Știți voi butada aia stereotipă din psihanaliză: copilăria ne urmărește toată viața.
Toată copilăria am suferit că nu vedeam cîte filme mi-aș fi dorit.
Pe de o parte, pe vremea comuniștilor se dădeau cumplit de puține filme la televizor, și alea în mare parte din zona comunistă. Vestitele filme coreeene :(
Pe de altă parte, mai mă și trimiteau ai mei la culcare cînd mai era cîte un film. “Lasă, că ai tot timpul să-l vezi”. Probabil vroiau să se uite în liniște la el.
În plus, fiind din Telega, acolo nu aveam cinematograf. Autobuzele spre Cîmpina erau puține. Nici o șansă să mă duc la cinema, copil fiind.
Drept pentru care toată viața m-a urmărit fraza teoretic liniștitoare a lui taică-meu, care în schimb pe mine mă enerva la culme: “Lasă, că ai tot timpul să le vezi. Filmele nu fug nicăieri.”.
Filmele nu fugeau, dar copilăria da. Și adolescența. Și apoi am venit în București, am scăpat din lanț și Cinemateca a fost a mea. The rest is history. Pe unde m-am dus, am căutat și filme. Astfel, am devenit un oareșce cinefil, și cu ajutorul "cuceririlor tehnologice" (prietenii-știu-de-ce).
Acum, am ajuns să văd filme împreună cu fetele mele, toată familia. Stăm seara și mai punem cîte un film. E unul din momentele faine ale familiei, acel neprețuit quality time la care rîvnesc toți. Ne uităm la un film și simțim că sîntem împreună. Aimer, c’est regarder dans la meme direction, cum ar zice Le Chat.
În seara asta m-am uitat la un film doar cu Andra. Flo era obosită, Marta îl văzuse deja. Ne-am uitat la Mononoke hime. A fost bulversant pentru Andra. Acel amestec dumnezeiesc pe care ți-l face filmul în cap de frică, dorință, plăcere și uimire.
A fost chatarsis curat. Mononoke, această sălbatică în căutarea dreptății. Ashitaka, prințul care o iubește și o apără. Un basm pe care îl poți revedea de cîte ori îți permite credința că încă mai ești copil, acolo înăuntru.
A fost o seară deosebită, dragii mei pufoși. Pe urmă ne-am uitat pe Internet și am citit despre film și despre kodama. Apoi am citit un pic despre Hayao Miyazaki. Apoi am făcut o mică avanpremieră la Kaze no Tani no Naushika, pe care Andra încă nu l-a văzut, dar o va face în curînd.
A fost o seară de vis. A fost ce înseamnă mai bun filmul. A fost cu adevărat the stuff the dreams are made of, pentru cine știe ce înseamnă aceste cuvinte. A fost, în plus, și o răzbunare a copilăriei mele, cînd ai mei nu se uitau la filme cu mine, doar îmi spuneau “Lasă, că ai tot timpul să le vezi”. Acum mă uit eu cu fetele mele, spre tămăduire și spre bună viață.
Monstri de tandrete, monstri de intelepciune, monstri de eleganta vizuala si narativa. Monstri de semnificatie intr-o viata din ce in ce mai searbada, mai gaunoasa, mai standardizata intru banalitate.
Sa-ti fie viata ca o ikebana, Sensei, si sa ne bucuri in continuare cum ne-ai bucurat si pina acum.
- They sure work hard. Don't they, Barney?
- Yeah. I hate to see them work so hard.
- Yeah. Me too... Aaa, let's go around back, where we can't see them.
Deci fabulos. Deci ma uit la el si mi-a clar totul in minte: ala gras mare si urit e Jul. Dintotdeauna el a fost Fred. Ala mic frumos si spiritual sint eu. N-am ce face, n-a mai ramas decit un personaj. Iar nevestele, care cum are fiecare.
Noi, pe vremuri, ǎștia atomicii de modǎ clasicǎ, pe hîrtie, l-am descoperit cum se descopereau lucrurile pe vremuri. Simplu: în America. Unde altundeva, dacǎ la noi nu era? Pe hîrtie, evident.
Ǎștia atomicii mai mici, care vin sǎ ne înlocuiascǎ în marele joc al vieții, evident cǎ sînt racordați la contemporaneitate și nu mai au ei texte cu hîrtia. Direct la video, la mișcare, la animație.
Este vorba despre Garfield, evident. Subiecte cu adevǎrat serioase, despre oameni cu adevǎrat serioși. Garfield dat la pachet cu ziarul, sǎ nu moarǎ ziarul. Ziarul tot moare, dar noi ne bucurǎm de Garfield în limba românǎ, pentru copiii noștri.
De ceva timp, Andra noastrǎ l-a descoperit pe Garfield la categoria “desene animate”, ceea ce nu poate decît sǎ mǎ umple atît de bucurie, cît și de nostalgie. Ce vremuri...
