Nu e prima datǎ cînd vorbesc despre rǎnile orașului care sînt pe cale sǎ se cicatrizeze. Urît, ca aproape orice cicatrice, dar totuși semn de tǎmǎduire.
Azi am avut parte de o nouǎ dovadǎ cǎ Bucureștiul, acest Ankh-Morpork al iubirii noastre indignat-exasperate, își revine încetul cu încetul.
În dupǎ amiaza aceasta am fost cu copilele în parcul Izvor. Inițial am vrut sǎ mergem în Cișmigiu, sǎ ne dǎm în bǎrcuțe. Dar pe urmǎ Marta și-a amintit cǎ acolo sînt mașinuțe cu pedalǎ, sǎ le închiriezi și sǎ te tot dai pe aleile sale lungi, și ne-am dus acolo. Mașinuțe n-am gǎsit, cǎci fuseserǎ retrase pe motiv de toamnǎ și frig și clienți prea puțini, dar tot am stat vreo orǎ pe-acolo, sǎ se joace fetele în acel loc de joacǎ mare, construit sub formǎ de castel, despre care am aflat acum ceva vreme cǎ s-ar denumi Parlamentul Copiilor.
Cît de mult poate sǎ schimbe o zonǎ urbanǎ un detaliu! Un fleac, un chichirez despre care aparent n-ai da nici trei bani pe el. Sǎrǎcia aia de loc de joacǎ, un soi de castel de aproximativ 20 m x 20 m, un patrat de constructie cu etaj care curge de colo colo, reușește performanța sǎ transforme un loc pînǎ atunci mort din punct de vedere al interacțiunilor sociale, al populǎrii, al locuirii, al texturii urbane, într-un plin de viațǎ, într-un nucleu sǎnǎtos de urbanitate comme il faut.
Pînǎ recent, acea zonǎ din colțul Casei Poporului dinspre Dîmbovița / Piața Unirii prezenta toate ingredientele unei texturi urbane predestinatǎ eșecului. Cine știe Jane Jacobs și a sa carte clasicǎ de sociologie urbanǎ din anii ’60 The Death and Life of Great American Cities putea sǎ bifeze ca la manual mai toate motivele pentru care o zonǎ urbanǎ nu reușește sǎ construiascǎ viațǎ socialǎ sustenabilǎ pe teritoriul sǎu.
De la intersecțiile prea lungi pînǎ la lipsa îmbinǎrii dintre rezidențial, comercial și instituțional, la accentul pus doar pe folosirea pe timp de zi a zonei, la accentul pus pe accesul cît mai ușor al automobilului în detrimentul accesului pietonal, tot atîtea motive ca zona aia sǎ fie varzǎ, cum varzǎ de altminteri este cam toatǎ zona din jurul Casei Poporului – vezi de exemplu Bulevardul Victoria Socialismului Asupra Poporului Român, sau cum naiba îi zice acum bulevardului care vine de la Piața Unirii sǎ se înfigǎ în burta mastodontului de plǎcintǎ de beton cu danteluțe.
Acest eșec al urbanismului pentru oameni, reminiscent al eșecului altor spații construite de-an pulea, fǎrǎ cap și fǎrǎ suflet – vezi experimentul Brasilia, de exemplu, se repercuta și asupra parcului Izvor, care vine sǎ completeze acel colț de București. De la teren viran la un pseudo-parc cu prea puțini copaci și prea puține alte elemente ce definesc un parc, zona era de fapt doar un maidan pompos strǎbǎtut de niște poteci populate mai mult de cîini vagabonzi decît de oameni.
Singurii trecǎtori erau cei care ieșeau de la stația de metrou Izvor cǎtre instituțiile din jurul Casei Poporului – funcționari zgribuliți și triști care bǎgau capul în piept sǎ nu vadǎ realitatea din jur. În rest, prea puțini oameni care sǎ vinǎ în parc, sǎ se plimbe, sǎ stea pe bǎnci, sǎ discute, sǎ se giuguleascǎ, sǎ se dea cu rolele sau cu bicla, sǎ plimbe copiii, mǎ rog, ce fac oamenii cînd vin în parc.
