Un copil, rugându-se, a spus aşa:
- Doamne, în seara asta, te rog ceva special!
Transformă-mă într-un televizor, ca sa-i pot lua locul.
Mi-ar plăcea să trăiesc cum trăieşte televizorul din casa mea. Să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu.
Fă să fiu luat în serios! Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute.
Mi-ar plăcea să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului, atunci când ceva nu funcţionează... dar, mai ales, să-i ţin de urât tatălui când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă.
Iar mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită, fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine...
Să distrez toata familia, chiar dacă uneori nu spun nimic important. Mi-ar plăcea să simt că familia lasă totul deoparte, ca să stea doar câteva minute alături de mine.
Doamne, nu-ţi cer prea mult!
Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor...
sâmbătă, 15 octombrie 2011
Ce viațǎ de televizor!
Scris de Turambar at 23:59
Etichete: Media / Publicitate, Responsabilitate sociala, Wisdom
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Nu e putin trist postul ?
"Lebada, cand eram la spital in copilarie si bunicul meu trebuia sa plece acasa ca treceau orele de vizita, eu incepeam sa pling... si el obisnuia sa-mi lase uneori ceasul lui pe care imi arata cind va veni inpoi in ziua urmatoare.
Eu adormeam cu acel ceas la ureche si îl ascultam cu mare atentie sa fiu sigur ca functioneaza si ca Bunicul va veni la mine ziua urmatoare...
Asa am inceput sa iubesc ceasurile de mic copil, insa doar de cativa ani am inceput sa le studiez si sa ma intereseze in mod special.... Pentru ca dupa moartea Bunicului dorinta mea cea mai mare fusese sa primesc eu ceasul lui, ceas care imi fusese alaturi la greu intotdeauna..."
Rotita de balans
Trimiteți un comentariu