Momentul adevărului

Cristian Ronaldo, cînd dă gol, în ciuda faptului că hoarde de apărători se străduie să-l împiedice, reprezintă un moment al adevărului. Un moment care nu poate fi falsificat. Cu freza aia a lui absolut enervantă, el reușește să facă chestii pe care alții nu le fac.

Brîncuși, cu barba aia a lui enervantă, de tefeleu christic, a făcut chestii pe care la vremea lui prea puțini puteau să le atingă. Niveluri de spiritualitate, de eleganță și de semnificație cu mult înaintea vremii sale.

Tudor Gheorghe, atunci cînd cîntă, plîng salcîmii. Alt enervant. Ați văzut ce mustață enervantă poate să aibă? Unora poate le place cum cîntă Tudor Gheorghe. Pe alții îi lasă reci. Dar pe bune că atunci cînd începe să cînte lăutarul, salcîmii se scutură de nervi, de draci că nu pot să cînte și ei la fel de frumos din florile alea ale lor.

Toate aceste exemple expresive, chiar dacă pline de păr enervant, întrupează ideea de moment al adevărului.

Nu-l poți falsifica. Tragi la țintă și nimerești sau nu. Faci o mașină mai bună, sau mai ieftină, sau mai potrivită nevoilor clienților decît alții, sau n-o vinzi. Alergi și prinzi căprioara, sau mori de foame.

Lumea, natura, realitatea se așează în general după momentele ale adevărului. În ideologia modernității, aceste momentele ale adevărului sunt în strînsă legătură cu ideea de meritocrație. Cînți de plîng salcîmii. Dai gol de zgudui lumea. Sculptezi de-l faci invidios pe Dumnezeu.

Momentul adevărului și corolarul său, meritocrația, merg mînă în mînă cu cealaltă mare idee ce stă în spatele modernității: complexitatea. Ai nevoie de din ce în ce mai multă pricepere să poți gestiona complexitatea.

Viermele e alergat de cîrtiță, iar frunza e alergată de melc. Dar, de-a lungul sutelor de milioane de ani, pe măsură ce viermele s-a transformat în căprioară, iar frunza în gazelă, lupul a trebuit să alerge mult mai repede decît cîrtița, iar leul mult mai aprig decît melcul dacă voiau să nu moară de foame, să le rîză prînzul în nas de nepricepuți ce sînt.

La fel și cu Ronaldo, și cu Brîncuși, și cu Tudor Gheorghe. Vrei să joci în Divizia Județeană, la Liga a Patra? E suficient să știi să te legi la șireturi. Uneori nici de șireturi n-ai nevoie. Vrei în Liga Campionilor, la glorie și la bani, să-ți dai părul cu gel și să cîștigi milioane, poate chiar miliarde, ca strălucitorul de Ronaldo? Ehehe, puțini ajung, și mai puțini reușesc să se mențină. Competiția e atît de năprasnică, priceperea de care ai nevoie e atît de aproape de perfecțiune, încît e foarte foarte complicat să răzbești acolo.

Vrei să faci reactoare nucleare? Vrei să faci portavioane? Vrei să faci circuite integrate la nivel de nanometri, aproape de granița cu atomii? Vrei să stăpînești complexitatea procedurală a lumii de azi?

Ai nevoie de din ce în ce mai multă educație.

Educația e hrana creierului pentru complexitatea lumii din ziua de azi. Pînă și pentru a folosi banala telecomandă de la televizor ai nevoie de mult mai multă școală decît bunicii noștri, care ne exploatau pe noi drept telecomandă: ia du-te, măi ficior, și schimbă canalul, mută-l pe tevere doi, să vedem ce prostii mai spun ăia și acolo.

Problema e că educația se poate face pe bune, dar se și poate falsifica. Uneori, în țările astea mediocre ale noastre, educația reușește să ocolească momentul adevărului.

În științele exacte și în științele naturii mai greu. Mai ales în zona de STEM, acel domeniu care guvernează lumea: Science Technology Engineering Mathematics. Însă prin științele non-exacte, umaniste, merge și cu mermeleala.

Cum? Facem niște mici coterii în care toată lumea se recunoaște cu toată lumea, se gratulează reciproc, se firitisește, scot cărți, își dau titluri și se prefac că sînt pricepuți. Și gata fandacsia, gata păcăleala instituționalizată, gata uzina de diplome calpe, de școală profesională pe bază de doctorat.

Sînt o grămadă de asemenea oaze de bălteală prin învățămîntul nostru superior. Pe unele le știu și eu. Pe altele le bănui, după ce producții de absolvenți puiesc. Iar pe altele le tot vedem expuse în toată splendoarea goliciunii și găunășeniei lor, cum ar fi bunăoară distinsele instituții de forță cu distinșii lor doctori făcuți la apelul de seară.

Aici au dreptate cei care se străduie să-i vîneze pe cei cu lucrări făcute pe genunchi, sau și mai rău, făcute de alții ori plagiate.

Educația românească s-a dus în ultimii douăzeci de ani în cap.

În primul rînd, pentru că rolul social al profesorului a fost aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Îndeosebi prin nivelurile oribil de scăzute de salarizare, care au gonit pe mai toți posibilii noi candidați decenți ce puteau să înlocuiască generațiile vechi, ieșite la pensie. Dar și prin continua aruncare în derizoriu a acestei tagme profesorale. Statusul social al unui cadru didactic ajunsese să fie mai puțin prestigios decît al unui vînzător.

Însă un alt motiv la fel de important pentru care educația românească s-a dus în cap în ultimii douăzeci de ani este și faptul că momentul adevărului n-a mai contat.

Examenele au putut fi luate și cu mită, nu doar pe bune. Copiatul a devenit politică de stat în învățămîntul românesc. Nivelul de dificultate la subiectele examenelor a scăzut încontinuu – zilele astea am reușit trista performanță să fac toate subiectele de la bacalaureat la matematică în gînd, în maxim 10 minute.

Iar lucrările de concretizare a atingerii unui anumit nivel de complexitate educațional: lucrare de licență, proiect de stat, cum îi zicea pe vremuri, lucrare de master sau de doctorat au ajuns să fie realizate de alții, să fie plagiate, să ajungă un motiv de jenă intelectuală.

Educația a tot primit continue lovituri serioase în ultimii 30 de ani, dar mai ales în ultimii 20 de ani, de cînd au ajuns să predea cei deja educați după 1990, cînd ștacheta momentului adevărului a fost dramatic lăsată jos.

Acum culegem roadele acestei atitudini non-moderne, non-meritocratice pe care am dovedit-o față de educație.

Copiii noștri nu învață cu adevărat carte decît dacă fac meditații. Creierele cele mai bune preferă să urmeze învățămîntul universitar în străinătate, căci aici universitățile au cam ajuns să pută, mai ales în comparație cu rigoarea și calitatea educației din Occident.

Iar meritocrația a ajuns să fie evitată, vînată, nu numai în sistemul de educație, dar și în cel public – uneori chiar și în cel privat. Examenele sînt pregătite în așa fel încît să ia cine trebuie, nu cine se pricepe. Avansările se fac pe bază de fidelitate, nu de performanță.

Și astfel ne scufundăm din ce în ce mai mult în mediocritate. Ne-am scufundat deja. Iar azi, degeaba încercăm să întoarcem mortul de la groapă.

Azi, distinsul nostru președinte mediocru poate să se dea și cu fundul de pămînt, că nu rezolvi nimic bătînd din palme, din trei evenimente festive și din cinci conferințe sterpe, dar inutile. Se chinuie și el să încălzească o ciorbă mucegăită, că prea n-a făcut nimic în mandatele sale.

Educația în România? O glumă. O bătaie de joc. Felul în care România își pregătește românii să ocolească momentul adevărului, performanța, meritocrația.

Sau să le caute în altă parte.

Ghinion.

(Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei)

. Citeste tot...

Întăriți-vă educația, domnilor!

Există o tensiune în orice societate modernă în privința luptei pentru putere. Este tensiunea dintre cei fără grade și cei cu grade. Dintre partid și armată / servicii. E un pendul în continuă mișcare. Cînd civilii peste ofițeri. Cînd ofițerii peste civili.

Nu e o invenție de-a noastră, mioritică. Noi în general n-am prea inventat nimic din modernitate, doar am preluat și am dus pe cele mai înalte culmi de mediocritate și de specific balcanic.

Multe țări trec prin aceeași dialectică inevitabilă, indiferent de sistemul politic. Sîntem tentați să punem asta pe seama sistemelor totalitare, să dăm vina pe ruși – e un sport național la noi să dăm vina pe ruși. Însă și țări cu tradiție democratică bine consolidată fac același lucru. Vezi Israel. Vezi America. Dinastia Bush vă spune ceva?

În momentul de față, acest pendul al luptei pentru putere tinde să dea cîștig de cauză celor cu grade, fie că sînt armată, fie că sînt servicii secrete. Cam tot aia, ar zice unii răutăcioși care înțeleg mai bine cum merg lucrurile.

De la Revoluție încoace - și asta tot o creație a ofițerilor – s-a epuizat un ciclu de pendul, a început altul. În anii 90, Securitatea – așa ne place nouă aici să-i etichetăm pe cei cu grade, indiferent de instituția din care fac parte – Securitatea a băgat capul la cutie, speriată de furia decrețeilor. Decrețeii – adică generația noastră – au înmînat puterea clasei politice. Au luat mandatul dinspre societatea autoritariană din anii 70-80 și l-au predat civililor.

Ce a urmat cam știm cu toții. Încet-încet, cam în 10-15 ani de zile, povestea de dragoste și încredere și entuziasm dintre români și clasa politică teoretic civilă și teoretic democratică s-a acrit. Lanțul de iubire s-a rupt. Românii au început să demonizeze politicienii și să aprecieze din nou maniera militară, de mînă forte, de gestionare a societății. Tot ce se întîmplă de vreo 10 ani de zile în România poate fi interpretat în această cheie.

În consecință, în acest context social de așteptări pozitive la adresa militarilor și de stereotipizare a politicienilor, este foarte ușor ca populația României să rezoneze la mesajele de demonizare țintite în mod perseverent către nasoii de politicieni corupți, nepricepuți, alea alea, toate relele pămîntului vărsate în capul acestora.