Îmi povestește Flo cǎ ieri Andra citea într-o revistǎ de femei – da, Andra a învǎțat între timp sǎ citeascǎ și își folosește cu entuziasm noua pricepere – despre lasagna. O rețetǎ de lasagna, într-o revistǎ de femei. Ce poate sǎ fie într-o revistǎ de femei, dacǎ nu rețete de gǎtit?
Și citea gagica noastrǎ de 6 ani și restul zile revista și dintr-o datǎ începe sǎ strige, surexcitatǎ:
– Aaargh! Mama! Mama! Uite de-aia de care îi place lui Garfield! Mama, chiar existǎ lasagna? Eu credeam cǎ e doar o chestie din desene animate, inventatǎ acolo. Mama, cum aratǎ lasagna? Eu am mîncat vreodatǎ? Vreau lasagna!
That’s why we love you, life. Buuurp!
:)
PS: Povestindu-mi în dimineața asta despre gloriosul moment de iluminare al Andrei, Flo concluzioneazǎ: “E greu, e al naibii de greu sǎ crești copii. Dar asemenea momente sînt nemaipomenite, asemenea situații meritǎ orice efort”.
Iar eu am adǎugat, ca și concluzie la concluzia ei: “Da, dar problema e cǎ cei care nu au copii habar n-au cǎ poate exista așa ceva, asemenea momente fabuloase”.
"Știi, atunci cînd e un film așa cu o parte dintr-un film și alta dintr-alt film, cum ar fi un film cu Scooby Doo și e și cu Hannah Montana, sǎ știi cǎ face mișto de Hannah Montana."
Andra, 5 ani și restul muult consum media
Just finished watching Natural Born Kissers (The Simpsons, Season 09, Episode 25). Didn't have such a jolly good laugh since the Commies invaded Hungary. Excellent! One of the greatest Simpsons episode we ever watched. And believe us, we watched plenty... :) :wink:
Egzact in acest moment, acum cind clapatesc din clapele tastaturii, undeva la 2 metri sub pamint Bach se invirte incet, virtuos si trist la rotisor. Auzi tu, bre: se roteste Bach in mormint de zici ca-i tiribomba si bombane si injura si da admonestator din ce i-a mai ramas din degete - iaca acolo, niste oase galbene si inutile.
Egzact in acest moment, veti vedea de ce Bach se oftica in halul asta, mama lui de telectual gomos.
Animalule, zi-le, ma! Sa moara dujmanii sa se ofileasca simfonicii.
Lumea noastra, dupa cum toti sociologii si socialistii si sociopatii si alti purtatori de socio-antropo-psiho-pupu spun (link courtesy of Constantin Gheorghe - de citit neaparat, in caz ca stiti franceza; in caz ca nu stiti, ata ete), e guvernata de ceva timp de superficialitate si de hedonism si de dulcea nonsalanta marketizata a tinerii fara de batrinete si a vietii fara de moarte.
Traim sub tirania perfectiunii estetice, juvenile, consumeriste si inutile. Lumea e frumoasa. Traiti frumos! Va ordon sa va distrati! ne spun toti formatorii de agenda publica, televizorul si marketerul si cracii si bucile cele frumoase si plesnind de sanatate si de must erotic ale fetelor tinere, prea tinere, o atit de frumoase si de nubile de pe panouri, ecrane, poze si alte momeli vizuale.
De ce nu va distrati? De ce nu va simtiti marfa? Belea de misteaux? Noi ne simtem hiper-super-bine, la macsim. Voi? Simtetzi-va si voi la fel de populari. Consumati. Bucurati-va fara masura. Mai consumati o data. Cumparati tot ce intilniti in cale, si apoi mai cumparati inca o data. Mincati, vomitati, mincati. Traiti ca in reclame.
Voi, batrinilor si zbircitilor si tristilor si asprilor si victorienilor si saracilor si plictisitorilor, ce ne incurcati in zburdalnicia noastra fara numar, fara numar? Nu vedeti ca ne impiedicati sa ne simtem bine?
Ascundeti-va! Pieriti din ochii nostri dati cu rimel si enhanced by Photoshop. De ce va e frica de moarte? De ce sinteti aproape de moarte? Cum de indrazniti sa ne aduceti aminte ca vom muri? Ce mirlani! Ce nesimtzitzi! Ce lipsiti de elegantza! Ascundeti-va! Faceti aceasta ultima chestie jenanta si non-cool departe de ochii nostri enhanced by Photoshop, de tzitzele noastre cele tinere si mustoase, pofticioase si silicioase.
Noi vrem sa fim perpetuu tineri si sexosi. Ne jenati cu pieile voastre atirninde, cu jalea voastra si cu articulatiile voastre anchilozate, cu pensiile voastre jenant de mici, mult mai mici decit spargem noi intr-o seara la Mall sa ne simtem bine, cu punga voastra de plastic eftin plina de medicamente puturoase. Nu vrem sa murim. Noi n-o sa murim niciodata. Nu ne mai aduceti aminte de asemenea timpenii. Moartea e in alta parte, nu la Mall, nu pe tzitzele noastre, pe falusurile noastre pline de zeama care se intrezaresc dincolo de chilotii cumparati de la Botezatu.
In reclamele noastre nu exista nefericire si uritenie si moarte. In reclamele noastre toata lumea zimbeste si e lejera si casual si populara si are dintii albi si curati si fata simetrica si pielea pleznind de sanatate si parul pufos si umflat si bogat si vilvoi si toale de firma si fericirea e fara numar fara numar. Nu ne plictisiti cu bosorogii. Nu ne inoportunati cu realitatea. Noi consumam traim ardem ne distram ne simtem bine. Auzi, ba? Ne simtem bine! Am cu ce, ba! Am cu ce! Fara numar! Fara numar!
Ei bine, la aceasta atitudine aroganta si cruda si cosmetic-tiranica incet-incet incep sa apara reactiile. Dincolo de cele multe, dar nevazute, de cele bombanite si rele si anonime, din fiecare camera si bojdeuca si bordei si apartament igrasios unde isi traieste nefericirea un batrin, din fiecare piept trecut de fertilitate si de dintii cei albi, apar si reactiile chiar din sinul glamorosilor, a publicitarilor, a popularilor si semetzitzilor si superficialilor si lejerilor si unsouciablilor. Din generatia de consum si de mucava, din generatia occidentala care de cind s-a nascut si pina acum a trait doar in huzur si bunastare si pace si fericire si televizire, apar semne de intrebare, de compasiune, de post-modernitate ludico-responsabila, daca poate sa existe asemenea asociere oximoronica.
Primul cot in gura dat tineretii pe care vi-l propun sa-l degustati in seara asta vine din insorita, pofticioasa, zemoasa si sexoasa Spanie. Unde nici intristare, nici suspin nu era, pina sa se coaca acel vestit 20% somaj. Dar nu despre somaj este vorba in propozitia noastra spaniola, ci despre felul in care relationam cu moartea. Cu boala, cu uzura, cu marea trecere, cu fetishul succesului si tineretii si vietii.
Doamnelor si domnilor, va propun sa rinjiti fasolea de maniera dulce-amara si post-modernisto-ironica si tongue-in-cheek la felul in care se poate face mishteaux despre moarte.
Doamnelor si domnilor, sa intre baba. Baba care trage sa moara. La dama y la muerte. Hoashca cea batrina si moartea cea urita si cu coasa ascutzita contra doctorului tinar, de succes, arogant si inconjurat de asistente tinere, de succes, sexoase, tzitzoase, rujate si buclate, numai bune de fu... aaa, numai bune de furnizat rautacisme la adresa lor.
De partea cealalta a lumii catolice, in verdea, dar cetoasa Irlanda, o alta baba lupta cu prejudecatile acestei societati centrate pe tinerete, frumusete, succes, superficialitate si consum. Granny O'Grimm (de remarcat priceperea de joc de cuvinte: Grimm = fratii Grimm = basm; grim = mohorit / nesuferit / nashpa), o hoasca bigota irlandeza, un soi de monstrozaur, de Igor celt, isi proiecteaza tot resentimentul si ura si pizma si ciuda si incrincenarea si fierea sub forma the basm: The Sleeping Beauty ca si critica sociala. A delicious mayhem ensues. Post-modernity at its best.
Filmul a avut atit de mare succes, incit a fost propus spre succes si fericire. Spre premii si recunoastere. Spre Hollywood. Granny O'Grimm afla ca e nominalizata la Oscar, sa-l intilneasca pe "Brad Clooney". Another delicious grim mayhem ensues. Auto-referential post-modernity at its best again.
Ei, e ca v-a placut? Ei, e ca veti imbatrini si muri si ca tot va pare rau, cu toate filmele mele ironice si inutile si superficiale si ciudate si nashpa?
Ata ete. Lumea e rea, viata e rea. Lumea e ticaloasa, viata nu-i luminoasa. Life is a bitch and then we die.
But not today. Today we grin the beans (adica rinjim fasolea). Face bine la colesterol.
Stiti cum spunea Mel Gibson in Apocalypse Now? The horror! The horror!
La fel si eu acum: The horror! THE HORROR!
Da, stiu: nu era Mel Gibson. Era Clark Gable. Dar groaza e aceeasi.
PS: Acest articol este publicat in contra vointei mele de persoana cu o anumita consonantza stilistica si cu o umbra de respect ratacita printr-un coltz al creerului. Am fost prins si obligat sa il postez. Am fost fortzat, shantajat. Am fost inghesuit intre doua fiare, intre doo bestii care mi-au sucit miinile la spate si au decretat cu un glas metalic, de napasta, de gorgona, de terminator: Tati! Tati! Asta o pui ne-a-pa-rat pe blog!
Mda. Ce nu face omul in conditzii de tortura.
:/
PPS: Cine nu se uita e un nasol, respectiv o nasoala, si nu stie nimic altceva in viatza decit contabilitate, rezistenta materialelor, chimie, ecuatiile Navier-Stokes si vinzari online. :p
Citeste tot...
