Despre frumusețe în vremuri de ploaie

Anca mă provoacă la o discuție despre frumusețe.

Prima reacție: cum de nu e Anca în blogroll-ul meu pînă acum? Există o ecsplicație: am fost bolnav cînd eram mic. Aside note: de remediat această eroare.

Continuăm. Unde rămăsesem?

Da. La frumusețe. Anca spune că este obsedată de frumusețe. Și, precum îi șade bine cartezianului care strivește corola de minuni a gîndului, trece la o categorisire a sa. La felierea frumuseții în latitudini, longitudini și alte coordonate cognitive. Generatoare de echilibru. Excesivă. Nenegociabilă. Ah, ce longitudini. Ah, ce latitudini fără număr. Asta îmi amintește de delicioasele înșiruiri ale doamnei Șonnagon, de acum 1000 de ani. Ah, ce Ev Mediu e în căpșorul tău de 26 de ani și restul frumusețe, domniță!

Să remediem, așadar, erorile de gîndire ale domniței de Bistrița și să facem noi altele în schimb. Să vorbim despre frumusețe, deci, stimați glaurungologi, și să înmulțim astfel puhoiul de vorbe care nu reușesc să limpezească nimic.

Știți ce îmi vine acum în minte? Acum 15 spre 20 de ani, cînd am sosit eu prima dată pentru întîiași oară în București, acest oraș al pierzaniei și prafului și melopeei balcanice, cu miros de otravă și de stîrv și de viață murdară, dar vie, cum mă plimbam eu pe străzile sale, pe ceea ce mai tîrziu învățam că se numește Calea Știrbei Vodă, pe lîngă ceea ce mai tîrziu urma să învăț că este Conservatorul de Muzică, ah, mama lor de artiști inutili și triști, am văzut la un moment dat pe un zid cenușiu un grafitti.

Și grafitti-ul ce-mi spunea? Te iubesc, nu mă uita?

Neeah. Grafitti-ul pe vremea aceea nu se manelizase încă. Erau vremurile grafitti-urilor aspre și limpezi și rele întru trezvie. Grafitti-ul cel înțelept spunea:

Cuvintele nu pot să.

Atît. Nimic mai mult. Fără să spună ce nu pot cuvintele. Pentru că, uneori, cuvintele nu pot să.

Asta așa, ca preambul justificator.

Frumusețea, domniță de Bistrița? Pentru mine, singurele coordonate de latitudine și de longitudine simbolică ce le pot găsi frumuseții în acest moment de Telegă gri și ploioasă sunt autenticitatea și limpezimea.

Dar mai întîi, un pic de lămurire a conceptelor. Înainte de a discuta despre cum este frumusețea, mai întîi să discutăm despre ce nu este frumusețea. Să facem distincția între frumusețe și siguranță. Între frumusețe și bine.

În general, animalul din noi tinde să echivaleze cîștigul, adică binele, cu celălalt reper din triada aia Adevăr Dreptate Frumusețe. Adică dacă îmi maximizează mie probabilitatea de supraviețuire și de succes reproductiv, este nu numai bun, ci și frumos – asta așa, ca să vorbesc ca biologul evoluționist amator. Cum ar veni: pîinea e frumoasă, că ne hrănește, sabia e frumoasă, că ne apără, dar dacă ne taie, nu mai e frumoasă, e blestemată. Focul e frumos cînd ne încălzește și urît cînd ne dă foc la casă. Apa liniștită e frumoasă, că nu strică, ci hrănește, în schimb, apa tumultuoasă și muultă și care dă iureș e urîtă, că e primejdioasă. La fel și lupul, că ne mănîncă, ori scorpionul, că ne înțeapă, ori șarpele, că ne mușcă.

Ei bine, trebuie să ne scuturăm precum cîinele de apa cea udă de această prejudecată. Binele și frumosul sunt categorii distincte, precum bine ne-au învățat Oscar Wilde și mongolii. Și taurul furios care dă iureș e frumos. Și norii negri, amenințători, care urmează să ne fulgere în dooștrei de nanosecunde este frumos. Și mongolul care trage cu arcul din iuțeala calului are eleganța sa ucigătoare și rea și crudă și bine strunită. Și sabia care dă sîngele e frumoasă, și avalanșa care zdrobește și sufocă e măreață în frumusețea sa distrugătoare. Și multe altele pe lumea asta care sunt mortal de rele pentru bietele primate de noi sunt frumoase: crocodilii, bomba atomică, mătrăguna, crevasele și accidentele rutiere.

Să ne întoarcem la coordonatele mele simbolice. Mai întîi și întîi, frumusețea trebuie să fie autentică. Spontană. Neforțată. Necăutată. Aici fac antiteza frumusețe – ipocrizie. Fățărnicie. Frumusețea feței zbîrcite. Frumusețea trunchiului noduros. Frumusețea țesăturii ponosite. Frumusețea lemnului vechi. Frumusețea lucrului simplu. Frumusețea chipului luminos, chiar dacă un pic cam șui și cam bocciu.

Asta în antiteză cu prea fotoșopatele standarde de frumusețe pe steroizi, de frumusețe mcdonaldizată care pleznește a sănătate hormonizată și plină de creme. Diferența dintre actorii din anii 40, 50, 60 și mamagalii de acum care put de sănătate chiar și cînd joacă în filme post-apocaliptice. Eleganța urîtă a lui Jack Palance sau a lui Lee Marvin sau a lui Meryl Streep, atît de expresivi și de firești. Buzele de pește ale lui Takashi Shimura. Compară-le cu buzele de silicon ale Angelina Jolie și un fior scîrbos îți va străbate trupul.

Mai am una. Frumusețe – cîrcăleală. Îmbîcseală. Talmeș-balmeș. De aceea nu îmi place roccocco-ul. De aceea nu îmi plac stuprele alea din India, care sunt pur și simplu saturate de bibileală, în frica lor de vid. Deși teoretic subiectele ar trebui să le găsesc mai mult decît interesante, nu? Că e tot o babardeală generală pe acolo :). De aceea nu îmi plac victorienismele pline de flori cu contururi convolute, și pline de voaluri și de chestii încărcate. Le găsesc yuk și cîh și nașpa. De aceea îmi plac stampele japoneze care sunt 93% spațiu gol și restul zvîcnire, gest instinctiv. Dar asta ține de zenul meu propriu și personal, nu?

În concluzie, să moară pisica îmbălsămată în vorbe, nu prea știu să vorbesc despre frumusețe. E cum zicea nenea ăla despre nu mai știu ce, că în general stau prost cu memoria, mai ales cu creerul: Știu să o recunosc atunci cînd o văd, în rest nu pot să spun mare lucru despre ea.

Un ultim gînd în această privință. Într-unul din filmele lui Kurosawa, în Tsubaki Sanjûrô, tinerii avîntați care pornesc la luptă sunt la un moment dat pe punctul de a pune la îndoială justețea, legitimitatea acțiunii liderului lor, pentru că acesta avea o față urîtă, de cal trist. Bineînțeles că vine eroul salvator, Toshiro Mifune, și le bagă mințile în cap, arătîndu-le că frumusețea și virtutea nu au de-a face una cu alta nici în clin, nici în mînecă. Altă falacie care vine să se alăture confuziei dintre bine și frumos.

Deci atenție, domniță mică de pe Bistrița, de 26 de ani și restul frumusețe. Uneori sunt lucruri mai importante pe lumea asta decît frumusețea. Și dacă te încăpățînezi să trăiești numa’ întru frumusețe, riști să ai o viață frumoasă, dar cam sterilă, inutilă și, în fond, plictisitoare.

Părerea mea... :)