În mod frecvent vedem știri sau luări publice de poziție care critică vehement numirile politice. Cel mai recent, chiar azi, privind numirea noului șef ANRE. Citez: “Am sentimentul că se fac numiri exclusiv pe apartenența politică.”

Implicit, se lasă de înțeles că orice numire politică de fapt este făcută în contra competenței și doar pe bază de fidelități de grup, de multe ori fidelități în contra legii. Oamenii rezonează la acest mesaj. Crește furia și indignarea într-înșii. Uitînd că de fapt ăsta este sistemul civil, politic, democratic, pe care l-au îmbrățișat acum aproape 30 de ani: negociere, compromis, apărarea intereselor de grup – însăși definiția partidului politic.

Stereotipul e simplu: politicienii nu se pricep la nimic. În cel mai bun caz doar încurcă lucrurile. În cel mai rău caz sînt mînați de intenții rele, odioase. A, era să uit: și se străduiesc să vîndă țara la ruși și la chineji, mama lor de corupți și de trădători.

Tot implicit, mesajul este pe dos: ceilalți, tehnocrații, non-politicii, aproape civilii, civilii sub acoperire, ei de fapt sînt salvarea și speranța și lumina și viața. Lăsați-i pe politicieni, aveți încredere în militari. Doar statul autoritarian, doar mîna forte e în stare să țină țara pe calea cea bună.

România a mai trecut prin asemenea situații. Mareșalul Antonescu. Apoi Ceaușescu – deja general de armată înainte să conducă statul român. Nu doar ea. Și alte țări. Și Franța – Macron, acest mare tehnocrat aproape civil. Și Italia – mani pulite. Și America – Bush, Bush everywhere, sau mai recent acum toți generalii din jurul lui Trump.

Din ce văd, nu-mi dau seama dacă e vorba de o calitate diferită a oamenilor, dincolo de priceperea de vehiculat stereotipuri negative împotriva unora. Am avut parte recent de un an de guvernare aproape civilă, de tehnocrați luminați, de mai era un pic și crăpa țara de cîtă pricepere a primit din partea lor. Niște deosebiți. Niște competenți.

Cred că, dincolo de comunicarea agresivă, de mînjirea cu stereotipuri, și civilii, și militarii sînt mînați de bune intenții, cei mai mulți dintre ei. Cred că și unii, și alții își iubesc țara – cu excepțiile de rigoare, evident, ce apar inevitabil în orice agregare socială supusă legilor non-exacte ale multitudinii. Cred că și unii, și alții au partea lor de mediocritate și de obtuzitate. Ca și, de altminteri, partea lor de excelență profesională și de pricepere.

Cred îndeosebi că ne focalizăm pe o temă falsă, că ne ducem după fentă. Cred că nici clasa politică, teoretic civilă, nici clasa militară, teoretic non-civilă, nu poate fi cu mult diferită de masa mare a populației. Și cred că ce se întîmplă acum este consecința deja cronicii căderi a țării noastre în mediocritate. Cădere cauzată de abisala scădere a calității sistemului de educație.

Cred că, la 30 de ani după marea Loviluție înscenată de militari și înghițită de civili, atît generațiile de politicieni, cît și cele de militari sînt supuse unei mari presiuni sociale de non-optimalitate.

Selecția conducătorilor politici, fie ei civili sau militari, se face din rîndul poporului, nu din altă parte.

Dacă poporul e din ce în ce mai slab educat, e inevitabil ca și unii și alții să fie din ce în ce mai aproximativi. Exemplele recente de mermeleală academică de care am avut parte, atît venite din zona instituțiilor superioare civile, cît și militare, vin să ne confirme această ipoteză tristă, dar pare-se din ce în ce mai validă.

În consecință, dincolo de inevitabilele fente de comunicare pe care ni le flutură unii pe la nas, să ne întărîte și să ne spună pe cine să urîm și pe cine să adulăm necondiționat, cred că principala preocupare a statului român, indiferent că va fi la putere clasa politică sau clasa militară, ar trebui să fie recuperarea calității în educație.

Aducem un mare deserviciu democrației demonizînd clasa politică. Semănăm în rîndul oamenilor pofta pentru un sistem autoritarian. Deja semințele au fost puse. Deja au încolțit. Deja sîntem cu un picior acolo. Următorii zece ani vom fi din ce în ce mai puternic și mai pe față conduși de către ofițeri. Militari, securiști, ziceți-le cum vreți.

Vor face și ei aproximativ aceleași greșeli pe care le-au făcut și demonii de civili înaintea lor, în ciclul precedent al pendulului de care vă ziceam mai sus. Au și început deja să facă greșeli. Și cele mai multe din acestea eu le pun nu pe seama răuvoinței, ci pe cea a nepriceperii – exact defectul de care îi acuză pe adversarii lor, pe civili.

E vorba despre mediocritatea care permează întreaga societate, indiferent dacă are grade sau nu. Cu această mediocritate trebuie să luptăm în anii care urmează. Mediocritate care e din ce în ce mai evidentă și în rîndul zidarilor, și a medicilor, și a judecătorilor, și a strungarilor, și a jurnaliștilor, și a sociologilor, și a secretarilor de primării, și a pădurarilor, și a inginerilor, și a conducătorilor de tancuri ori de alte unități militare.

O dăm cu toții de gard, într-o mare unitate de gînd și faptă, cum se zicea pe vremea ofițerului anterior, pe vremea lui Ceaușescu. Și în timpul ăsta ne înjurăm unii pe alții și ne batem care să conducă această mare mermeleală aproximativă, Republica Mediocră România.

Ar fi distractiv, dacă s-ar întîmpla în alte părți. Nu e distractiv, că se întîmplă aici, în țara noastră, în viața noastră

Sorin Ovidiu Vîntu, acest mare impostor genial care a jucat zece ani la rînd rolul de agent de legătură între civili și militari, ne rîdea în nas cu ceva timp în urmă, ne spunea “Întăriți-vă statul, domnilor!”. L-am întărit. A venit Băsescu și l-a întărit de ne-a luat dracu’, de zici că trăim în 1984.

Statul se întărește doar dacă educi populația, autoritarienii mei degrabă dornici de sînge de corupți. Eu vă recomand să ne întărim educația, domnilor. Modernitatea e necruțătoare în această privință. Cine nu se educă rămîne prost și slugă la ăia care învață carte.

Matematica e stăpîn aspru, să știți. Se învață greu, dar realității puțin îi pasă dacă ne vine nouă greu să învățăm matematică sau nu. Ingineria se face cu matematică. Podurile și tancurile se fac cu inginerie, nu cu vehemență propagandistică. Și totul, dar totul, inclusiv dacă vreți să faceți poză la o rață, tot cu educație și cu carte se face în zilele noastre.

Întăriți-vă educația, domnilor. Și atunci nu va mai conta dacă avem civili sau militari la conducerea țării. Decît doar pentru cei cîțiva rămași nearestați care încă vor mai tînji după democrație.

. Citeste tot...

Despre complexitatea găinii needucate, deci neimpozitate

Varujan Vosganian se disculpă zilele astea. Spune că a fost înțeles greșit. Că a vrut să spună altceva, mai nobil și mai util social decît cele de care a fost acuzat – vestita deja “impozitare a cotețelor”.

Am fost unul din cei care l-au criticat. Pentru că din ce a spus dînsul acolo se înțelege că îi pare rău că nu se pot impozita ouăle de sub găini. Știm cu toții că nu contează doar ce spui, ci și cum spui.

Îi înțeleg preocuparea la adresa acelei felii substanțiale de populație care nu participă - fie că nu vrea, de cele mai multe ori că nu poate - la crearea de plus valoare complexă, specifică societăților moderne industrializate. Ouăle neimpozitate de sub găină reprezintă eșecul modernizării acelei bucăți de Românii, din punct de vedere economic, al creării de plus valoare.

Dacă d-nul Vosganian ar fi venit să spună: lipsa de resursă educațională (educația formală la nivel de studii cel puțin secundare) duce la o lipsă de calificare / pregătire profesională ce împiedică acea parte a populației să poată intra în competiția globală pentru crearea de plus valoare fiscalizată, atunci poate lumea nu reacționa atît de indignată la "atacul asupra gălbenușului nefiscalizat".

Dînsul însă s-a concentrat pe consecințe (ruralul nu produce bani), iară nu pe cauze (DE CE nu produce ruralul bani), și atunci toată lumea l-a bănuit că mai vrea să mai ia încă o piele de găină taxabilă de pe oameni.

E vorba de un cuvînt foarte simplu, care ne provoacă atîtea bătăi de cap. E vorba de complexitate.

Ne dorim o viață cu densitate din ce în ce mai ridicată de resurse pe unitatea de timp. Resurse materiale: bani, proprietăți. Resurse simbolice: informație, experiențe de viață. Să fie bine, să nu fie rău. Și dacă se poate, să fie cît mai complicat de bine.

Problema este că această trăire complexă pe care ne-o dorim vine cu un preț. Este foarte high-maintenance, cum ar zice imperialiștii de anglo-saxoni. Trebuie să depui un efort considerabil pentru a întreține șandramaua complicată.

Cu cît textura realității e mai densă, mai complicat întrețesută, cu atît eforturile de obținere și mai ales de menținere a sa sînt mai dificile, și îndeosebi mai non-liniare.

Pentru a întreține complexitatea, ai nevoie de două resurse, care de fapt se rezumă pe termen lung la una singură. Ai nevoie de bani și ai nevoie de educație.

Pe termen lung, de fapt ai nevoie de educație, adică de priceperea de a gestiona complexitatea. Banii vin pe urmă, la cîteva generații după, ca și consecință a educației. Chiar dacă istoria îți e potrivnică și nasoii de dușmani tot încearcă să-ți ascundă banii – cum s-a tot întîmplat în istorie, și cu românii, dar nu numai cu noi.

Dacă domnul Vosganian venea cu o pledoarie pentru această manieră de gestionare a complexității prin intermediul încurajării educației, probabil cîinii de război ai comunicării isterice n-ar mai fi sărit pe dînsul. Așa însă... Găini zici, gălbenușuri capeți. Indignare rostești, indignare primești.

Stereotipuri. Stereotipuri everywhere.



Sursă foto: chiazna.ro

. Citeste tot...

Educația în România, mereu despre trecut, nu despre viitor

O mare transfigurare socială e pe cale să se întîmple. Sub ochii noștri. Prin creierele noastre și prin viețile noastre. La fel de disruptivă precum a fost aia de sfîrșit de secol XIX – început de secol XX. De la plug și boi la curent electric și lift și zgîrie nori și mașini de cusut și mașini de mers cu ele și mașini de scris și frigidere. Și toată nebunia de după.

Sub ochii noștri, munca se automatizează. Din ce în ce mai mult din efortul de creare de plus valoare concretă, fizică, de-aia pe care pui mîna, mîncare și haine și mașini și materiale de construcții și case și și și nenumărate altele, va fi făcut de către roboți. Roboți din ce în ce mai pricepuți, mai complecși, cu mai mare autonomie de acțiune.

Se vor elibera hălci masive de meserii. Se vor crea disrupții la fel de masive. Vor dispărea o groază de locuri de muncă. Vor apărea altele, mai puține, mai expresive, mai creative, mai întortocheate, mai complicate, mai complexe. În asemenea vremuri, se aplică cel mai bine proverbul cinic și înțelept chinezesc “Criză e doar un alt nume pentru oportunitate”.

Ce va face diferența între perdanți și cîștigători? Ca și la disrupția social-economică precedentă, cei care vor fi în stare să gestioneze un nou nivel de complexitate.

Știi să scrii la mașina de scris? Ai o șansă. Ia un loc de muncă, avem nevoie de tine. Nu știi? OK. Nu te califici în jocul nostru, stai pe tușă. Auzi, dar știi măcar să înveți să scrii la mașina de scris, să te străduiești să dai în mod complicat cu degetele peste niște clapete complicate, să umpli în mod corect niște pagini cu rînduri scrise la mașină? Dacă știi să înveți, ai o șansă. Înveți și te primim în clubul nostru. Dacă nu, zbate-te în chinurile muncii prost plătite, rămîi medieval prost, cu cîrca.

Și atunci, ca și acum, cuvîntul cheie este COMPLEXITATE. Și atunci, ca și acum, complexitatea înseamnă de fapt CAPACITATE DE A ÎNVĂȚA. Adică, pufoșii mei mediocri și medievali, EDUCAȚIE.

Educația e cheia problemei. E cea care ne ajută să urcăm scara complexității sociale, spre o producție din ce în ce mai elaborată de plus valoare, cu consecințele benefice de rigoare: creșterea nivelului de trai, o viață mai prosperă și ceva mai lipsită de griji, o eleganță socială după care tînjim cu toții. “Vrem o țară ca afară” asta înseamnă de fapt: vrem o societate complexă, cu costuri ridicate de întreținere (high-maintenance complex society).

Evident că există și reversul medaliei. Dacă educația te înalță, tot educația te și poate coborî. Te poate limita, te poate ține în capcana logicii de dinainte de automatizare, a logicii de secol XIX, specifică începutului și mijlocului modernității, focalizată pe eficiență cruntă, pe forță de muncă ieftină, pe producție standardizată, pe rigorile benzii de producție.

Lucru care, din păcate, se cam întîmplă cu educația din România, rămasă în tranșeele trecutului. Căci ce credem noi că e prezent e trecut deja, e vetust, e demodat, e generația n-1, n-2, n-3, viitorul e deja peste noi, nu știm încă, așa cum spune înțelepciunea cyberpunk, Sf. Gibson Al Viitorului, William Gibson “The future has arrived — it’s just not evenly distributed yet”

Avem două probleme cu educația în România. Una e tactică. Cealaltă, strategică.

Cea tactică o reprezintă mediocritatea formatorilor. Selecția corpului didactic se face de multe ori, din păcate, de manieră reziduală. Cine nu se pricepe să-și facă o soartă, o carieră în altă zonă lucrativă ajunge să eșueze în a preda altora. Știu, sună crunt, sună cinic, însă asta este realitatea.

În primul rînd, plata e proastă. Și atunci, pentru că sînt bani puțini în învățămînt, nu ajung să trăiască din educație, să aibă o meserie full time în acest domeniu decît aceia care nu sînt în stare să găsească un loc de muncă mai bine plătit. Cu consecințele de rigoare inevitabile privind calitatea resursei umane – ca să nu spun alte cuvinte mai grele, înțelegeți voi ce vreau să insinuez. Asociat cu faptul că sînt plătiți prost, ne mai confruntăm și cu prestigiul scăzut al profesiei. "Yuk, profesor. Săracu’ de el... N-a putut mai mult."

Această disfuncționalitate cronică a învățămîntului românesc duce, evident, la consecințe din ce în ce mai dureroase, pe măsură ce trece timpul și efectele acumulării resursei umane mediocre de după 1989 își fac din ce în ce mai non-liniar efectul.

Avem deja a doua generație de cadre didactice mediocre, cei care în anii 2000 – 2010 au fost elevii primei generații de învățători și profesori mediocri și care acuma ajung ei să-i învețe pe următorii viitori mediocri ai acestei societăți mediocre. Un cerc vicios, care se auto-alimentează. Și mai ales o bombă cu ceas, ce deja a cam început să ne explodeze în față. O simt pe propria-mi piele. Nu vreți să vă dau detalii... :(

Mediocritatea nu e doar o problemă specifică începutului scării de ierarhie a complexității educaționale. Nu. Este prezentă în mod dureros peste tot, de la ciclul primar pînă mai ales la cel secundar și mai ales la cel terțiar, universitar.

Din păcate, realitatea ne pune la dispoziție din ce în ce mai multe exemple de cadre didactice universitare, mai ales în domeniul privat, dar din păcate din ce în ce mai des și la stat, care sînt sub standardele minime ale unor cerințe academice general acceptate la nivelul societăților occidentale, alea de vrem noi să fim ca ele, pe principiul tefelist "Vrem o țară ca afară".

A doua problemă a educației românești, cea strategică, e cea despre care vorbeam la începutul acestor pagini. E vorba despre nepriceperea de a mirosi viitorul și de a ne adapta logica educației în funcție de acesta.

Să simțim că vine automatizarea peste noi, că ne încalecă roboții și ne fură locurile de muncă astea de acum, că singularitatea bate la ușă – nu cred să fie 1000 de oameni în România să știe ce e aia “singularitate”,

să ne furnice pielea de deranj și de strîngere de inimă că sîntem fraierii satului global și în consecință să avem creierul limpede și prezența de spirit să ne trezim în al treisprezecelea ceas și să ne adaptăm felul educației după nevoile viitorului, nu ale prezentului care deja e trecut.

Nu mai avem șansa unui Spiru Haret al zilelor noastre care să vină să spună "învățămîntul românesc e inadecvat prezentului și mai ales viitorului, așa trebuie să arate".

Ultimii aproape 30 de ani post-decembriști am avut parte de un număr enervant de mare de reforme educaționale. Nici una care însă să aibă în vedere exact lucrul ăsta: adaptarea la viitor, la societatea în care roboții vor face singuri o grămadă de chestii pe care în momentul de față credem că le putem face doar noi, să conducă mașini și taxi-uri, să ofere consultanță juridică, să opereze pe carne vie, să pună morcovi și să-i recolteze și să-i depoziteze, chiar să producă artă.

Se întîmplă deja astea, dragilor. Aceste chestii care acum 30 de ani sunau science fiction acuma există în faza de prototip, se lucrează la ele să fie îmbunătățite, sînt pe cale să fie omologate, să intre în pîine la nasoii de occidentali bogați și rafinați și complicați. Mai rău, că așa e în zilele noastre, tehnologia se rostogolește exponențial, ele sînt pe cale să ajungă și în Balcanii noștri mediocri. Soon. Soon...

Inteligența artificială bate la ușă, iar noi sîntem încă niște medievali de secol XVIII care încă ne strofocăm de manieră mediocră să învățăm regulile primei etape a modernității, standardizarea, eficiența, instituționalizarea, toate rigorile modernității de care ne povestea Weber pe vremuri, cînd noi de-abia ne băteam în izmele la Mărășești, să rezistăm eroic la baionetă și să realizăm Unirea, aia de-o să-i sărbătorim Centarul la anul, să vezi și acolo un exemplu strălucit de mediocritate socială, o să se strîngă carnea pe noi ce patetism mediocru o să iasă.

În concluzie, e simplu. N-avem decît șansa educației. De ce?

Vor trăi bine doar cei care vor fi în stare
- fie să gîndească roboți mai bine decît roboții, pentru că de construit oricum se vor construi ei între ei
- fie cei care vor fi atît de creativi și să le bubuie mintea atît de diferit încît să nu poată fi niciodată înlocuiți de roboți
- fie dețin suficient de mult bani încît să dețină roboții și să se bucure de acumularea din ce în ce mai monopolistică a rodului muncii acestor sclavi moderni, fără de suflet, dar și fără de oboseală.

Noi evident că n-avem bani. Sîntem niște post-comuniști rupți în fund de săraci. Nu avem cum să ne bucurăm de fructul capitalului, al banilor care produc bani. Singura noastră șansă, săraci fiind, este educația. Ori pe partea rațional-matematică. Ori pe partea creativ-sălbatică. Ori să le îmbinăm cumva.

Fie să pricepem rigorile aspre ale domeniului STEM (Science Technology Engineering & Mathematics), cel fără de care nu există automatizare și robotică și inteligență artificială. Adică matematică și fizică și integrale și ecuații diferențiale și programare și multă multă pricepere rațională, de-aia de se construiește în ani grei de învățat cu mintea sclipitoare.

O disciplină grea, foarte puțini se pricep cu adevărat la ea, de-aia occidentalii cei bogați fac pe dracu’n patru să importe creierele STEM, sărăcind și mai mult țările sărace, căci le sărăcesc de potențialul de complexitate, așa e mersul lucrurilor, scrie și la Biblie, "Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua."

Fie să fim în stare să fim al naibii de creativi și de complecși în priceperea noastră lucrativă încît să nu putem fi înlocuiți de către roboți, să ne bubuie mintea liber și frumos și absolut impredictibil, elegant și creativ și necesar și moral, ca un soi de cetățeni ai cetății ideale a lui Platon.

O disciplină și mai grea decît cea rațională, aia cu matematică și fizică. E al naibii de greu să fii creativ. Știți voi: vine cîte un bulache mediocru la cîte un proiect și spune: “trebuie să fim creativi”. Să mori tu... Ia fii tu creativ pe subiectul ăsta, Gogule, fii tu căpitanul nostru și arată-ne calea, arată-ne cum e să fii creativ, paștele mătii de mediocru, de pompierist, de mînuitor de slogane de marketing.

