cît omoară mai mulți, cu atît ștatul de plată se ușurează pentru ultimele trei episoade. It’s the economy, stupid.

Cine mai moare? Aia mică și cu rictusul etern pe față, Lyanna Mormont, verișoară cu ăla mare și trădător, care e văr’so. Prea urîtă. Prea s-a luat în gură că ea nu vrea jos la criptă. Hai pa. Ești ca și moartă, copilo.

Probabil și Podrick va muri: tocmai ni l-au arătat că le știe cu sabia, deci pa. Clar Beric Dondarion – ultima dată cînd își va aprinde sabia. Ăsta oricum a murit deja de atîtea ori, că nici nu le mai știe numărul. Clar ăla mare și urîtu de-i e frică de foc: Sandor Clegane, aka The Hound. Cine l-a pus să bea cu Dondarion? Clar moare și ăla micu și negru și urîtu din Night Watch, de tocmai s-a întors nevătamat, cum îi zice? Eddison Tollett. Na, că e bun și Google ăsta la ceva...

Feelingul meu este că vor muri cam aproape toți. Rămîne Jon Snow călare pe un balaur, fugind spre sud mîncînd pămîntul, cu Night King swifly in pursuit. Și Varis, care găsește el un tunel care duce direct de la Winterfell la King’s Landing. Și Sir Davon the Onion Knight, care și ăsta scapă mereu. Și Gilly, cărîndu-și copilul să-l ofere ofrandă blonzilor cu ochi albaștri și reci. Și Bran Stark, într-o formă modificată, după ce l-a wărguit pe balaurul lui Jon.

A scăpat vreunul? Nope. I-am omorît pe toți. Hai, că mă pricep. Putem începe și noi un Game of Scaune la Telega. Că oricum avem un loc pe drumul spre Buștenari care se cheamă La Scaune.

A, era să uit: am greșit cu ștatul de plată. Unii dintre ei vor veni și în episoadele următoare. Sub formă de morloci, de stafii, de morți vii, mergînd încet și trist, țapăn și mecanic, valuri-valuri, cu ochii tulburi, încet-încet, pas cu pas, către King’s Landing. Wights. Wights everywhere. Winter is here și provoacă efecte. Pas cu pas.

PS: azi, în Săptămîna Patimilor, înainte să vedem episodul 3, unde clar mor cu toții, Sociopol dă drumul la un sondaj deosebit, genial, escepțional, despre Game Of Thrones. Cîți se uită. Care e personajul preferat. Chestii de-astea numai bune de sondaj în campania electorală...

. Citeste tot...

N-am răbdare să apună soarele

Privesc. Era un cireș aici. L-au tăiat acum un an. Ba nu: acum doi ani. A rămas doar caisul. Ba nu: e și un vișin amărît, cu crengile într-o parte.

Privesc. Din blocul de alături, de la etajul trei, se deschide o ușă glisantă. Clădire de birouri. Iese o doamnă. Pardon: o fată. Fustă scurtă. Cizme lungi. Cracii la vedere. Vorbește la telefon. Se plimbă agitată pe balcon, de colo colo, și vorbește la telefon. Fusta de blugi. Cracii la vedere. Un mesaj, nu-i așa? O fată, nu o doamnă.

Privesc. Ieșisem pe balcon de fapt să mă uit cum apune soarele, atras de lumina aurie revărsată peste masa de sticlă din mijlocul balconului, acolo unde fumez și citesc și privesc.

Privesc. Nu am răbdare să privesc. Sîntem dependenți de densitatea de informație. De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce nu sînt mai multe cuante de informație pe unitatea de timp? De ce apune soarele atît de încet? De ce doar o femeie cu cracii la vedere care vorbește la telefon și un cireș care nu mai e și un vișin cu crăcile într-o parte și un cais și un soare care apune exasperant de leneș?

Vreau să se miște. Vreau să se întîmple. Nu am răbdare să fiu eu cu mine și cu privirea și cu femeia cu cracii lungi care vorbește la telefon, neștiind că e privită.

Privesc. Pe strada de dincolo de clădirea de birouri trece o fată cu un cîine în lesă. Trecerea ei e scurtă, fulgerătoare. A făcut doi pași, a ieșit din raza vederii mele.

Caisul e tot acolo. Nu se mișcă. Interul e tot acolo. Îi sclipesc geamurile în soare. Ca ieri. Ca alaltăieri, deși alaltăieri nu eram aici, să-i privesc nemișcarea. Ca în fiecare zi.

De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce sîntem drogați cu densitatea de informație? Cînd îmi curăț gîndurile și mintea și creierul și las lucrurile să fie ele, lente, plictisitor de încete? Cînd nu voi mai avea tendința să echivalez lent cu plictisitor?

Privesc. N-am răbdare să aștept să apună soarele. Trebuie să plec de pe balcon și să scriu că n-am răbdare să apună soarele.

E foarte important să vă spun că n-am răbdare să apună soarele. Acum. Acum!

. Citeste tot...

No shit Sherlock

. Citeste tot...

Ca căprioarele am țîșnit

Stăteam în curte, admiram copacii înfloriți și ziua superbă, cu o ușoară strîngere de inimă că în curînd trebuie să plecăm din acest colț de rai. Florentina lîngă mine. Fetele, pe terasă, la lecții. Florentina, cu privirea mai ageră, vede mișcînd pe uliță. Strigătul a fost scurt și urgent: “Popa cu botezu’!”

Fraților, am țîșnit cum numai căprioarele țîșnesc spre adăpostul codrului. Ca atunci cînd fug oamenii speriați în cetate, că strigă straja că dau tătarii. Ca căprioarele am țîșnit, dragilor.

Aveam și de ce. Flo era în pijama. Eu, să-mi iertați detaliile grafice necesare pentru expresivitatea narativă, fix în chiloți și desculț prin iarba moale. Plus că toată casa era vraiște. Aveam paturile nefăcute. Lucruri peste tot. Groaznic. Oribil. Dezastru.

Am țîșnit. Cei de la olimpiadă, de la 100 metri garduri, sînt mici copii, bieți nevolnici pe lîngă noi. Ca un cîrd de gîște speriate ne-am repezit în casă. În cîteva secunde eram toți patru la ușă, în chirăituri vesele: “Vine popa cu botezul! Repede! Aranjați! Ascundeți! Strîngeți! Ordonați!”.

Am aranjat în casă ca la alarma cu bombă atomică. Trei secunde. Cinci secunde. Șapte secunde. Gata! Bulendrele ascunse! Patul e făcut!

Aidăcapumeu! Unde-mi sînt pantalonii??? Nevastă, de ce am pantalonii rupți în cur???

Dezastru complet. Primul gînd: să-mi trag repede pantalonii scurți pe mine. Nu, nu pantalonii scurți! Nu poți să-l primești pe popa cu botezu în pantaloni scurți, ereticule!

Am găsit repede o pereche de pantaloni de trening. I-am pus pe mine. Mi-am pus și tricoul cu Batman, care mă apără de dușmani. Am ieșit victorios în curte. Acuma părintele poate să vină: sîntem pregătiți.

Hristos a înviat, pufoșii mei dragi! A venit părintele, a dat cu busuioc, i-am pupat mîna, am băut o cafea cu dînsul, am stat de vorbă, ca niște oameni mari și deosebiți ce sîntem. A fost fain. De-abia pe urmă mi-am dat seama că aveam tricoul cu Batman pe mine.

What a day. What a glorious day...

. Citeste tot...

Șapte limbi

Ieri, Flo a gătit mîncare de limbă cu măsline. Eu am curățat limbile. Erau șapte. Beleam la pielița care acoperea mușchiul cărnos, pielița aia alburie, plină de senzori gustativi, învîrteam limba cea caldă și vîscoasă în podul palmei și mă gîndeam.

Au fost șapte porci. Fiecare, o individualitate. Fiecare, un exemplu de succes. S-au născut. Au crescut. Au trăit. Viață. Acuma, fiecare un boț de carne în mîna mea, în curînd tocat să fie pus la scăzut alături de măsline și ceapă și inevitabilul suc de roșii făcut în casă.

Șapte vieți. Șapte indivizi. Șapte limbi total asemănătoare. În spate, dincolo de orizont, șapte ficați, șapte găleți de mațe, de șapte ori patru picioare, șapte ori doi paisprezece urechi, de șapte ori șapte vălătuci de mușchi și de cîrnați. Șapte ființe. Acuma, șapte limbi.

A dracu’ limbă de porc, tare seamănă cu aia de om. La dimensiuni, la consistență. Nu, nu am smuls nimănui pînă acum limba din gură – deși știu cel puțin vreo doi-trei care ar merita-o. Pur și simplu mă duce mintea să-mi pot compara limba din gură cu aia din mînă. Cam la fel.

Cum ar fi fost să fie șapte limbi de om? Ce înseamnă aia viață? La atîta se reduce? Șapte vieți comprimate în șapte organe, în mîna dibace a unui canibal, în fața cratiței?

Tranșeele au tocat mii și zeci de mii și sute de mii și milioane de oameni. Mii de limbi. Zeci de mii de găleți de mațe. Milioane de degete și de creiere și de ochi și de tigve. Inutilă viață. Niște limbi într-un castron. În castronul istoriei.

Băi aceștia, măi dragă, data viitoare cînd vă simțiți buricul pămîntului, individualitatea lu’ pește prăjit, cel mai foarte unic și mai foarte irepetabil de pe lumea asta plină de catralioane de superbi unici și irepetabili, să faceți bine să mergeți în piață sau la supermarket, să cumpărați niște limbi. Să fie șapte.

. Citeste tot...

Nouă patruzeci și trei

Ciocănitoarea bate sec în lemnul bolnav al prunului din coastă.
Gould bate sacadat Bach în clapele YouTube-ului.
Tot de lemn și YouTube-ul ăsta. Și tot bolnav.
Nouă patruzeci și trei. Strîmb iese fumul pe coș...



. Citeste tot...

Movie Review: The Royal Tenenbaums (Wes Anderson, 2001)

La prima vedere, pentru mulți probabil filmele lui Wes Anderson sînt o tîmpenie absolută. Stupide. Artificiale. Cu o narațiune fie șchioapă, fie a naibii de aiurea, în marginea delirului. Cu tot soiul de atitudini și scene și tablouri dureros de compuse și de forțate în teatralitatea și în simetria și în postura lor imobilă.

Te uiți la ele și, dacă ai mîncat prea mulți hamburgeri și prea mulți mici și prea multă ciorbă de burtă și ai văzut prea multe filme la litru, din bucătăria fast food hollywoodiană, faci indigestie numa numa.

Și pe urmă, dacă ai răbdare, dacă ai înțelegere, empatie pentru ciudat și, evident, musai neapărat, și un pic de glagorie, încep să-ți înflorească în față ca o imensă plantă respingătoare și, în același timp, al naibii de atractivă. Hipnotică.

E un amestec de uimire enervată și de uimire amuzată în același timp. Nu prea știi dacă îți place sau nu, dar știi că ai vrea să continue, să vezi ce-i mai poate pocni mintea, căci scenele sînt de o creativitate uluitoare.

Reticența nu este una de respingere, cum pățești cu unele filme care te zgîrie rău de tot cît de tare de agresează, ci una de nedumerire, “ce se întîmplă aici?”, căci e vorba de un întreg limbaj necunoscut, de o semiotică total străină a succesiunii scenelor și a motivațiilor personajelor și a împletirii acestor motivații.

De aceea nu-i pui capăt experienței, să zici “dă-l dracului de film”, căci nu e una traumatizantă, ci aștepți să vezi ce Dumnezeu se mai poate întîmpla. Și astfel, încet încet, stilul lui Wes Anderson crește în jurul tău, te înconjoară, te îmbibă și începe să-ți placă.

L-am descoperit pe Wes Anderson acum cîțiva ani, prin poarta luminoasă și bizară a universului copilăriei sale, împreună cu toată familia, la desenul animat the Fantastic Mr. Fox. Evident că încă de atunci ne-au izbit gama cromatică și personajele în marginea catatoniei și vina luminoasă care plutește în toate filmele sale și toate acele ucigător de artificiale scene de tablou, în care toată lumea încremenește și se poartă întru logica și consistența visului și a marijuanei.

Pe urmă am dat de The Grand Budapest Hotel – alt delir vizual cu un muțuflender de quelque chose de tîlc agățat în coadă. Și pe urmă, știind deja ce ne poate aștepta, Moonrise Kingdom – altă vrăjeală vizuală în care e împachetată o chichirează narativă barocă și riguroasă, ca o gigă de-aia solemnă și totuși dansantă, în care e ascunsă o pildă și-un prințip.

Te uiți la film. Îți spune ceva. Simți clar că-ți spune ceva, că e o poveste și mai ales un principiu, o pildă și o concluzie morală în spatele delirului vizual riguros controlat. Și stai și te gîndești și cauți pilda, tîlcul, concluzia morală.

Și e acolo, în spatele culorilor turbate, ca un capăt de ață de la friptura de oaie care ți s-a înțepenit între dinți și nu reușești s-o scoți cu limba, dai în ea pînă-ți obosesc fălcile și ea nu vrea să se desprindă. De-aia spun că la filmele lui Wes Anderson ai nevoie și de un pic de glagorie. În lipsă de, puteți încerca cu alcool.

Acum, în seara asta, tocmai am terminat de văzut The Royal Tanenbaums. Filmul cu care, de fapt, s-a cam lansat el, acum vreo mai mult de cincisprezece ani, în 2001. Evident, un delir. Evident, o durere de cap. Evident, o himeră și o șaradă și o mare îmbîrligătură narativă și vizuală. Riguroasă și aiurea și delirantă și rece și caldă și șchioapă și totuși, atît de cursivă în delirul său care duce, încet încet, la o concluzie. Și, evident, un film pe care nu-l voi uita așa ușor.

Nu zic mai mult. Nu are rost să despic firul în patru. Vă îndemn să căutați și să vă uitați.

Știu, le-am cam văzut pe de-a inverselea. De la filmele sale recente spre cele de început. Mai avem aia cu Zissou / Cousteau și ăla cu care a început de fapt, Rushmore. Ne facem veacul în Wes Anderson, atunci cînd n-avem chef de ortodoxele povești hollywoodiene în care știi clar cum începe, cum continuă, cum se sfîrșește, într-o inerție și predictibilitate ontologice care, de la o vîrstă încolo, încep să-ți tocească nervii, chiar dacă pe moment îți bucură nevoia de film, de fugă, de aventură, de fantasmă.

Doamnelor, domnilor, cinstiți oameni logici și întregi la cap, vă jur: trebuie să gustați un pic din nebunia cu metodă a lui Wes Anderson.















. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

Din acest colț atît de macondian încît pînă și copacii încă mai sînt înfloriți,

De sub povara crengilor de măr și păr albe precum barba lui Dumnezeu,

De aici de unde pînă și dinozaurii încă mai supraviețuiesc, sub formă de mierle și ciocănitori și grauri și pițigoi,

De aici din această cacofonie îngerească de concert de păsăret,

De aici unde pînă și florile cîntă pe crengi cu glas mare aducînd laudă creației și primăverii,

Din acest rai aproape perfect, căci nimic nu este pe lumea asta perfect,

Privind cum fetele mele aleargă prin grădină, să dea drumul înapoi în curte cățelului rătăcit dincolo de bariera rece de sîrmă a gardului nou reparat, gard care tocmai a trecut proba de foc a "cățelului care nu mai are pe unde să intre prin gaură", mama lui de bestie mamiferoasă care a făcut poteci prin toată grădina și găuri prin toate ulucile,

Uitîndu-mă la ele cum aleargă fericite și tinere și dorindu-mi să se oprească timpul în loc, deși știu că nu se va întîmpla asta, căci totul este trecător, deșertăciune a deșertăciunilor, o tu primăvară a firii care în curînd te vei transforma în cenușă și istorie,

De aici de unde stă să plouă, dar încă miroase a soare în toate florile din copaci,

Vă doresc să fiți plini de lumină, pufoșii mei dragi, prietenilor, răilor, kaghebiștilor, bestiilor, românilor, dragilor, fraților, oamenilor.



. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Cuvintele nu poate să

A fost pe vremuri un om de legendă. Secolul trecut, cam pe la jumătatea sa, aveau americanii un jucător de baseball – un sport național la ei, alături de fotbalul american – care pe cît de bun era pe teren, pe atît de multe prostii nostime spunea în momentul în care părăsea siguranța metafizică a ierbii.

Se numește (se numea, că între timp a răposat, fie-i țărîna la fel de ușoară precum îi era creierul), deci se numea Yogi Berra și a rămas în mentalul colectiv american ca un soi de Păcală savuros, prost dar blînd, priceput într-ale datului cu bățul în minge, dar care cînd deschidea gura se făcea întuneric în galaxie. Un întuneric fain, haios, numa’ bun de citate de-ale lui Poptamaș.

Despre zicerile lui e plin Internetul. “It ain't over till it's over”, "It's déjà vu all over again", "Always go to other people's funerals; otherwise they won't go to yours" sînt perle perfecte de cultură semantică involuntară, de penetrare a cretei cu cerneală de vorbe faine, dar tembele.

Mie, cel puțin, cel mai mult îmi place "You can observe a lot by watching", căci reprezintă într-un fel haios, dar trist, fix chintesența limitării metodologice a meseriei mele de fier forjat cu parul.

Vă povestesc toate astea pentru că, iată, avem încet-încet și noi genialii noștri. Gică Hagi, nemuritorul cel mai foarte perfect jucător cu bășica pe iarbă, cel pe care îl adulează o țară întreagă, pe bună dreptate, pentru îmbinarea sa de talent și de bun simț, a comis-o zilele astea din nou.

După deja intratul în limbajul comun “Să fie bine, să nu fie rău”, care face cît zece tone de pagini de politici publice, iată că Hagi al nostru ne spune zilele astea că

“Să luăm titlul e imposibil, dar realizabil”.

Cutremurător. Înduioșător. De o stîngăcie și nepricepere care fac cît zece tone de Biblie și de alte îndrumări morale. Pentru că Hagi, în neasemuita sa înghesuială cognitivă, a spus fără să vrea aproape exact cuvintele inexistentului, perfectului și necesarului cavaler Launcelot care, atunci cînd s-a urcat pe cal să-și îndemne tovarășii la glorie și cititorii la perfecțiune, a spus “Să mergem să căutăm ceea ce nu vom găsi niciodată”.

Dragii de ei. Viața e frumoasă, pufoșilor. Mai ales cînd iarna nu-i ca vara și cînd avem realizările pline de succesuri. Matrafocsaților. Pufoșilor. Oamenilor… :)



. Citeste tot...

Cînd vin alegerile?

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...