Această geostrategie tristă, dar ironic de adevărată

Două răutăcisme geostrategice

Auziți, voi ați auzit cumva de țara aia îndepărtată, numită China? Sînt sigur că în mare priceperea voastră ați fost vreodată decorticați cerebral cu un asemenea cuvînt.

Auziți, voi ați auzit că chinejii ăștia sînt cei mai foarte nemaipomeniți de buni la un sport, numit ponping. Ba nu: pimpong. Sînt tari de tot chinejii cu mingea de plastic. Dar nu e cazul să vă spun, că sînt sigur că știți asta.

Dar stați așa, să vă perplexez un pic, să vă spun una care sigur n-o știți.

Zice că Republica Populară Chineză, după ce a terminat cu mama lor de capitaliști și de războaie civile și de mama lui de terorist Chiang Kai-shek, deci prin anii cincizeci, cînd au început chinejii să se așeze la casa lor și să se mai gîndească și la altele decît la babardeală, independență și supraviețuire prin bolul zilnic de orez, ținînd cont de marea prietenie dintre popoarele român și chinez, au trimis ei o întrebare prin canalele specifice: auziți, bre frați români întru comunism și propășirea unei noi orînduiri mai bune și mai drepte și mai totalitar-sovietice, bre frați români bre, noi n-avem nici un sport național, bre oltenilor din Europa bre. Nu ne ajutați voi pe noi să ne punem pe picioare un sport așa mai pentru noi, pentru fizicu și priceperea și specificu nostru?

Hmmm. Au stat românii noștri, au primit comanda pe linie de partid, au pus mîinile adînc în bărbie și au început să se gîndească.

Hmmm. Ce mama naibii se potrivește pentru prietenii noștri întru construirea unei orînduri noi multilateral dezvoltate? Că sînt mici și sfrijiți și gălbejiți, deci la sporturi de contact canci, că-i ia vîntu pe sus. N-au zăpadă, deci canci sporturi albe. N-au nici de-aia, nici de-aia (pe vremea aia chiar n-aveau), deci stimate tovarășe secretar general, după o îndelungă chibzuință și în disperare de cauză, că le-am cam terminat și nici unul nu se prea potrivește cu fizicu și ambientu, noi credem că sportul care este cel mai potrivit dupe tipicul chinezesc ar fi sportul ăsta nou apărut, de cînd s-a inventat poliuretanul, cum îi zice, dom'le, ăsta, pimpongul.

Că e racheta ușoară și nu-i doboară la pămînt, și mingea la fel, dacă le dai una între ochi cu ea e șansă să supraviețuiască, nu ca mingea de fotbal sau de handbal sau de volei care-i dă cu cracii în sus, sau – doamne ferește! – cu mingea de rugby: aia îi omoară dîn prima.

Deci pimpong, stimate tovarășe secretar general. Noi, consilierii înțelepți ai lu' matale, bre nea Ghiță bre, trăiască-ți priceperea matale de dictator sovietic, noi credem că trebe să-i învățăm pimpong, bre strălucitorule bre, stai nu da, stai nu ne împușca, c-avem copii acasă.

Bine, mă, dacă ziceți voi, voi vă pricepeți mai bine. Ia luați de-aci un avion și duceți-vă pînă în China și învățați-i pe amărîții ăia pimpong, să nu mai zică că nu au nici un sport național.

Zis și făcut. S-au dus șapte antrenori de-ai noștri acolo și le-au pus paleta de pingpong în mînă la chinezi.

Restul e istorie. Azi, la 60 de ani de la fericitul eveniment, pingpongul se împarte în două: China și restu lumii. Pingpong pe care chinezii cei mai foarte campioni mondiali și dominanți autoritari în domeniu l-au învățat de la oltenii de români, prin anii '50.

Nu că istoria e plină de ironii?

:) :( :blink:



* * *

Hai să vă mai spun încă una, dar pe scurt. Tot haioasă, tot tristă, tot geostrategică și ironică.

Zice că singura clădire cu bulină roșie din Washington D.C. ar fi ambasada României.

E că-i bună?



Țț țț țțțțț... Ce oameni. Ce soartă. Ce transatlanticitate a bulinei roșii.

Ce zădărnicie pe capul nostru...

:(