Indiferent dacă e de creierul stîng sau de creierul drept, ambele priceperi necesită stăpînirea complexității, adică educație, educație, EDUCAȚIE.

Fără educație de tip secolul XXI, nu XIX sau XX, care să țină cont de rigorile realității care vine deja peste noi, vom rămîne niște slugi proaste, niște bieți mediocri prinși în marele lanț de exploatare a resurselor globale, făcînd cele simple, cele pe care ne închipuim acum că roboții nu le vor gestiona,

din ce în ce mai puține meserii disponibile, căci și cele simple, pe care le fac în prezent amărîții noștri de diasporezi prin Spania și Italia, vor fi făcute în curînd preponderent de către roboți: să șteargă praful, să aibă grijă de bătrîni, să tencuiască și să înlocuiască chiuvete, să pună gresie și faianță.

E simplu, dragilor. E necruțător, pufoșilor. Cei care sînt în stare să învețe vor trăi decent. Ceilalți vor rămîne proști și săraci și slugi, nefiind în stare să urce treptele înalte ale complexității sociale ale viitorului care bate la ușă.

Noi, deocamdată, din păcate, nu prea dăm semne că am fi interesați de educație.

* * *

Cu dedicație lui Dan Șelaru, lui Varujan Pambuccian și lui Daniel Funeriu, cei trei pe care îi știu preocupați de acest subiect dureros și îngrijorător.

. Citeste tot...

PISA scores, 2012

Sursa: OECD / PISA




. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Manole a pus-o pe Ana la zid si a inceput sa o lucreze

Perle de bacalaureat

° Inima este cel mai important organ genital al omului.

° Cu ajutorul cainelui Vitoria Lipan si-a gasit foarte repede zacamintele sotului.

° In 1877 trupelor rusesti li s-a permis sa traverseze teritoriul Romaniei, impreuna cu tancuri si avioane, iar romanii le-au dat mancare si cazare contracost.

° Drumetii veneau la Hanul Ancutei pentru a minca si a bea vin din ulcicile noi ca alea vechi erau sparte!

° Un profesor intreaba o eleva: cine a scris poezia "Luceafarul" [] .... ea spune Tudor Arghezi.

° Scoala Ardeleana nu a avut propriu-zis sediu, din lipsa de fonduri austro-ungare.

° Alexandru Lapusneanu s-a tinut de cuvint atunci cind a spus: "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu!" Dovada ca azi cel mai intilnit nume este Popescu.

° Poezia "Sburatorul" de Ion Has Radulescu este un omagiu adus aviatorilor romani.

° Mircea cel Batrin a fost inmormintat la Cozia impreuna cu umbra sa

° Dintre cele cinci scrisori trimise de Eminescu, prima este considerata a treia.. In"Scrisoarea a treia" se desfasoara batalia de la Rovinari.

° Mircea cel Mare, care prima data a fost batrin, sta la un discurs cu Baiazid. Acesta il primeste politicos, dar cu obraznicie si-l face in tot felul, ca pe o albie de porci. Cind Baiazid il intreaba arogant "Tu esti Mircea?", domnitorul roman nu se pierde cu firea si ii raspunde la fix:"Da-mparate! "
Pina la urma Mircea cel Mare, desi batrin il va ingenunchia pe trufasul otoman cu citeva proverbe si zicatori bine plasate.
Imparati cu care lumea nu putea sa se mai impace au venit si la noi in Romania si au cerut pamint si de baut, dar cum venira s-alamurit cu cine are de-a face si s-a dus de-a berbeleacul cu pleava pulberata, c-au ramas doar citeva de bucati de eniceri si spahii fugind, dintre care este amintita "inspre Dunare, o mina."

° La a-2-a parte a subiectul cerinta este compunerea unei scrisori catre o persoana imaginara pe nume Paula.Un elev raspunde(in scris): "Eu nu mai scriu scrisori pt k am internet... si pe Paula nici nu o cunosc!"

° Mihai Eminescu si-a intitulat poezia "Din valurile vremii..." vrand sa sugereze vremea si apoi nu a mai continuat titlul din nu stiu din ce motiv s-a razgandit si a inceput strofa I...

° Manole a pus-o pe Ana la zid si a inceput sa o lucreze.

° Poema "Miorita" circula pe baza orala, adica nu a fost scrisa, din motive tehnice. In balada "Miorita" este vorba de trei ciobani care comploteaza impreuna sa-l omoare pe unul dintre ei. Ciobanul "Mioritei" a spus ca la cap sa-i puie diverse categorii de fluiere.

° Multimile de boieri exploatatori isi tineau banii numerar in pungi. Haiducii ii atacau si ii usurau de bani in toate baladele.

° Balada e o specie a liricii populare inventata de Ciprian Porumbescu.

° Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.

° Calin tine de mîna mireasa care are parul lung de fericire. Ea lupta sa puna mîna pe dragostea flacaului.

° Poetul îsi asteapta iubita ca împreuna sa cutremure o barca.

° Ion Creanga s-a nascut între anii 1887-1889.

° Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasa fiind jefuit de niste oameni invidiosi.

° În romanul "Rascoala" personajul principal este poporul si marea masa a taranilor.

° Dimitrie Cantemir a avut un rol însemnat în viata sa.

° Nechifor Lipan statea " pe spate cu fatza in jos"..

° Profa: In ce tip se incadra Otilia Marculescu?
Eleva: In tipul ingerului a fetei blonde..
Profa: Asta ai citit tu intr-o carte?
Eleva: Asta am spus-o eu din proprie initiativa

° Haiducii din doine, balade si idile erau liberi si fericiti ca pasarile, animalele si pestii care zburda prin codri. De cum venea primavara, haiducii cei harnici plecau in padure. Acolo ei cintau suflind din frunza si lasindu-i pe boieri cu buza umflata.

° Latina clasica este o limba moarta, care nu se poate vorbi decit in scris. Dupa caderea Imperiului roman, o parte din latina clasica defuncta a devenit bulgara. Limba romana are la baza latina bulgara, amestecata cu elemente de daca si o groaza de cuvinte slabe. In secolul al XV-lea, limba vorbita de popor era considerata vulgara si n-o vorbea nimeni.

° De ce se numeste nuvela "La tiganci"?
Raspuns : Localitate in care se petrece actiunea este La tiganci.

° Profesorul : "Ce stil functional are acest text?"
Elevul: " Stilul articol"
°Prof: Cum moare Dinu Paturica?
Elev:?
Prof: A murit intr-un mod simbolic?
Elev:?
Prof(NERVOS) : Haide, mai baiatule, cum a murit?
Elev(SPERIAT) : L-A CALCAT CARUTA!!!!

° Nichita Stanescu este un poet care se mira de orice. El se mira si de faptul ca oamenii aud si au urechi. Pai de ce? El n-a avut urechi? A vazut el vreun om fara urechi? Ma rog, da se zice ca asa este in poezie, sa te miri de toate si sa le pui pe toate unele subt altele, in rânduri scurte, ca sa se vada ca sunt versuri.

° Basmul este o poveste mai lunga, poate fi chiar cât o carte groasa, si are atâtea personaje ca nu le mai tii numarul dar trebuie sa fii atent la fabula ca te intâlnesti cu ea si in final.

° Basmul studiat de noi este Harap Alb si este un basm cult pentru ca este scris de un om cult, Eminescu. Atunci cand cel care scrie basmul este incult si basmul este incult, adica opus basmului cult, dar amândoua basmele sunt frumoase, numai ca unul este scris intr-un fel si celalalt in alt fel.

° În cunoscuta baladã Miorita, sunt descrise câteva întâmplãri în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnãtoare, si un cioban care socheazã prin prostia lui.

° Toma Alimos era viteaz pentru cã cu o mânã conduceacalul, cu o mânã îsi tinea matele si cu o mânã se bãtea cu Manea..

° Inima este împãrtitã în douã atricule si douã testicule...

° Zoe si Tipãtescu se iubeau pe la spate.

° Împãratul avea o grãdinã si în fund un mãr.

° Moromete fãcea pârtie pe salcâm ca sã se dea cu sania.

° Eminescu este trist pentru cã nu a reusit sã facã nimic în viata lui.
Citeste tot...

Parents, leave the kids alone

. Citeste tot...

Fără interes pentru educație, deci o țară mediocră

România este o țară mediocră, populată de oameni mediocri, care fac o treabă mediocră, trăiesc o viață mediocră, sînt guvernați de legi mediocre, legi apărate de paznici mediocri.

De la asta plecăm. Ăsta este universul analizei, cum ar zice metodologul.

Deși ne doare rău de tot această afirmație, ditamai rana narcisică într-un ego pe care ne chinuim să-l ținem umflat precum broasca cea gureșă, deși facem eforturi colosale pentru a ne preface că nu e adevărată această acuză, pentru a ascunde gunoiul sub preș, totuși această stare de lucruri este bine dovedită în variate feluri.

Avem mai întîi și mai întîi indicatorii cantitativi, “obiectivi”, cum ar spune oamenii de știință plictisitori și necruțători.

Indicatori de calitate a vieții. La întîmplare, pe repede înainte, pe dicteu spontan: speranța de viață, morbiditate, infrastructură; indicatori de performanță economică: PIB / cap de locuitor, eficiență energetică.

Indicatori de plus valoare intelectuală. La întîmplare, pe repede înainte, pe dicteu spontan: premii științifice internaționale, poziția universităților în ierarhiile de valoare gen topul Shanghai

Indicatori instituționali: La întîmplare, pe repede înainte, pe dicteu spontan: transparență, corupție, ușurința de deschidere a unei afaceri.

La toate aceste ierarhii stăm prost. În cel mai bun caz mediocru spre jenant. În cel mai rău caz dureros de aproape de zona lumii a treia, de excepționalitatea în prost a țărilor bananiere. Tot apar prin presă sau prin mediile de socializare tot soiul de știri cum că la criteriul X sîntem lîngă Ghana și la Y lîngă Jamaica și Haiti. Rînjim fasolea cinici și resemnați și mergem mai departe.

Pe lîngă scorțoșenia procedural-metodologică cvasi-științifică a indicatorilor sociali de mai sus, avem tone de observații anecdotice, fie de-ale noastre, de-ale băștinoșilor cei mediocri, fie de-ale străinilor care duc jenați mîna la nas cînd intră în contact cu realitatea românească.

Tot la întîmplare, tot pe repede înainte, pe dicteu spontan: semințe scuipate pe jos, experiențe cretine de viață cu funcționărimea cea patibulară și / sau obosită, circulat rutier haotic, mîrlănisme publice ori private, grobianisme de gîndire, politicieni jenanți în comparație cu plictisitorii de la Bruxelles, producții culturale / mediatice patetice, sport din ce în ce mai vraiște, produse de consum de o calitate îndoielnică, propensiune de consum spre eftineli și alte turcisme.

Lista poate continua ad nauseam. Nu e ăsta scopul acestor rînduri. Vreau doar să spun că și cantitiv, și calitativ, și pe persoană fizică, și dinspre partea economică, după cum ar zice unitatea noastră de măsură într-ale mediocrității, Gigi Becali, sîntem cam varză. Vraiște. Pămînt de flori.

Nu totalmente, dar pe-acolo. Adică mediocri. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Evident că nu sîntem mediocri de azi, de ieri. Avem o istorie, o tradiție, o continuitate și perseverență procedurală demnă de o cauză mai bună într-ale acestei priceperi de mermeleală. Și pe vremea comunismului. Și pe vremea fanarioților. Și post-comuniști. Chiar și pe vremea interbelică într-atît de clamată de iubitorii de protocronisme și de fantasme pompieristico-laudative.

Nici nu sîntem singurii, evident. Nu sîntem singura țară mediocră de pe fața acestei lumi nedrepte. În Europa, sîntem printre guberniile mediocre. Creierele, pricepuții, sîrguincioșii, creatorii de plus valoare pleacă dinspre periferia cea mîrlănească și aproximativă către metropole, către centrele care sug elita continentului: Paris, Londra, Barcelona, Roma.

La fel se întîmplă și în Statele Unite ale Americii, continent pe care noi tot timpul facem prostia să-l confundăm cu o simplă țară. Nu! Și la nivel de populație, și de teritoriu, și de resurse, și de putere, este un întreg continent, compus din tot soiul de țări și țărișoare, e drept unite întru aceeași limbă și armată: Arkansas, New Hampshire, Michigan, Ohio, California, Oklahoma...

Uitați-vă la această imagine, de la care a plecat de fapt tot acest articol:



Ai o așa de bine definită structură de vot în funcție de nivelul de educație, încît îți vine să dai cu căciula de pămînt și să-ți cumperi bilete de avion spre Londra. State mediocre și state care excelează. Și totul pleacă de la educație, de la plus valoarea creată de substanța cenușie, de creier.

De la maniera în care un anumit teritoriu, fie că se numește Arkansas sau România sau Mississippi sau Bulgaria sau Telega, reușește să-și pregătească și să-și păstreze cea mai importantă resursă: resursa umană. Să neutralizeze curentul puternic de scurgere a creierelor, brain drainul dispre periferie spre metropolă, dinspre teritoriile centrale și sudice ale Americii spre cele două coaste și spre nord, dinspre gubernia aproximativă România spre metropolele acaparatoare de creiere Londra, Paris, Frankfurt, New York, aceste imperii clădite pe secătuirea de creier a altor părți ale lumii.

Cum îi pregătești?

Cum îi păstrezi?

Ce faci dacă îți pleacă?

Noi sîntem aproximativi la toate cele trei întrebări.

Cum îi pregătești? Calitatea educației în România scade în mod constant. Sistem lăsat de izbeliște, în care selecția cadrelor didactice, a resursei umane, se face de manieră reziduală: cine nu e în stare să își găsească în altă parte ajunge profesor, vai de mama lui și a salariului lui, de rîsul tuturor curcilor. Motivația vocațională care umplea cancelariile școlilor și liceelor generațiilor trecute, ale părinților noștri, mîndria de a fi profesor a fost înlocuită de disperarea de a fi profesor, de rușinea de a fi profesor.

Și, în consecință, ai profesori din ce în ce mai slab pregătiți, mai ales generațiile tinere, care pregătesc din ce în ce mai slab generații de copii care disprețuiesc din ce în ce mai mult învățătura.

Că așa e modelul social predominant: fără număr, fără număr, cîștigul facil și nemeritat, rolul de reproducătoare docilă și cu țîțe siliconate al femeii, banii aruncați în silă pe fereastra Merțanului de către potentații aproximativi care își cumpără imunitatea parlamentară.

Cum îi păstrezi?

Nu îi păstrezi. Mirajul metropolei occidentale, a normalității texturii vieții de zi cu zi, a asfaltului pus cum trebuie și a funcționarului politicos și eficient și a salariului pe măsura priceperii tale, nu a relației de rudenie cu directorul, face inutil orice efort de păstrare a elitei intelectuale nou create.

Îți pleacă medicii cu miile deja în Franța și Spania și Italia. Îți pleacă cei care ar fi fost în stare să-ți aducă premiile alea Nobel după care bălim cu toții ca niște neputincioși resentimentari, de fiecare dată cînd ungurii sau evreii sau chinezii sau americanii sau nemții mai bifează cîte o bifă de excelență pe panoplia lor de țări care acordă atenția cuvenită educației.

Ce faci dacă îți pleacă?

Păi ai trei variante:

1. Pleci și tu. Scapă cine poate. Dați-vă dracu cu țara asta aproximativă și cu mîrlăneala voastră de mitici incurabili. Eu plec în Canada. În America. La Seattle. În Noua Zeelandă, să mă fac taximetrist, deși am doctoratul în lasere. La Paris. La Roma, să șterg bătrînii la fund pe de zece ori banii pe care i-aș cîștiga aici. Să nu mai aud de voi. Să mă chemați înapoi cînd o înțărca mutu iapa. Nici nu mai spun altora că sînt român. Pînă și acasă, cu copiii mei, o să vorbesc în limba țării de adopție.

2. Te complaci în mediocritate. Îți rezolvi disonanța cognitivă și te convingi că de fapt ești cel mai drept dintre traci și cel mai șmecher din toată parcarea Balcanilor, a Europei, a Universului, doar că ți-a fost soarta potrivnică și te-ai aflat la întretăierea a trei imperii și cînd ei construiau catedralele gotice noi îi apăram cu pieptul dezgolit de diavolul musulman, ale dracu piepturi dezgolite, că oricum ai trage linia aia între Istambul și Viena ea se încăpățînează să treacă prin Belgrad, pe la sîrbocii cei mîndri și bătăioși, nu prin București.

Și atunci construiești elaborate strategii de acoperire a rănii narcisice, îl iei pe “Lasă mă că merge și așa” în brațe drept stindard și imn și lege de viață și nu-i mai dai drumul pînă la groapă, cînd vei fi înmormîntat într-un rit aproximativ de niște popi aproximativi într-o groapă aproximativă săpătă de bețivul satului care are și a doua slujbă de gropar. Și rudele îți vor da găina peste mormînt și mare jale și suspin va fi. Și-ți vor face pomană de șapte zile, de 40 de zile, de șase luni, de an, de șapte ani, pe urmă îți vor zăticni din nou oasele să-ți dea cu vin peste ele, poate ți-era sete.

Și totul e bine și frumos și totul miroase a micșunele, și asfaltul e suficient de bun, lasă mă că merge și așa. Și funcționarii sînt suficient de drăguți, lasă mă că e și ei oameni, uită-te la ei cît muncește, săracii. O mită mică și ai rezolvat-o. Și gramatica e suficient de îngăduitoare cu toate aproximiviciunile la care o supui, cu toate succesurile și cu toate greșalile tale fără de număr, prea multe ori prea puține iiiii-uri puse la coada cuvintelor. Și mîncarea e suficient de bună, programele TV suficient de cele mai foarte calitative și să fie bine să nu fie rău.

3. Îți ții cumpătul și pui grumazul jos. Incremental și fără de speranță, știi că drumul de o mie de kilometri începe cu primul pas, cum bine spunea marele tiran chinez care a omorît cu eficiență necruțătoare și totalmente modernă milioane de oameni. Pui grumazul jos, știi că n-ai mari speranțe, și totuși continui. Faci mici oaze de mediocritate mai puțin mediocră în jurul tău. Ajuți. Zidești. Te strădui. Încerci să fii în fiecare zi un om un pic mai bun, incremental mai bun. Și nu te mai plîngi. Nu te mai jelești.

Și-i bagi în pizda mamii lor de guvernanți, indiferent cine e la putere în momentul ăla, și-i freci la cap pînă la exasperare, pînă la vomă, să le spui și să le amintești și să le repeți: educație. Educație. Educație. Educație. Singura șansă a acestei țări este să pună capul jos, să împingă în grămadă și să investească în poveștile de succes educaționale de peste 10 ani. De peste 20 de ani. Acum e prea tîrziu. Dar niciodată nu e prea tîrziu.

Sîntem mediocri. Hai să fim 0.005% mai puțin mediocri mîine, și de doo ori 0.005% mai puțin mediocri poimîine, și să ne dăm seama cînd se scrie corect “două” și cînd post-modern incorect “doo”.

Și hai să facem primul pas: să recunoaștem că sîntem mediocri. Să nu ne mai dăm cocoșii Europei și Universului. Nici să nu ne prea flagelăm pentru asta, căci altminteri băltim în propria neputință și vomă de pesimism, cum o tot facem de atîta amar de timp, plîngîndu-ne de milă. Dar nici să nu ne complacem în asta. Perseverent, cu cîte un pas de furnică.

Și în fiecare zi să ne aducem aminte, să le aducem aminte: educație. Școli. Salarii la profesori. Criterii de evaluare. Performanță. Strategii de păstrare a elitei în țară.

La fel precum Cato cel Bătrîn își încheia orice discurs, chiar și dacă cerea permisiunea să meargă la toaletă, cu obsesia sa: Carthago delenda est, la fel și noi trebuie să ne înfigem în creier cu mare cui de fier înroșit în foc: singura cale de ieșire din mediocritate este să avem un plan de educare. Al nostru personal. Al copiilor noștri. Al celor din jurul nostru. Al țiganilor care disprețuiesc educația și care încet-încet urmează să ne înlocuiască genetic pe aceste meleaguri mioritice pline de daci, traci, romani, cumani și alte neamuri moarte.

