M-am născut la țară, la Telega și pînă într-a opta am făcut școala acolo, la Generală 1.
Școala era la doi pași de casă, doar treceam centrul. Chiar și dacă stăteam la bunică-mea, cum des o făceam, nu îmi lua mai mult de cinci minute să cobor dealul să ajung la ore.
Știam mai pe toată lumea, dacă nu după nume – nu am fost niciodată bun la reținut nume – atunci sigur după față. Și salutam pe toată lumea, așa cum ești învățat la țară. Săru'mîna, tanti! Bună ziua, nene!
(La noi, la Telega, "nene" e un apelativ de respect, cum e la voi la orășenii ăștia nasoi apelativul "dumneavoastră". Am avut o discuție interesantă cu terapeutul, cu P., acum cîțiva ani, pe o temă asemănătoare, pe termenul "matale": el, orășean pînă în prăsele, i se părea că îl iau un pic pe deasupra, peste picior, așa cum știa el că e folosit în mahala; mie, din contră, mi se părea un semn de respect că îi spun "matale"; mă rog, altă discuție pentru altă zi).
Buuun. Deci, cum ar veni, eram într-o comunitate mică. Mă plimbam cu bicicleta pe toată valea satului, pînă jos la Mislea. Umblam pe dealuri. Jucam fotbal în curtea școlii de eram tot timpul cu genunchii juliți. Citeam mult, că așa am fost eu în copilărie, am citit de-am rupt – de multe ori preferam să citesc decît să ies la joacă. Mergeam la fîn cu bunică-mea. Jucam fotbal cu taică-meu. Cojeam nuci cu maică-mea. Ne știam și ne salutam cu vecinii.
Trăiam, deci, mai mult sau mai puțin în comunitate. Mai puțin, după alte standarde mai exigente de interacțiune, cum găsești bunăoară prin satele ardelenești sau mai de munte. Mai mult, după cele laxe ale anomicilor de orășeni pe care urma să-i descopăr de la liceu încolo, dar mai ales de la facultate, cînd am plecat la București.
Prima zăticnire în această structură de timp, spațiu și de relație cu ceilalți a venit cînd am intrat la liceu la Cîmpina, la Nicolae Grigorescu. Altă lume, alte firi, alte bîzdîcuri și definiri ale diferenței și distincției, cum repede am simțit-o pe piele. Noroc că mi-a mers capul și m-am integrat destul de repede, școlărește vorbind. Însă în grup nu m-am cuplat chiar așa total. Tot sătean eram. Nu prea ieșeam cu ceilalți după ore, că trebuia să mă duc în stație să iau rata de Telega, să mă duc acasă (de la Telega la Cîmpina sînt vreo șapte kilometri – făceai cam douăzeci de minute cu autobuzul, că mergea încet și stătea mult în stații, să se urce lumea în înghesuială; pe jos, făceam cam o oră – de multe ori am mers pe jos, că ori nu mergeau autobuzele, ori era înghesuială cruntă și nici măcar pe scară nu era loc).
Cum spuneam: mă integrasem, însă nu eram within. Nu ieșeam cu ei, la film mai rar, că nu prea mă lăsa, la chefuri cam la fel – mă duceam, dar nu la toate. În plus, nu prea eram eu dintre "popularii" liceului, fiind premiant și olimpic și de la țară și kind of geek. Citeam prea mult, știam prea multe. Noroc că știam cît de cît fotbal – am fost dintotdeauna un fundaș bun, de temelie, un soi de Bumbescu telegean, care jura cu piciorul pe glezna dujmanului, fidel principiului sportivo-criminal "Mingea poa' să treacă, da' mata rămîi aici, că avem o treabă de discutat de la gioale la gioale". Cum ar veni, zăcea în mine un rugbist încă de pe atunci, deși eram pirpiriu ca naiba – m-am făcut așa mai matahală, mai dulap doar de cîțiva ani – și deși nici naiba nu auzise de rugby în Telega ori în Cîmpina. Fotbalul era rege, punct. Restul era Cristian Țopescu la televizor.
Buuun. Asta nu înseamnă că nu am rămas cu prieteni din liceu. Din contră: cei mai buni prieteni ai mei sînt unii din liceu – o gașcă lărgită de vreo 10 tipi și una restrînsă de vreo patru: eu, Jul, Gelu, Șerban. Vi i-am arătat acum cîteva săptămîni.
Adevărata zăticnire a venit însă cînd m-am transferat la liga mare, la București, cînd am intrat în 1991 la Facultatea de Matematică (da, inițial am făcut mate – I know: the horror; the pain).
Ce vreți? Eram olimpic, știam matematică pe pîine, de-abia prin treapta a doua, o dată cu venirea Revoluției, începusem și eu să dau de gustul umanioarelor. Literatură mîncam pe pîine oricum, însă celelalte: filosofie, istorie universală, psiho-socio-pupu, dat fiind caracterul ingineresc al sistemului de educație de pe atunci, erau considerate a fi decadente și, în consecință, asuprite cu mare asuprire. Dar Revoluția a venit prea tîrziu să mai îmi întoarcă decizia de admitere la facultate. Matematică scria pe fruntea mea.
Așadar, cum necum, valul matematicii și al accentului sistemului de pe-atunci pe științele exacte m-a zvîrlit în Facultatea de Matematică. Timp în care am fost căminist (cu excepția primului an, cînd am stat pe unde am apucat – erau probleme la cazare și pe vremea aia), am început să învăț Bucureștiul și, încet-încet, am început să descopăr gustul rebeliunii și al scăpatului din lanț. Am jucat bridge în bar la Arhitectură. Din anul 2 încolo nu prea mai mă duceam pe la cursuri. Mergeam pe munte. Alea – alea, ce face un student semi-loază de regulă.
