În astfel de momente de criză, lumea intră în panică.
Maimuță bine antrenată în milioane de ani de situații de pericol, creierul nostru apasă pe butonul de fast-forward și dintr-o dată totul se întîmplă atomic, în culori fosforescente și în sunete sacadate. Ni se pare că istoria nu mai are răbdare, că lucrurile se întîmplă catastrofic, că e sfîrșitul lumii, cel puțin al lumii așa cum o știm.
Cînd, de fapt, istoria, și mai ales istoria socială, are lentoarea mierii care curge, a lavei care înaintează, a oțelului care se deformează încet, încet, încet, pînă se rupe.
Istoria faptelor politice poate să fie plină precum cozonacul de stafide de evenimente excepționale, de aglomerări de astfel de zăticneli ce merită să facă prima pagină a unui ziar respectabil (repet: respectabil, nu isterismele noastre ieftine și jalnice, unde totul primește eticheta de senzațional). Sînt momente de acalmie și momente de înghesuială evenimențială peste tot în lume, peste tot pe parcursul istoriei. Doar noi sîntem obișnuiți să le selectăm doar pe cele din urmă și să le ignorăm pe cele dintîi – de unde și percepția noastră deformată asupra istoriei.
Însă textura socială nu se schimbă, construiește ori destramă așa de repede precum o criză economică ori precum o cădere de guvern ori precum declanșarea unui război. De cele mai multe ori, cu excepția catastrofelor totale, cînd o întreagă națiune este ștearsă de pe fața pămîntului într-un conflict (s-au mai văzut și de-astea), aceste corpuri sociale au o viață lungă, mult mai lungă decît viața unui om, perioada de timp în care sîntem în general dispuși să gîndim.
O națiune nu se naște (efectiv, cu toate diferențialele sale: limbă, teritoriu, valori, identitate de apartenență; nu formal, prin semnarea unui docoment) așa, cît ai bate din palme. În cazul ei se aplică durata lungă, lava care curge zeci și sute de ani. Încet, încet, precum plăcile tectonice, cîte maxim un centimetru pe an, pînă se rupe Africa de America de Sud și Madagascar de corpul continentului, ori pînă India se lipește de Asia, formînd munții Himalaya.
E drept că exagerez, în scopuri retorice. Nu atît de lent, la nivelul timpului geologic, însă în nici un caz nu atît de iute cum ni se petrece viața noastră de bicisnici muritori, iaca acolo, maxim 100 de ani, sau cum se petrec evenimentele politice, iaca acolo, 125 de trăirisme isterice pe zi pe cap de televiziune furajată.
În consecință, nici noi nu vom pieri repede. Vom fi o perioadă scurtă spre medie de timp, vreo cîteva zeci de ani, poate o sută de ani, o gubernie prost chibzuită și chivernisită a acestei supra-țări și supra-nații care încet încet se conturează: Europa.
La fel cum Statele Unite ale Americii au și ele provincii prost administrate, unde e vai de mama capului lor, gen Mississipi, unde e lumea săracă – în comparație cu alte state mai bogate, gen California, de unde lumea pleacă spre statele mai răsărite pentru că simt că "acasă" nu au nici o șansă – la fel este și România față de alte provincii ale Europei.
La fel precum nici naiba nu a auzit de Minesotta (nici nu știu cu cîți de s sau de t se scrie) sau de North Dakota, la fel de anonimă și de ștearsă pe fața percepției colective este și România. Iaca acolo, un punct pe hartă, pe undeva pe lîngă Egipt și cu capitala la Budapesta. Cuuum? Egiptul nu este în Europa? Păi și piramidele alea de la Paris, atunci?
Ia să-mi spuneți voi repede, fără Google și alte artificii cu curent electric prin vinele lor de sîrmă și de plastic, care este capitala statului Minessota? Dar a lui Missouri? Dar a lui South Dakota? Ce se face în South Dakota? Sînt oamenii mulțumiți că locuiesc acolo? Cum i-a lovit criza? Cîți dintre ei emigrează spre coasta de est sau spre cea de vest? Cîți înjură sărăcia și țopîrlănia și lipsa de speranță a acelor locuri uitate de timp și de lume?
Cam așa e și România, în termen scurt spre mediu. Poate 50 de ani, cel mai probabil încă 100 de ani. Timp în care nici nu vom pieri de pe fața pămîntului, nici nu vom face fapte remarcabile. Nu vom fi nici oțel, nici fontă, ci mai degrabă lut. Dar vom fi. Însă încet încet vom fi din ce în ce mai împănați de țigani și de arabi și de alte neamuri de oameni care vor face copii, și atunci vom avea încet încet soarta sîrbilor în Kosovo, așa cum mă jeleam mai zilele trecute.
Dar nu acum. Nu așa de repede. Nu așa de babarditor și de catastrofic precum se isterizează marea masă de bocitori profesioniști. Ci langzam. Încet și trist, cum îi place văduvei. Langzam și fără entuziasm. Încet, încet, precum se stinge jarul în foc – voi ăștia, minoritatea care încă mai știți cum arată un foc de lemne – precum se evaporă apa din găleată. Mai lung decît o viață de om, pentru că națiile sînt mai mari și la trup și la timp decît oamenii și se supun altor legi ale firii.