Educație. Educație. Educație.

Carthago delenda est.

PS: Celălalt motiv pentru care am scris aceste rînduri a fost această poză de pe Facebook, citatul lui Brîncuși despre poporul său de care n-a vrut să mai audă, la cîte nemernicii a îndurat de la el:



Și comentariul după ce am postat citatul lui Brîncuși pe Internet, despre comuniștii care au tras cu tractorul de Coloana Infinitului. Ca să vedeți cum ne tratăm noi elita... :(

.. imediat dupa razboi, un primar comunist al targului-jiu a dat ordin ca sa se darame coloana infinitului... ... s-a tras indelung cu tractorul, dar opera nu a cedat... s-a incapatanat sa reziste...

dupa ani buni, la o intalnire a gorjenilor, cineva a evocat acea intamplare...

intr-o tacere de mormant, de pe un scaun s-a ridicat un batranel care a confirmat spasit:

– da, domnilor, eu am fost idiotul ala!

. Citeste tot...

Smart guys in pursuit of A++ cum exmatriculation

. Citeste tot...

[...] cândva, nobleţea Universităţii consta în a transmite mai departe lumina [...]

[...] Astfel s-a zis până şi cu deschiderea pe care – cel puţin teoretic – o mai cultivau studiile universitare şi s-a ajuns la un soi de şcoală profesională în care aceleaşi cadre didactice (cu aceleaşi “skilluri”) predau aceleaşi discipline, sub nume diferite şi în mai multe runde (la licenţă, la masterat, la şcolile doctorale). Cum adesea se întâmplă la finele unui ciclu istoric, diversitatea a devenit pseudonimul stereotipiei. Iar drama învăţământului universitar a dobândit alura unei farse.

Noroc că nu mai contează. Ministerul pare închis în logica lui birocratică şi papirofagă pentru care singura realitate e cea consemnată în “rapoarte” şi “evaluari”, iar pe teren tot ceea ce are importanţă e “supravieţuirea” în contextul “crizei” şi al declinului demografic. Ca toţi bugetarii, profesorii speră să apuce o pensie de la locul de muncă şi, eventual câteva cursuri la plata cu ora. Cât despre studenţi... Ei sunt marii perdanţi ai Universităţii româneşti.

Aşa cum stau lucrurile astăzi în învăţământul universitar, cei mai mulţi dintre ei – cei care nu au norocul de a întâlni un om care să-i ghideze ori ocazia de a pleca “dincolo” – nu au nici măcar teoretic şansa unui “învăţământ de calitate”. La capătul celor trei ani de pedagogii şi power-point-uri sunt aruncaţi în lume la fel de perplecşi şi de neputincioşi ca în ziua în care au călcat pragul facultăţilor.

Puţinele lor cunoştinţe ţin de câteva elemente ale unui vocabular pe care cei mai mulţi nu vor apuca niciodată să-l utilizeze şi, pe cale de consecinţă, îl vor uita foarte repede. Vor şti, eventual, să facă teste şi sondaje (a căror interpretare le va reveni altora în noua “societate a cunoaşterii” multilevel) în care vor înghesui întreaga complexitate a unei lumi pe care nu mai apucă să o cunoască.

Cei mai mulţi dintre ei nu vor mai citi nimic după terminarea Facultăţii; unii, mai răsăriţi, vor priza conspiraţionismul şi parapsihologia, iar cei mai deosebiţi dintre ei îşi vor face, sporadic, timp pentru câte un eseu sau o emisiune culturală. Cei – prea puţini – norocoşi, îşi vor continua studiile în Occident şi acolo vor descoperi un alt fel de Universitate. Sau poate că nu, pentru că şi acolo “lumea e în schimbare”.

Iar această schimbare, cu ritmurile ei rapide şi cu proliferarea accelerată a datelor şi a cunoştinţelor, ne-a făcut să uităm că rostul şcolii – şi al Universităţii în particular – este acela de a-l învăţa pe tânăr să gândească. Cei patru (sau trei) ani de studii au menirea de a-i forma înţelegerea, singura capabilă de a-i da o deschidere asupra lumii în care trăieşte. Iar înţelegerea nu se formează transformând cursurile în monologuri ce ambalează preţios banalităţi, nici făcând din seminarii o vorbărie incontinentă (cu menirea de a relaxa studenţii după cursuri serbede), nici reducând materiile la cele douăzeci de pagini ale “suportului de curs”.

Înţelegerea presupune în primul rând lunga asceză împărtăşită a meditaţiei asupra lucrărilor fundamentale care definesc umanitatea omului european. Ne place sau nu, universităţile spre care aspirăm sunt repere tocmai pentru că nu fac rabat la acest capitol. În schimb noi ne ascundem sub paietele unui verbiaj pretins ştiinţific contactul periferic cu textele de bază.

Astăzi avem studenţi de la Litere termină fără a fi citit o pagină de Shakespeare, studenţi la Filosofie fără a fi deschis o singură lucrare a lui Aristotel, studenţi la Studii Politice care nu ştiu cine e Platon şi de Istorie care n-au auzit de Tucydide, absolvenţi de Sociologie cărora Auguste Comte nu le spune nimic şi de Ştiinţe Economice care n-au ce face cu Adam Smith – niciunul dintre aceştia nefiind incluşi în programa lor, altminteri plină de metodologii şi pedagogii.

Cândva, nobleţea Universităţii consta în a transmite mai departe lumina (venind, de la aceşti maeştri şi de la mulţi alţii) ce ne dă curajul de a înfrunta întunericul ce ne înconjoară. Ce le mai transmite astăzi Universitatea românească tinerilor ce-i calcă pragul? Probabil un singur lucru: propriul ei gol.

Mihai Maci, "Prăbuşirea învătământului umanist" (Contributors.ro)






. Citeste tot...

În drum spre Ministerul Educației

PS: Pentru aceia dintre voi, o famenilor și triștilor și inadecvaților stilistic și cultural și atitudinal și istoric carele habar n-aveți pe ce lume absurdǎ, dar fainǎ v-au lǎsat pǎrinții voștri, adicǎtelea despre lucrurile cu adevǎrat importante din viața asta cultural-artistic-educaționalǎ,

în imaginea de mai sus este vorba despre niște autori celebri, plagiați copios de-a lungul și de-a latul globului, despre niște stîlpi ai înțelepciunii, despre niște învǎțați și erudiți și academicieni de pe vremuri, de pe cînd se fǎceau lucrurile cu inima, nu cu mouse-ul și cu universitatea particularǎ.

Adicǎ despre Ministerul Umbletelor Tîmpite, Dar Cretine.

Cine nu se uitǎ are nota patru la Rezistența Materialelor și nu primește premiul de secretar de stat cu coronițǎ și secretarǎ cu craci blonzi.


. Citeste tot...

Această modernitate cîinească și țiganii noștri de început de lume

Acum un an scriam asta. Este cu 120% mai actualǎ decît oricînd. Vǎ invit sǎ judecați și sǎ vǎ gîndiți cum îi convingem cǎ e bine și pentru ei, nu doar pentru noi...

* * *

Ieri vorbeam despre nevoia de educație în rîndul neamului țigǎnesc.

Implicit, pledoaria mea era despre necesitatea ca țiganii sǎ se dea dupǎ români, care la rîndul lor s-au dat – mai mult sau mai puțin, depinde de criteriile de evaluare – dupǎ ruși, chinezi, americani, francezi, englezi și celelalte nații care au ales drumul modernitǎții, al rigorii, al eficienței întru bunǎstare și control asupra mediului înconjurǎtor prin intermediul cunoașterii științifice și al surorii sale, aplicația tehnologicǎ.

De ce spun “necesitate”? De ce spun “trebuie”? Cum de îmi permit sǎ intru cu cizmele mele de autoritarian nemernic și cvasi-legionar într-un subiect care altminteri ar trebui sǎ fie guvernat de ideea de autonomie culturalǎ, de toleranțǎ întru diversitate, de “cîte bordeie, atîtea obiceie“?

Ce Dumnezeu, mǎi Turambare mǎi, tu te dǎdeai rotund și presque antropolog și tolerant și umanist și acuma, tam-nesam, ai început s-o iei pe cîmpii cu legionarismele astea? Mǎi sociologu’ lu’ pește, te credeam mai înțelept la capul ǎla al tǎu din dotare, și cînd colo, tu...

Stați așa, cǎ nu-i așa. Am un motiv puternic sǎ propǎvǎdui metodele cele dure, binele fǎcut cu de-a forța. Nu sînt dus cu pluta, nu am îmbrǎțișat nobilele idealuri bezmetice ale Cǎpitanului.

Motivul e simplu. Se numește “viitor“.

Vedeți voi, dragii moșului postmoderni, din ce în ce mai mult, de cînd oamenii au descoperit agricultura, roata și fierul, lumea se bazeazǎ pe cunoaștere. În mod accelerat, în ultimele decenii am ajuns la o pondere din ce în ce mai mare a cunoașterii în crearea de plus valoare, de bunǎstare, de trai prosper, de calitate a vieții.

Asta dinspre partea pozitivǎ a lucrurilor, ca sǎ îl citǎm pe marele economist în viațǎ Gigi Becali. Dinspre partea întunecatǎ a Forței, logica este aceeași, cu finalitǎți diferite însǎ. Vorbim despre competiția între națiuni, despre marele joc de sumǎ zero al puterii, despre relații internaționale, despre bǎtaia dintre bǎiețeii de grǎdinițǎ geostrategicǎ.

Și în aceastǎ privințǎ cunoașterea joacǎ un rol esențial.

Cine e mai deștept are economii mai puternice, deci mai multe resurse pentru fǎcut tancuri. Cine e mai deștept dintre popoare are armate mai deștepte, mai instruite, elite de soldați.

Cine e mai deștept e în stare sǎ urce sateliții sus în slava cerului sǎ ți se uite în ceafǎ ce mǎnînci dimineața la micul dejun. Cine e mai deștept e în stare sǎ aibǎ tehnologii de organizare, de comunicare care sǎ distribuie resursele mai eficient și sǎ îi ajute sǎ deținǎ controlul.

Cine e mai deștept se pricepe sǎ trimitǎ șpioni mai deștepți la frații lor mai proști și mai naivi. Cine e mai deștept dintre nații știe sǎ își instruiascǎ diplomați mai rafinați, mai pricepuți, mai eficienți, care de cele mai multe ori rezolvǎ problemele în interes propriu fǎrǎ a fi nevoie sǎ se recurgǎ la forța armatǎ.

Pe scurt, doamnelor și domnilor: viața e o luptǎ. O competiție. Și în bine, întru bunǎstare și eficiențǎ. Și în rǎu, întru dominare și beneficii cîinești, imperialiste.

Iar în aceastǎ luptǎ de competiție cuvîntul cheie este “cunoașterea”. Nu este cale de mijloc.

Ori te școlești și ții pasul, ori te culci pe o ureche și atunci, din pǎcate, o sugi atomic – iertate-mi fie cuvintele mîrlǎnești și necuviincioase, dar asta este poza, dragilor.

Nu înveți carte, nu trǎiești bine.

Nu înveți carte, pierzi cursa și ajungi slugǎ la alții.

Nu înveți carte, vin alții și te exploateazǎ nǎpraznic, pentru cǎ pe lumea asta frǎția și iubirea sînt mai mult în cǎrți și mai puțin în viața de zi cu zi.

Nu înveți carte, stai sǎ dai la pilǎ, sǎ ștergi bolnavii la fund, sǎ te prostituezi pentru cǎ altǎ resursǎ nu ai la dispoziție decît propriu-ți trup, și ǎla doar vremelnic, pînǎ începe sǎ facǎ primele cute de bǎtrînețe, cǎ pe urmǎ nici de curvǎ nu mai ești bunǎ mǎcar.

Nu înveți carte, nu ai cu ce sǎ faci bani și atunci te apuci și furi și vine polițistu care a învǎțat cît de cît carte și te bagǎ la bulǎu.

Deci ideea e simplǎ și fǎrǎ de dat la întors: dacǎ nu înveți carte, dacǎ nu te prinzi în marea horǎ nemiloasǎ a economiei cunoașterii, ai belit-o. Scurt, fǎrǎ recurs. Lumea nu stǎ dupǎ tine sǎ te aștepte. Nici la nivel individual: dacǎ nu înveți carte la timpul tǎu, în școalǎ și liceu și facultate, societatea rar îți mai dǎ a doua șansǎ. Nici la nivel de relații internaționale: dacǎ nu ții pasul cu ceilalți cîini, haita se întoarce și face planuri cum sǎ te mǎnînce copt.

E ca la legionari, și nu la legionarii noștri trǎiriști și mistici, ci ca la legionarii francezi, violenți și eficienți: ”mergi sau crapǎ”. Doar cǎ nu e cu ”mergi”, e cu ”învațǎ sau crapǎ”. Învațǎ sau pierzi jocul modernitǎții, al cursei înarmǎrii creierelor și te poziționezi într-o bicisnicǎ situație de slugǎ proastǎ.

Nu e “c-o fi, c-o pǎți“. E cu “trebuie“ în propoziție. E cu “müssen“, cu “il le faut“, cu "doljen". E cu “must“, și nu cu must de-ǎla de-al nostru, tulburel și dulce. E cu “must“ de-ǎla nemțesc și nașpa, aspru și cîinos. E din aceeași clasǎ conceptualǎ cu “luptǎ“, “competiție“, “concurs“, olimpiadǎ’, "rǎzboi“, “selecție“, “cursǎ“.

În aceastǎ privințǎ sînt douǎ variante, pe mǎsurǎ ce țiganii vor fi din ce în ce mai mulți ca pondere în cetǎțenii României. Ori ei se dau dupǎ aceastǎ logicǎ asprǎ a modernitǎții cîinești. Ori ne dǎm noi dupǎ ei și ne culcǎm pe-o ureche și o ținem într-o logicǎ lǎutǎreascǎ a vieții de meșteșugar aproximativ, de slugǎ și de hoț și de curvǎ, cǎci altceva nu știm ce sǎ facem. Din pǎcate, deocamdatǎ mai degrabǎ românii se dau dupǎ țigani și se dezmodernizeazǎ, încep sǎ disprețuiascǎ școala și beneficiile pe aceasta le aduce, în loc sǎ fie pe dos.

Diferența dintre haves și have-nots în lumea de azi, dragilor, este datǎ de anii de școalǎ fǎcuți, de numǎrul de brevete de invenție pe cap de locuitor, de numǎrul de universitǎți aflate în Top 500 Shanghai, de ponderea serviciilor în economie, de priceperile tehnologice, inginerești, de tehnologie a informației, de numǎrul de elevi care trec baremele la matematicǎ.

Matematica, alt cuvînt cheie. Matematica, aceastǎ reginǎ nemiloasǎ a realitǎții, unde nu merge cu Doamne Doamne și cu “las-o așa, cum a cǎzut“. Nope. În matematicǎ nu merge cu “lasǎ, mǎ, cǎ merge și așa, adu cheia de paișpe sǎ-i frigem douǎ la carburator sǎ porneascǎ“. Nu merge. Ori știi matematicǎ, ori nu știi. Ori știi carte, ori nu știi.

Ca și în rǎzboi și ca și în marea luptǎ dintre animale, nature red in tooth and claw, nu merge cu pǎcǎlitul. Competiția nu poate fi cîștigatǎ pe nepotism, pe criterii premoderne, medievale, de rudenie, de privilegiu. Competiția se cîștigǎ pe merit. The name of the game is knowledge society. The name of the game is meritocracy. The name of the game is human capital and social capital. The name of the game is competence.

Pe scurt: the name of the game is education, dragilor.

Iar acestea nu se pot nici falsifica, nici amîna. Meritul se meritǎ, nu se face din vorbe. Ori știi carte, ori nu știi. Istoria nu stǎ dupǎ noi sǎ ne aștepte sǎ ne educǎm noi țiganii la Sfîntu Așteaptǎ.

Pe mǎsurǎ ce ei vor deveni dominanți din punct de vedere genetic, trebuie sǎ se schimbe și sǎ se dea dupǎ obiceiurile modernitǎții, unde ritul acceptat de trecere de la copilǎrie la maturitate îl reprezintǎ bacalaureatul și nu absolvirea ”facultǎții” din pușcǎrie ori prima menstrǎ.

Pe mǎsurǎ ce devin din ce în ce mai mulți, țiganii trebuie – repet: trebuie – sǎ se schimbe în atitudine și sǎ-și schimbe valorile. Altminteri, din pǎcate, Africa de Sud va scrie pe capul nostru: enclave de români triști și bǎtrîni într-o mare de țigani proști – adicǎ needucați, premoderni, care se lasǎ pe tînjalǎ, nu-și dau copiii la școalǎ și se mulțumesc sǎ facǎ tigǎi, ibrice și sǎ cînte la vioarǎ (ca sǎ nu fiu rǎutǎcios și sǎ spun: sǎ fure și sǎ își vîndǎ trupurile).

Întrebarea este: sînt țiganii în stare de așa ceva? Sînt ei în stare sǎ-și depǎșeascǎ aceastǎ condiție nomad-naivǎ și sǎ ia cartea de coarne? Eu cred cǎ da, pentru cǎ, dupǎ cum spuneam și altǎ datǎ, nu bagajul genetic este problema. El este democratic împǎrțit între etniile lumii acesteia. Țiganii sînt un popor deștept, cu potențial intelectual. Doar cǎ trebuie sǎ-l direcționeze înspre rigoare și construcție, nu înspre lǎutǎrisme și dolce vita far niente medieval-pre-modernǎ.

Mǎi țiganilor, vǎ ține priceperea sǎ înțelegeți asta, pe mǎsurǎ ce ne veți înlocui populațional pe acest mirific picior de plai?



Citeste tot...

Heavy, frate, heavy rǎu!

. Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...

La rămînere

Unul din stereotipurile pe care ne place să le vehiculăm ca să arătăm cît de deștepți și de citiți sîntem este că în război mor cei mai buni.

În România, în ultimii douăzeci de ani, din 1992 pînă azi, populația a scăzut cu aproape 4 milioane de locuitori. 3,8 milioane, ca să fim mai exacți. 1,1 milioane în primii 10 ani. 2,7 milioane în următorii 10 ani.

Cea mai mare parte din scădere reprezintă consecința emigrației. Într-adevăr, și sporul demografic natural are o contribuție la această scădere, morții depășind pe cei născuți.

Dar ponderea cea mai mare o reprezintă cei plecați în alte zări. Predominant Italia și Spania, unde, mai ales de cînd s-au deschis granițele în 2007, au plecat aproximativ două milioane de români.

În al doilea război mondial, timp de aproape 6 ani de zile, din 1940 pînă în 1945, am pierdut aproximativ 800 de mii de oameni. E drept, la o populație ceva mai scăzută, de aprox. 15 – 16 milioane. Cam jumătate au fost pierderi militare, cam jumătate pierderi civile.

Să facem niște calcule.

În perioada celui de-al doilea război mondial, timp de să zicem 5,5 ani, am pierdut în medie 150 de mii de oameni pe an. În primul deceniu post-comunist am pierdut în medie 110 mii de oameni pe an. În al doilea deceniu, din 2002 pînă în 2012, pierderea de populație s-a accelerat, ajungînd la 270 de mii de oameni pe an.

În medie, cam un oraș aproape mare pe an. Cam un Ploiești mai mare sau un Cluj mai mic. Cam un Brașov pe an.

Pierderile de populație sînt comparabile. Demografic vorbind, România suferă de 20 de ani efectele unui adevărat război. În consecință, se poate aplica stereotipul cu care am început acest articol. “La război mor cei mai buni”.

În cazul anilor 1992 – 2002, n-au murit, ci după cum spuneam, au plecat. Au votat cu picioarele. Și-au luat sarsanalele și și-au mutat viața, soarta, speranțele, copiii, bulendrele, viitorul, profesia, priceperea în altă parte.

Dar principiul se aplică în continuare. Au plecat cei mai buni.

Știu că sună nașpa. Știu că această afirmație ne provoacă ditamai rana narcisică în ditamai pieptu-ne de aramă în care bate o inimă neînfricată de genii carpatine.

Dar să nu ne amăgim. E un proces firesc, inevitabil, inexorabil și inoxidabil. Se pleacă de la mic la mare, de la mai rău la mai bine, de la sat la oraș, de la periferie spre metropolă.

