Acești cocălari aroganți și căruțele lor zburătoare și homerice

Un istoric care scrie intr-o engleza superba despre manierele de cocalar si de Gigi Becali ale eroilor homerici. Fabulos. Nici nu-mi pare ca citesc istorie, ci relatari tabloide din presa recenta :)

"But if what Homer tells us about Mycenaean battle tactics is correct, the European warriors failed to use the chariot's combination of mobility and firepower to good effect.

Instead, Homer's heroes dismounted from their chariots to fight on foot with spears and other close-combat weapons, using their chariots for show and as mere conveniences in coming and going from the field of battle.

However absurd, Homer's report may be accurate. The tactics he described may have been a function of numbers and terrain.

To succeed, a chariot charge required a critical mass - enough arrows and charging chariots to break opposing infantry and persuade foot soldiers to flee.

But in a land like Greece, where hills abound and fodder for horses is short, chariots had to remain few - to few, perhaps, to achieve decisive effect in battle.

Yet, like Cadillacs of the recent past, the prestige of the chariot after its victories in the Middle East was such that every local European chieftain was eager to have one, whether or not he could use it effectively in war."

William H. McNeill - The Pursuit of Power. Technology, Armed Force and Society Since AD 1000 (1982; pp. 11 - 12 and footnotes)





Citeste tot...

... merse tăcut pe marginea mării bătută de valuri...

"Merse tăcut pe marginea mării bătută de valuri"

"Stropii de plîns cu săgeţile tale plătească-mi danaii!"

"Trupul făcîndu-le hrană la cîni şi la feluri de pasări"

"Lung zuruiră săgeţile-n tolba-i din spate, cînd zeul
Plin de mînie porni, nălucindu-se-asemenea nopţii"

O, Doamne, cît de frumos poate să fie! Mai frumoasă limbă română precum la Murnu, doar la Arghezi și la Eminescu, poate, ori în Biblie. Deschizi cartea și în primele două pagini e mai multă frumusețe decît într-un tom întreg de literatură recentă.

O, Doamne, cît de frumos poate să fie...

* * *



Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse;
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcîndu-le hrană la cîni şi la feluri de pasări
Şi împlinită fu voia lui Zeus, de cînd Agamemnon,
Craiul născut din Atreu, şi dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dînșii iscată.

Care fu zeul ce-i puse pe ei să s-apuce de sfadă?
Fiul lui Zeus şi-al Letei, Apolon. În ciuda-i pe craiul,
Molimă grea răspîndise şi oastea-i pornise să piară,
Pentru c-Atrid cutezase pe preotul Hrises să-nfrunte,
Cînd cuviosul veni la corăbii, în tabăr-ahee,
Ca să-şi răscumpere fata cu-o mare mulţime de daruri.
Cîrja de aur ţinînd cu podoaba de sfinte cordele,
Daru-nchinat lui Apolon, de-ahei se ruga deopotrivă,
Dar mai cu scamă de-Atrizi, cele două mai mari căpetenii:

„Voi căpetenii Atrizi, ahei cu frumoase pulpare,
Fie ca zeii-ntronaţi în Olimp la război să v-ajute
Troia uşor să luaţi şi cu bine s-ajungeţi acasă!
Ci-napoiaţi-mi copila robită primind aste daruri,
Dacă vă temeţi de fiul lui Zeus, de-arcaşul Apolon.”

Asta vorbi, şi cu toţii strigau învoindu-se-aheii
S-aibă ruşine de preot primindu-i mîndreţa de daruri.
Nu i-a plăcut lui Atrid Agamemnon îndemnul acesta,
Şi l-a respins fără milă pe preot cu aspra poruncă:

„Vezi, o moşnege, să nu te mai prind pe-aici la corăbii,
Ori între noi zăbovind ori încoace venindu-ne iară;
Mi-e că ţi-or fi de prisos toiagul şi semnele sfinte.

Nu-ţi voi da fata-napoi, ba chiar cărunţi-va-n robie
Tocmai în Argos acasă la mine, de ţara-i departe,
Pînză ţesînd la război şi culcîndu-se-alături de mine.
Du-te dar, nu mă-ndîrji,dacă teafăr doreşti să poţi merge."

Astfel a zis, şi bătrînul de teamă, auzindu-i porunca,
Merse tăcut pe marginea mării bătută de valuri
Unde deoparte stătu şi rugare rosti către Domnul,
Zeul Apolon, născutul din Leto, pletoasa zeiţă:

„Tu cel cu arcul de-argint, tu paznicul Hrisei, Sminteus,
Care vîrtos ocroteşti Tenedos şi Chila prea sfîntă,
Dacă ziditu-ţi-am eu vreun mîndru locaş de mărire,
Ori închinatu-ţi-am grasele buturi de capre şi tauri,
Glasul auzi-mi-l, Doamne, şi-o singură vrere-mplineşte-mi:
Stropii de plîns cu săgeţile tale plătească-mi danaii!"

Astfel rugatu-s-a el. Auzi săgetaşul Apolon
Şi mînios de pe vîrful Olimpului merse la vale
Arcul pe umăr avînd şi tolba vîrtos căpăcită.
Lung zuruiră săgeţile-n tolba-i din spate, cînd zeul
Plin de mînie porni, nălucindu-se-asemenea nopţii;
Stete departe de tabăr-apoi şi da drumul săgeţii.
Groaznic fu zîngănul arcului cel luminos ca argintul.






. Citeste tot...

Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe români

Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe români,
Patima cruntă ce politicienilor mii de amaruri electorale aduse:
Sondaje și grafice multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Încrederea făcîndu-le hrană la cîini și la feluri de consultanți.
Și-mplinită fu voia lui Zeus, de cînd electoratul,
Brav popor născut din Baranga, și dumnezeiasca clasă politică
S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntr-înșii iscată.
Care fu zeul ce-i puse pe ei să s-apuce de sfadă?

Deci cum să vă spun eu? Cum să vă explic, să mă înțelegeți?

Ce vedeți voi aici mai sus este, evident, o pastișă după Iliada, zeiasca traducere-a lui Murnu, ce vrea să parafrazeze de manieră expresivă cele ce vor să vină în continuare. Lăsați, lăsați, nu-i nevoie să mă lăudați. Știu și singur că sînt bun. Nu-i cazul. Așa sunt eu în mod normal. Să trecem peste acest moment stînjenitor...:p

Ce vedeți voi mai jos, în schimb, este producție proprie sută la sută. Și nu e cu versuri și vorbe, e cu grafice și cu cifre. Cum îi șade mai bine sociologului. Este vorba despre evoluția încrederii în cei douăzeci de oameni politici pe care i-am sondat cel mai des la prăvălia noastră de sondaje și alte opinii publice în ultimul an. Din ianuarie 2009 pînă în februarie 2010.

I-am luat pe aceștia douăzeci nu neapărat pentru cine sunt ei, ci pentru faptul că sunt suficient de cunoscuți, și în bine și în rău. Numărul suficient de mare de măsurări și notorietatea acestora ne asigură că vom avea un grafic cît mai elocvent, cu liniile cît mai dese și mai neîntrerupte. Nu mă interesează neapărat cine sunt, cît de populari ori de antipatici sunt ei în fața poporului ales (adică a poporului român, ca să nu creem confuzii). Ce mă interesează este că ei reprezintă o haită suficient de compactă de oameni de seamă, mama lor de oameni publici, încît să putem considera că reprezintă clasa politică românească în ansamblu, cu bunele și relele ei, cu eroii și cu dușmanii ei de servici. După cum vedeți, de altfel, nici nu mă interesează să pun nume pe diversele linii. Ei sunt politicieni, tipuri ideale, nu nume: X, Y, Vadim, Ponta, Kennedy, Z.

Buun. Ce ne interesează este poza de ansamblu, nu indivizii în parte. Mișcarea. Insightul vizual. Dacă stați Dvs. să vă uitați prin metoda holbării participative la acest grafic, veți observa că această poză, acest snop de încrederi mișcătoare, prezintă o bruscă, evidentă și bine conturată gaură de cădere de prăbușire. Dintr-o dată, necruțător și rece, poporul român (18+ neinstituționalizat, cum îi șade bine sondajului socio-politico-electoral) s-a hotărît să-i frigă o smetie de dispreț peste ceafă clasei politice. Să introducă o atmosferă de îngheț și de ostilitate la adresa acestor bravi români publici și politici.



Cînd se întâmplă asta? Păi logic și la mintea cocoșului. De prin august septembrie, de cînd începe marele bombardament cu muci media, marea bălăcăreală publică, marele seppuku colectivo-sîngeros numit campanie electorală. Imediat ce dragele noastre canale mass-media au început să tragă la foc încrucișat, cînd în ăia, cînd în ăilanți, conform cu fișa postului și cu suma convenită, imediat artileria de critică electorală și-a făcut efectul: încrederea în oamenii politici a făcut zvîc la vale, snopul de grafice suferă o deviație bine definită spre jos.

În medie, putem chiar măsura intensitatea efectului depreciativ al campaniei electorale asupra imaginii oamenilor politici. Dacă ne uităm la linia roșie, care reprezintă media celor 20 de valori, observăm că este vorba despre o scădere de la un platou relativ constant în jur de 30% unde valorile de încredere au staționat pînă prin iunie – iulie la o valoare minimă de aprox. 20%, urmată de o revenire spre valori ușor inferioare celor de dinaintea începerii campaniei electorale.

Deci, cum ar veni, o cădere de 10 puncte procentuale. Este evident că cei care au de unde (încredere ridicată) cad mai de sus și cu o amplitudine mai mare, în timp ce cei din extrema minimului de încredere nu au de unde să cadă atît de sus și atît de puternic, variația negativă a acestora fiind inevitabil mai mică, sub 10 puncte procentuale. Dar trendurile sunt aceleași, doar că la altă scară de marime.

În concluzie, putem spune că în 2009 campania electorală prezidențială a afectat semnificativ încrederea în oamenii politici din România. Punem această scădere a încrederii pe seama următorilor factori, aflați evident în interdependență: creșterea schimbului de atacuri și acuze dintre taberele aflate în competiție, creșterea expunerii mediatice a acestui tip de discursuri critice, intrarea publicului în atmosfera de campanie, ce duce la creșterea interesului critic la adresa clasei politice românești, cît și faptul că unul din principalii candidați aflați în competiție, Traian Băsescu, a avut drept principală strategie de campanie atacarea clasei politice și poziționarea sa în antiteză față de ea.

Rămîne acum să vedem în ce măsură rănile se tămăduiesc. Pot oare oamenii politici să spere la revenirea la nivelurile de încredere de la începutul anului trecut? În momentul de față, revenirea nu este completă, ci doar pe jumătate, dacă este să ne uităm la graficul de mai sus. Va fi revenirea pe deplin? Sau rănile de la gloanțele vorbelor rele din campania trecută nu se vor vindeca pe deplin, lăsîndu-i pe protagoniști ceva mai puțin apreciați de public? Putem vorbi de o eroziune ireversibilă a imaginii lor, datorată campaniei prezidențiale, sau încrederea în clasa politică prezintă o elasticitate suficientă încît să revină la nivelurile anterioare, de dinainte de marea bălăcăreală?