Scriu aceste rînduri după ce am citit excelenta scriere de șucăr filosofic a lui Teophyle, cît și comentariile din subsol. Teophyle are acolo o analogie foarte faină (și inerent supusă limitării, cum se întîmplă inevitabil cu orice analogie) cu societățile (națiile) de oțel, de fontă, de lemn, de lut.
Implicit, în scrierea sa găsim același timp lung, al istoriei de dincolo de viața scurtă a omului de carne. Însă în comentariile la articolul său găsim tot soiul de referiri la istoria scurtă, la orizonturi temporale cît se poate de aici și acum, 2030, repede, în viața noastră, fugiți, ne mănîncă, o să murim cu toții, vaaai ce jale și suspin viață este un chin ce am făcut de merităm această soartă nașpa se duce dracu de rîpă țara o să dispărem cu toții așa cum spunea și distinsu înțelept Turambar –
... Neah. M-ați înțeles greșit. Nu aici. Nu acum. Nici măcar în 2030. O să mai facem ceva timp umbră pămîntului, cu firea noastră de nație de lut și nu de oțel ori de fontă. O să fim în continuare o gubernie prost administrată, cu lume tristă și depresivă și prost educată, cu valori aproximative, cu un nivel de trai și cu o calitate a vieții relativ aproximativă, nici prea prea, nici foarte foarte, nici Ghana, dar nici Franța, nici canibali, dar nici scandinavi blonzi și înalți și impetuoși și exigenți și pricepuți.
O să fim în continuare iaca acolo un soi de nici prea prea, nici foarte foarte. O gubernie de margine, o provincie de graniță a unei entități politice vremelnice (vremelnice în timpul lung, al istoriei sutelor de ani) cu centrul de greutate, atît economic, cît și administrativ, aflat fix de partea cealaltă, unde apune soarele în Atlantic.
Pînă cînd, în cele din urmă, istoria n-o să mai aibă din nou răbdare cu noi și atunci jarul se va stinge, apa va năpădi vatra focului, și din români nu va rămîne decît o amintire. Nici prea prea, nici foarte foarte.
Dar nu acum. Nu aici. Și nici în 2012, cînd cu toții știm că se va prăpădi pămîntul, nici în 2030, cînd comentatorii alarmați cîntă prohodul nației, nici în 2050, nici în 2100. Mai tîrziu.
Nu știu cînd, dar mai tîrziu. Mult mai tîrziu pentru vremelnicia cărnii noastre. Așa încît lăsați soarta copiilor copiilor copiilor noștri pe seama lor, să-și mai facă și ei griji, nu numai noi, mama lor de copii atomici care se vor deplasa prin levitație, și mai ieșiți un pic din această depresie de criză. E greu, dar nu e sfîrșitul lumii.
E doar sfîrșitul lumii așa cum o știm noi.
miercuri, 2 iunie 2010
Scurt. Mediu. Lung
Scris de Turambar at 07:22
Etichete: History, Responsabilitate sociala, Romania, Scriitura, Serendipitati, Stari si zile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
17 comentarii:
Am inteles, prefata e foarte buna, dar pentru ce carte e?
Sau, ma insel eu, si e postfata?
Da. Excelent!
eu stau liniștit, oricum noi românii suntem cu două sute de ani în urmă !
salut sensei,
Multzam pentru vizitatiune si pentru cele scrise. Poate ne trezim din betzie si facem ceva? Nu, mai bine luam inca o cinzeaca sa ne mearga bine!
Buna Dimineata Romania!
Push something hard enough and it will fall over.
La toata nebunia cu criza asta mai lipsea nostaliga viitorului.:))))
maitre!
io vreau sa stiu, da' acu', intelegi, acu' voiesc sa aflu, care e acel te zero din romanica la data de 2 iunie, 2010!
sociologic vorbind!
Pai t0 e atunci cind se naste cineva si cind moare cineva. In rest nu exista t0. Doar tn, tn+1. O curgere continua de ape peste pietrele oaselor noastre.
Na, ca sa fiu si eu poietic dimineatza, pe burta goala.
Ce e aia tzero? Doar visatorii, dictatorii, popii si filosofii se gindesc la asemenea intensitatzi ultime. In rest e aici, acum, clopin-clopinant, aproximativ oarecum, de la o zi la alta. Incet si trist, ca la vaduve...
:) :wizeguy:
Gresesc, nimic nu se intampla, daca nu e si un inginer.
@ Anonim: Imi place asta cu "nostalgia viitorului". O intreaga haita de hoarda de cartzi scifi au fost scrise pe tema asta. Nostalgia vremurilor care n-au venit inca carele va sa zica ca nu este.
:) :p
@ Anonim: :) Caci unde inginer nu e nici intristare nici suspin nu este, numai cosinus de alfa la patrat, radical din pi pe patru.
:rofl:
Chestiunea nostalgiei viitorului imi aduce aminte de intamplarea cu un pictor chinez. A pictat un dragon fara ochi iar cand i s-a cerut sa ii deseneze si ochii, dragonul si-a luat zobrul din pictura. :)
Turambar, mai nou te joci si tu cu timpul? :D
Welcome to the club!
Romania nu poate disparea cat sunt eu pe aici cu capitalistii mei autentici. Pot veni coloane intregi de rusi, de ucrainieni, de mongoli, cazaci, kirghizi, cumani, uzbeci, chinezi, ce vrei tu.
Opresc timpul in loc si dupa aia ma duc la fiecare INDIVIDUAL sa le iau cureaua lata si cutitul din brau. Le pun degetul pe contractul de creditare, cardul de credit in buzunar, un papion roz la gat (pentru identificare), si dupa aia va las pe voi, rugbistii tarii sa faci targhet practice pe ei.
Cand va saturati dau drumul la timp inapoi, "sa curga" (cum se zice la bancheri).
Nu e dracul atat de negru, nu trebuie sa fii asa speriat.
:)
Istoria trecută prin carnea generaţiilor pretinde că în vremurile grele un popor se află în faţa unei abisale răspîntii: naţionalism sau patriotism? Pare o nuanţă, dar e o prăpastie. E diferenţa dintre drapelele cu cruce deasupra liniştii exemplare a căminelor daneze şi steagurile fluturînd peste gropile comune. România e astăzi o rană deschisă. Dintre cele trei culori nu mai distingem decît roşul lichid, scurgîndu-se, ca în opera lui Waters, Parker & Scarfe, la canal. România bălteşte de suferinţă, foarte aproape de momentul în care îşi va privi în ochi, cu ochi nebuni, falimentul moral. E în comă şi prin acest coşmar cineva o strigă. Voci disparate în noaptea raţiunii ei. Sînt cei o ridică de subsiori ca pe un camarad căzut în no man’s land, sînt dintre cei care se încăpăţinează să îi urle în ureche – îndepărtat zgomot, ca o părere – că trăieşte.
Radu Naum (sportiv de'al tau). :)
..
Placi tectonice.
(in videoclip: animalul social, ideologia, muzica sferelor, epitesmologia, estetica ratiunii pure, sobolanii social liberali socialisti care au infestat aceste principii si piloni ai civilizatiei, luatul gatului dintr-o singura miscare si, cu voia dumneavoastra, ultima de pe lista, "Criza Globala").
Foarte fain citatul din Radu Naum. Nu stiam ca scrie asa de bine.
In rest, numa' de bine. Pink Floyd le zice muuult mai expresiv.
Have a cigar... :) :wink:
Bun text, lipseste doar o directie.
Downshifting? Floricele, pasarele, Telega way? ;-)
Textul e foarte bun.
Da, e o curgere lenta pana la disparitia unei populatii.
Dar drumul de la natiune la populatie e mult mai scurt.
Natiunile nasc, traiesc si mor.
Dupa moartea unei natiuni ramane o populatie.Ca un strigoi care mai continua sa cutreiere pe acolo unde altadata a fost o natiune.
Populatiile nu mor repede.Se scurg incet in regn, de acolo de unde au aparut.
Romanii au mai fost o populatie.
Stiu cum este.Fiertura de mamaliga ce susura la un foc incet de lemne.
O natiune cade repede, o populatie va bantui molcom, din fluier.Cum a mai fost.
@ P: Intri pe terenuri complicate, p. Ca sa fim exacti in termeni, vorbim de grupuri etnice. Principalele caracteristici ale unui grup etnic sint, dupa cum spuneam: limba, teritoriul, alte obiceiuri / valori caracteristice, identificarea de la un stramos / istorie comuna si constiinta apartenentei (identificarea cu grupul).
O natiune este, in aceasta acceptiune etnica a cuvintului (mai sint si definitii bazate pe cetatenie, nu pe etnicitate), un grup etnic plus un stat (care gestioneaza resursele teritoriului, apara integritatea, detine monopolul violentei legitime, alea alea - vezi teorie, e destula).
In acesti termeni pe care ti-i propun, "populatie" nu prea are ce cauta. Oricit de pesimist ai fi dumneata, un grup etnic, chiar daca ramine fara controlul teritoriului (adica fara stat - repet: fara control, nu fara locuirea teritoriului), ramane in continuare un grup etnic atit timp cit le are pe celelalte: limba etc.
Vezi exemplul bretonilor in Franta. Vezi exemplul bascilor in Spania.
In rest, abordarea matale este un pic cam pompieristico-prapastioaso-jurnalistica. Realitatea nu este chiar atit de neagra. Oamenii merg pe strada, vorbesc, traiesc, iubesc, urasc, sint veseli, trist, isi injura soacra, isi pupa copiii, se joaca pe Internet, indiferent de ce parere aveti voi de cit de foarte prapastios e guvernata Romania. Sint romani si vor ramine romani si in 2012, si in 2030, si in 2050, si in Spania, si in Italia.
Hai, nu mai fitzi atit de cioranieni, ca e soare afara si inca nu v-a taiat lefurile si pensiile. Peste o luna, cind incep sa se coaca pepenii.
:/
Trimiteți un comentariu