Iar odată cu ușurarea tehnologică dată de transportul aerian care în ultima perioadă s-a democratizat prin extinderea low costului, cît și cu ușurarea polițienesc-legislativă venită cu deschiderea granițelor, exodul românilor s-a declanșat.

Nu vă păcăliți că e din cauza regimului nemernic, fie al lui Iliescu, fie al lui Constantinescu ori al lui Băsescu. Românii ar fi plecat unde vedeau cu ochii și înainte de 1989, dacă n-ar fi fost prizonierii unui stat milițienesc-autoritar.

Nu ce se întîmpla atunci, ci ce se întîmplă acum e o stare de “normalitate”, cu ghilimelele de rigoare pe care sociologul se vede nevoit să le pună în jurul acestui cuvînt spre a arăta că vorbim de caracteristica de probabilitate, nu de dezirabilitate.

Nu tot ce se întîmplă pe lumea asta este moral ori de dorit, însă cu toate acestea se întîmplă cu aceleași regularități înspăimîntător de predictibile. Crima, foamea, suferința, minciuna, sărăcia, războiul, moartea, toate sînt fenomene “normale” în sensul că ne așteptăm să se întîmple, chiar dacă nu ni le dorim.

La fel și cu emigrația. Se întîmplă, la fel ca și ploaia.

E vorba despre schimbarea de loialități care încetul cu încetul se întîmplă pe lumea asta. De la biologia genei la mema nației și acum la eficiență, la loialitatea rațiunii individuale. Loialități în schimbare.

Și, din păcate, pleacă cei mai buni, la fel cum în război mor cei mai buni, pentru că sînt mînați de loialitatea eficienței.

Pleacă cei tineri, cei în putere, cei deștepți, cei care sînt în stare să facă ceva, cei care își asumă riscuri, cei cărora nu le e frică nici de adversități, nici de viitor, nici de privirile neprietenoase ale străinilor.

Pleacă cei care stăpînesc suficient de bine o meserie încît să se descurce și în America, și în Italia, și în Noua Zeelandă. Pleacă cei care au viitorul în față, cei care știu să-și facă viitorul. Pleacă crema țării.

Noi, ce de aici, care am rămas, sîntem ceva mai puțin buni decît cei care au plecat. Nu spun neapărat că sîntem niște loaze iremediabile, dar sîntem ceva mai mediocri decît cei care au plecat.

După mai toți indicatorii care separă oamenii în ierarhii după criterii de dezirabilitate socială, în buni și răi, în proști și în deștepți, în pricepuți și nepricepuți, în harnici și leneși, în cinstiți și fameni, în veseli și triști, în verticali și ticăloși, mai după toate aceste ordonări noi ăștia care am rămas aici în țară, restul de vreo 18 milioane de suflete, sîntem ceva mai puțin strălucitori.

Mediocri.

Mediocri. Și trebuie să facem ceva.

În primul și în primul rînd, trebuie să ne conștientizăm această stare de mediocritate, de sub-optimalitate, de zăticnire, de bicisnicie, de stază în purgatoriul lui “merge și așa”, în țara lui Papură-Vodă, unde chiorul este rege peste orbi (no pun intended).

Boala acceptată este pe jumătate vindecată.

Nevroza acceptată și decizia de a intra în terapie reprezintă jumătate din vindecare.

În momentul în care nu veți mai sări de cur în sus citind aceste rînduri generatoare de rană narcisică și nu îl veți înjura cu aspre înjurături pe Turambar care, vezi Doamne, își bate joc de genialitatea acestui popor care suferă de la turci și de la Ștefan cel Mare încoace ca să-și facă nesimțiții de occidentali catedrale, atunci să știți că ați făcut primul pas spre tămăduire.

Nu spre mîntuire, aia e altă călătorie a spiritului, dar măcar spre vindecare și spre un plus de adecvare la această realitate cîinoasă, care nu ne dă pace și ne pune la treabă.

Știu: e greu.

Știu: doare ca dracu.

Să te uiți în oglindă și să-ți spui: sînt cam nașpa, sînt cam vraiște, sînt cam loază, sînt mai puțin bun decît nemernicii ăia care au părăsit corabia și s-au dus la Harvard și la Sevilla și în Toscana și în Auckland să conducă taxiuri și să tundă oile și să fie fericiți la antipozi, ori între zăpezile din Toronto care nu omoară oameni precum zăpezile din Buzău, deși sînt mai mari zăpezile canadiene, ei bine, în acel moment e primul pas spre reparația capitală la cap.

E, cum ar zice chinezul cel mult mai înțelept decît noi toți mioriticii la un loc, primul pas din proverbul “Drumul de o mie de leghe începe cu primul pas”.

Cuvîntul magic este “perseverență”.

Cuvîntul magic este “disciplină”.

Cuvîntul magic este “consecvență”.

Știți cum zicea nemernicul ăla de năzuitor eficient și scandinav? “N-ai reușit? Continuă! Ai reușit? Continuă!”.

Și să fie el al dracului de scandinav superior și eficient, de japonez arogant și înțelept, a continuat toată viața și a supraviețuit acolo unde alții au murit, a ajuns acolo unde alții n-au ajuns, i-a rămas numele acolo unde toți își doresc să le rămînă numele: în mintea oamenilor.

În momentul în care o să acceptăm că sîntem ceva mai mediocri decît ne permite fișa postului de muritori de rînd și că trebuie să facem totuși ceva pentru asta, atunci ne va fi mai bine.

În momentul în care ne vom accepta soarta de mediocri, faptul că avem toți un pic de Udrea și de Igaș în noi, un pic de Vanghelie și de Mazăre, un pic de bicisnicie, de nemernicie, de ticăloșie, de amăgeală, de zăbavă, de nepricepere, de superficialitate, de comoditate, de inadecvare, atunci va fi primul pas în drumul de 1000 de leghe în care România să înceapă să se vindece după războiul de douăzeci de ani prin care tot a trecut și trece în fiecare zi.

Războiul nostru cu noi înșine.





. Citeste tot...

Nu exista vreme proasta, ci doar haine nepotrivite

Un documentar despre cum unii norvegieni isi invata copiii inca de la gradinita sa fie in contact cu natura, cu riscul, cu dificultatile. In loc sa-i tina in casa si sa-i corcoleasca si sa-i supuna unui program predictibil, ii scot afara in frig si in ploaie si in vint si ii invata sa faca focul, sa cunoasca natura, sa urce in copaci, sa foloseasca unelte, sa mearga pe pietre, sa scoata nasul din calculator si de la confortul civilizatiei.

Priviti-l si meditati. Si pe urma scoateti-va copiii pe afara.

Citeste tot...

Shmecheri elevii astia, dom'le

Din ciclul "intelepciunea inutila a Internetului, azi maxima si cujetarea "Tuturor elevilor care au raspuns ca mai jos li s-a dat nota 4, desi ar fi meritat 10."

* * *

Raspundeti la urmatoarele intrebari:

1. In ce batalie a murit Alexandru Macedon?
- In ultima sa batalie.

2. Unde a fost semnata Declaratia de Independenta?
- In josul paginii.

3. Care este cauza principala a divortului?
- Casatoria.

4. Ce nu se poate manca la micul dejun?
- Pranzul si cina.

5. Cu ce se aseamana o jumatate de mar?
- Cu cealalta jumatate.

6. Cum poate un om sa reziste opt zile, fara sa doarma.
- Foarte simplu - doarme noptile.

7. Cum se poate ridica un elefant, cu o singura mana?
- Nu veti gasi nicaieri un elefant cu o singura mana.

8. Daca ai avea trei portocale si patru mere intr-o mana si patru portocale si trei mere in cealalta mana, ce ar insemna ca ai?
- Niste maini foarte mari.

9. Daca la opt oameni le-au fost necesare 8 ore ca sa cladeasca un zid, cat timp le-ar trebui la patru oameni sa faca acelasi lucru?
- Nici un pic de timp - zidul a fost deja facut.

10. Cum poti arunca un ou pe o pardoseala de beton, fara sa crape?
- Pardoseala de beton e greu de crapat. Citeste tot...

Un rǎspuns de bun simț de la un om de bun simț

Întrebare: Şi pentru că aveţi două fete în şcoală, care este opinia dumneavoastră despre valoarea educaţiei pe care o asigură această instituţie astăzi?

Rǎspuns (Florin Repan): În contextul societăţii româneşti de astăzi, eu cred că şcoala este o oglindă a societăţii, adică ea nu poate fi mai performantă decât este România în ansamblul ei.

În acelaşi timp, eu nu sunt de acord că în şcoala românească de azi nu se întâmplă chiar nimic. Eu văd la copiii mei, observ o libertate de gândire şi o mentalitate care îmi dă speranţe.

E adevărat că în acelaşi timp poate nu sunt atât de dedicaţi cum eram noi şcolii, dar nici nu putem să îi convingem de ce ar trebui să înveţe de dimineaţa până seara, în contextul în care un om cu două-trei diplome poate nu e băgat în seamă de nimeni, deci e foarte greu.

Şcoala românească e ca şi societatea românească de astăzi: nu e totul pierdut, dar suntem departe de perfecţiune.

Florin Repan, interviu în Adevǎrul (29 dec 2011)

PS: Și pentru cǎ tot citez din acest articol, un alt paragraf de bun simț, care sǎ dea la rǎdǎcinǎ tuturor trǎiriștilor și intenșilor de pe lumea acestui spațiu isteric carpato-danubiano-pontic. Mama noastrǎ de isterici. Care estem. :(

Noi trăim într-un basm, am dezvoltat un soi de complex, în care noi avem tendinţa să ne considerăm nişte nedreptăţiţi ai sorţii, şi la nivel personal, adică avem o părere prea bună despre noi şi ne plângem, în majoritatea cazurilor, că nu suntem recunoscuţi profesional, în familie, în comunitate, dar şi la nivel de naţiune.

Avem senzaţia că naţiunea noastră a fost o naţiune călcată în picioare de mii de ani, de tot felul de tirani şi de popoare migratoare şi imperii şi-aşa mai departe.

Şi dacă ne uităm atent, filmele istorice româneşti reflectă exact acelaşi lucru, adică românii sunt trădaţi, românii sunt sacrificaţi, românii sunt eroi, şi toţi ceilalţi, mai devreme sau mai târziu, au păcatele lor.

Relaţia noastră cu adevărul istoric este foarte compromisă.


. Citeste tot...

Vin alegerile!

Citeste tot...