Construirea acelui loc de joacǎ a schimbat soarta parcului, l-a transformat într-o locație atractivǎ, într-un loc care atrage oamenii, nu îi fugǎrește. Dintr-o datǎ, în weekend cel puțin, vezi o mulțime de mașini parcate pe latura parcului – cei mai mulți pǎrinți veniți cu copiii, dar și adulți fǎrǎ copii, veniți la jogging, la plimbare, la dat cu bicla, cu rolele.
Au mai fǎcut într-un colț și un teren de mini-basket, alt pol de atracție. Au mai plantat niște copaci, între timp ceilalți puși la început au mai crescut, au mai adus temporar și statuile din fața Universitǎții, scoase de acolo cît timp se construiește parcarea subteranǎ. Și dintr-o datǎ locul s-a schimbat dramatic, e cu totul altceva decît ce îmi aduc eu aminte cǎ era acum 20 de ani, cînd am venit prima datǎ în București, doar la cîțiva ani de la violul urban numit demolarea cartierului Uranus, a Stadionului Republicii și construirea Casei Poporului pe ruinele acestora.
Stînd pe bancǎ, în timp ce fetele se jucau prin labirintul locului de joacǎ pentru copii, mǎ uitam împrejur, la oameni, la statui, la copaci – tei și platani și plopi și carpeni și stejari roșii și mesteceni și ulmi – și dintr-o datǎ mi-am dat seama cǎ nu mai e așa mare deosebire fațǎ de celelalte parcuri pe care le știu: IOR sau Carol sau Herǎstrǎu sau Cișmigiu sau Tineretului. Cam cum arǎta Tineretului acum 10 ani, cînd începea încet-încet sǎ-și pǎrǎseascǎ nefericita condiție de maidan și sǎ se transforme într-un loc de atracție publicǎ. Aceleași fețe, aceleași preocupǎri, aceleași haine și parafernalii de loisir urban.
Și mi-am dat seama cǎ încet-încet Bucureștiul își linge rǎnile și în acest colț. Într-una din zonele cele mai urgisite ale sale, unde multe lacrimi și multe distrugeri s-au întîmplat, unde un cartier întreg, Uranusul, a fost fǎcut pulbere de dobitocenia personalǎ a lui Ceaușescu și de dobitocenia rea, instituționalǎ, a comunismului, încet-încet lucrurile încep sǎ se așeze în niște fǎgașe cît de cît normale, firești, umane.
Nimeni niciodatǎ nu va tǎmǎdui durerea provocatǎ de distrugerile din anii ’80. Nimeni nu va reuși sǎ readucǎ acel colț de București cochet, burghez, tihnit, pe care eu nu l-am apucat, îl știu doar din poze și din povești. Nimeni nu va reuși sǎ șteargǎ rana vizualǎ pe care cretinǎtatea de Casǎ a Poporului ne-o provoacǎ în fiecare zi pe retinǎ, cînd trecem pe lîngǎ ea, cînd intrǎm în ea.
Însǎ felul în care Parcul Izvor capǎtǎ încet-încet trǎsǎturi umane, o normalitate a vieții urbane pentru oameni obișnuiți, nu pentru intenși și autoritarieni aduce un pic a mîntuire. A iertarea pǎcatelor. A tǎmǎduire.
Cicatricile sînt în general urîte. Dar ceea ce se spune mai rar despre cicatrici este cǎ ele sînt semn de supraviețuire, de vindecare, de sǎnǎtate. Pasul de la ranǎ la cicatrice, asta este ce se întîmplǎ zilele astea cu Parcul Izvor în particular și cu Bucureștiul nostru în general.
Foto courtesy of Simply Bucharest.
.
duminică, 30 octombrie 2011
Parcul Izvor, acest semn mǎrunt de mîntuire urbanǎ
Scris de Turambar at 19:54
Etichete: Antropologie, Arhitectura, Bucuresti, Comunism, Responsabilitate sociala, Romania, Sensu vietii pentru oamenii ocupati la cap, Sociologie, Stari si zile, Urbanitate
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu