[...] in permanenta strict la cele ce pot fi cunoscute [...]

[...] ateii nu practica nici un fel de ritual. Nu se roaga, nu se impartasesc, se imbaiaza din motive strict igienice, fara nici o conotatie cultica, si mai ales ignora metafizica, kantianul “lucru in sine”, pe scurt internalizeaza teza lui Wittgenstein: “despre ceea ce nu se poate vorbi e mai bine sa se taca”.

Este posibil ca Andrei Plesu sa nu se fi aplecat suficient, in articolul citat, asupra distinctiei dintre atei si anticlericali sau antireligiosi. Ateismul tine de structura intima a individului, necomunicabila, iar ultimele doua atitudini sunt ideologice, intr-adevar susceptibile a se subscrie fenomenului “credintei” intrucat cauta prozeliti si polemizeaza cu “adversarul”.

Din acest motiv nu-i consider pe anticlericali si/sau antireligiosi ca fiind atei autentici. Ateul pur nu este nici una, nici alta, ignora orice fel de manifestare religioasa, intrucat pur si simplu nu-l priveste. Nu se raporteaza in nici un fel la actul credintei, din simplul motiv ca el nu crede. Nu este opusul credinciosului, al celui care afirma existenta lui Dumnezeu.

[...] Ateul se refera in permanenta strict la cele ce pot fi cunoscute, fie prin intermediul ratiunii, fie prin cel al simturilor, cel mai adesea prin intermediul ambelor.

[...] Ateul pur este liberal, distinct de istericii anticlericali si/sau antireligiosi, deci este departe de a fi un “radical”, conform aprecierii lui Andrei Plesu. Intr-un punct se intalneste, totusi, cu credinciosul care “asteapta rabdator”, insa doar periferic. Anume, ateul si credinciosul rabdator “stiu ca nu stiu nimic”.

Atat. Unul crede si spera, celalalt nu crede si, pe cale de consecinta, nici nu spera: este indiferent. Indiferenta care nu seamana cu cea a “credinciosilor de duminica”, adica a lenesilor si ipocritilor; evident ca ateul nu incearca sa pacaleasca un Dumnezeu in a carui existenta nu crede.

Cat despre “argumentatia rationala” a ateismului, aceasta este, evident, in afara Weltanschauung-ului sau. Nu-mi imaginez cum as putea argumenta rational negarea a ceva ce nu se poate afirma rational (daca ar fi posibil, credinta ar deveni inutila).

In fine, ateismul nu este chiar deloc “pasibil de fundamentalism”, conform “credintei” lui Plesu. Ateul pur nu incearca sa convinga pe nimeni de inexistenta lui Dumnezeu, pentru ca nici macar acest lucru nu-l stie. Nu impartaseste non-experierea lui Dumnezeu, tot asa cum barbatii civilizati nu-si divulga experientele erotice. Cat despre a “crede” in absenta divinitatii, aceasta optiune ii este, in mod logic, cu totul straina. In concluzie opusul credintei nu e tot o credinta, ci pur si simplu absenta acesteia.

P.S. O alta confuzie des intalnita, cu care insa Andrei Plesu nu are nici o legatura, atarna ateismul in trena stangii politice si/sau intelectuale, iar optiunea religioasa, considerata “conservatoare” in cea a dreptei. Cred ca nu exista nici o legatura metafizica sau ideologica in masura sa justifice aceste alaturari.

Eu, de pilda, sunt ateu si adept al dreptei, daca prin aceasta se intelege preeminenta individului in fata colectivitatii si a libertatii in fata egalitatii (singura forma a egalitatii pe care o accept neconditionat este cea juridica, fara de care libertatea individuala este imposibil de conceput). La fel, nu pot intelege de ce un credincios practicant nu ar putea avea convingeri politice de stanga.

Inca ceva. Un alt mit este cel potrivit caruia defavorizatii societatii ar fi apanajul preocuparilor stangii, pe cand dreapta s-ar orienta strict spre clasele mijlocii si avute. Compasiunea este, insa, o categorie morala, nu ideologica, asa ca se poate regasi la fel de bine si la stanga si la dreapta.

Dorin Petrișor, Un ateu către Andrei Pleșu (Vox Publica, 25 octombrie 2011)