E prematur să tragem concluzii. Nu au trecut decît două luni de cînd tunurile media au tăcut. Dacă e să ascultăm cu atenție, parcă și acum se mai aud. Nu am făcut decît un val de măsurare. Urmează ca lunile care vin să ne spună dacă rănile sunt ireversibile sau nu. Dacă da, vă dați seama ce înseamnă: că eroziunea imaginii publice datorată participării la campaniile cele pricinuitoare de leziuni de buba necesită înlocuirea soldaților, carne nouă de tun pe gura țevii TV. Dar au oare armatele politice rezerve de recruți tineri, la fel de pricepuți precum veteranii cei plini de cicatrici?

Aici e întrebarea.

Citeste tot...

Flămîndă de carne și sînge

Cum împotrivă pășind se-apropie unul de altul,
Cată la el învrăjbit și-l întreabă și-l sperie Ahile:
“Cine ești tu și de unde, de-mi ieși fără teamă-nainte?
Vai de părinții acelor ce vin să-mi înfrunte mînia!”

Fiul lui moș Pelegon, fălosul, la asta-i răspunse:
“Ce mă-ntrebi despre neam, tu prea inimosule-Ahile?
Sînt de departe, din țara Peonia cea roditoare
Și-am după mine peoni, oștire cu suliți. Vreo zece
Zile sînt azi de cînd eu am venit să iau parte la Troia.
Cît despre neamul meu, află că eu sînt nepotul lui Axiu,
Rîul în albie lat și cu apele cele mai mîndre.
El a născut pe vestitul lăncer Pelegon, și acesta-i
Tata-mi se zice. Dar hai să ne batem, tu falnice-Ahile!”

Dînsul așa-l amenință, dar repede-Ahile ridică
Sulița, frasinul din Pelion. Ci deodată spre dînsul
Lăncile-ntinde Peonul, căci n-a fost stîngaci, și cu una
El pe Ahile-l chitește în pavăză făr-a-i străpunge
Arma, fiind apărată de plata de aur dintr-însa,
Dar cu cealaltă-l julește pe el pe la cotul din stînga,
Sîngeră cotul atunci, iar sulița trece deasupra-i
Și-nțepenește-n pămînt, flămîndă de carne și sînge.

Pe-Asteropeos ochind Ahile la rîndu-i aruncă
Sulița dreaptă la zbor, și stă ahtiat să-l omoare;
Ci ea dă greș, nimerind pe-a rîului margine-naltă
Și pîn’ la mijloc în mal se-nfundă. De-aceea din teacă
Sabia-și trage viteazul atunci de la coapsă și sare
Fără de preget la el. Zadarnic acela din rîpă
Lancea dușmanului său încearcă s-o scoată cu pumnii,
Iute de trei ori o scutură vrînd să o smulgă din țărnă,
Însă de trei ori se moaie-n putere. În oara de-a patra
Cată s-o îndoaie din nou și iar se opinte s-o rupă.
Dar îl doboară-nainte însăbiindu-l Ahile.

Cum el îl spintecă, toate ale lui măruntaie se varsă,
Și întuneric i-acoperă ochii, și-n vreme ce dînsul
Horcăie, Ahile pe piept piciorul în pripă-i apasă,
Armele ia de pe el și fălindu-se așa-i cuvîntează:
“Astfel acolea să-mi zaci. E greu doar cu fiii lui Zeus
Cel neînvins să te lupți, măcar că un rîu ți-e bunicul,
Spusu-mi-ai tu că te tragi de la rîul cu albia lată,
Dar eu mă laud cu neamul că sunt de la marele Zeus.
[...]

Zice și-ndată din mal el lancea de-aramă și-o smulge.
Lasă pe Asteropeos lipsit de viață pe locul
Unde bătut e pe prund de a rîului apă negrie;
Peștii, țiparii foiesc în juru-i și-l tot împresoară
Și din grăsimea-i ciupesc irosindu-i rărunchii.

Homer, Iliada, Cîntul XXI, 148-204, pp. 392 – 393,
trad. George Murnu, Ed. de stat pt. Literatură și Artă, București, 1959



Citeste tot...