Dar nu despre cît de bun ori de prost student la matematică am fost eu e vorba în propoziție, ci despre ruperea de nouri, despre zăticnirea comunitară de care am avut parte în București. Dintr-o dată, distanțele erau mult mai mari, dureros de mari, între locul unde stăteam și cel unde îmi petreceam activitățile cotidiene. Oamenii erau mult mai mulți, dureros de mulți. Și nu știam pe nici unul.
Rîdeți voi, rîdeți, însă pentru mine nu era așa de rîs. Îmi aduc aminte de coridorul dintre stațiile de metrou Unirii I și Unirii II, cu toată foșgăiala aia de mulțime de lume de șerpărie de spinări care mergeau repede, la unison, ca într-un videoclip de Pink Floyd, fiecare în legea lui, furnicar, întorlocare, înstrăinare. Mamă, ce impact asupra ciutacului de 18 ani și restul zile care eram pe atunci!
Mă rog. A trecut și asta, că toate trec. Încet încet m-am învățat și a început să-mi placă. Foșgăiala, lumea, intensitatea interacțiunilor cvasi-anonime, distanțele, diversitatea de chestii care se întîmplă în jurul tău, diversitatea de fețe și de firi și de destine și de oameni pe care îi întîlnești, neprevăzutul, riscul, strălucirea goală și atomică a orașului mare, Biblioteca Engleză, Biblioteca Franceză, Grozăveștiul, barurile cu fum, străzile lucitoare după ploaie, clădirile cu ștaif, dar dărăpănate, șerpăria de metrou (niciodată nu mi-a plăcut să merg cu transportul de suprafață, ci doar cu metroul), anticariatele, vînzătorii ambulanți de cărți de la Universitate, Klaus cu casetele lui cu muzică, concertele.
Fără să știu, din ciutac un pic cam țărănuț mă făceam pe de o parte orășean, pe de altă parte sociolog. Și pe urmă, la vreo cîțiva ani, Jeni, o colegă din Tranzit (eh! ce vremuri!) vine să ne spună că sînt unii care caută studenți să facă chestionare. Unii la Informatix (echipa care acum e Gallup România). Și m-am dus.
Și restul e istorie. Am dat-o dracu' de facultate de matematică (deja o cam dădusem de prin anul II încolo), am învățat cum nu învățasem niciodată pînă atunci, sub spectrul luării în armată, pe toceală la psihologie (curat meșteșug de tîmpenie – niciodată n-am fost tocilar, niciodată n-am putut învăța pe de rost), m-am bazat pe faptul că știu matematică, pentru că se dădea examen obligatoriu la matematică și al doilea la alegere dintre psihologie și filosofie sau economie, nu mai știu.
M-a ajutat Flo, studentă deja la psihologie pe vremea aceea, să îmi intre ceva psihologie în cap, cu ocazia asta, de disperare am învățat stelele cerului, constelațiile, luminile și strălucirile, le știu și acum pe de rost, de mă scoli noaptea și-mi arăți cerul și-mi spui în ce zi sîntem, îți spun ce oră este, ori pe dos: spune-mi ora și-ți spun în ce lună sîntem, și acum le mai știu, Aldebaran, Betelgeuse, Rigel, Bellatrix, Deneb, Castor și Pollux, Antares, ah ce frumos și demonic strălucește Antares la apus vara.
Și am intrat la sociologie. Și restul e istorie, după cum vă spuneam. M-am simțit ca peștele în apă din prima, era facultatea făcută pentru mine. Și, în plus, profitam și de faptul că știam cu ce se mănîncă o facultate, fiind studinte ceva mai copt, loază mai bătrînă, la douăzeci și ceva de ani de pe acum.
Dar tot nu despre asta este vorba în propoziție, ci despre oraș și comunitate. Nici în facultatea de matematică, nici în facultatea de sociologie – culmea! nici măcar acolo – nu am simțit că fac parte dintr-o comunitate. Din amîndouă laolaltă am rămas cu puțini prieteni de suflet, iaca acolo unul doi trei. Restul amici și cunoștiințe. Am învățat să fiu singur, să mă descurc singur, să mă bazez pe mine și pe familia mea și restul – sînge și cap și noroc. Am devenit, încet-încet, un liberal: și ca gîndire, și ca profesie. Descurcă-te, Gogule, sau crapă.
Și de atunci, timp de mai mult de zece ani de zile, am fost în afara acelei texturi comunitare pe care o învățasem în copilărie, cînd dădeam săru'mîna la toată lumea pe stradă. Eram deja plecat de prea mult timp din Telega și cînd mă întorceam acolo eram cam străin, nu prea mai știam care cine ce cum. În București, în schimb, eram un outsider, un venetic, primul purtător de pantofi (adică orășean, cum ar veni). Nu prea știam lume, îmi făceam loc încet-încet. Stăteam în cămin, pe urmă în chirie.
Fără sentimentul apartenenței, fără fiorul de "sînt de aici". Orășean, rece, anomic, cu răceala și sticlirea de metal rău, de crom și de oțel a lui Gibson din Neuromancer, chiar dacă viața era mult mai prozaică și mai bicisnică și mai mizeră decît aventurile lui Case și-ale lui Molly.
Unde mai pui că, bașca separat, în 1997 stătusem un an de zile în America, înstrăinare a înstrăinării, chintesență a anonimității și a colcăielii, iar în cele două săptămîni petrecute în New York simțisem că sînt 100% de-acolo, de pe străzile și din barurile și din muzeele și de pe trotuarele și cinematografele și nopțile alea.
Ăla a fost apexul înstrăinării mele.
Și pe urmă, încet-încet, am început să mă întorc acasă.
Să simt Bucureștiul ca fiind acasă. În primul și în primul rînd pentru că ne-am luat casă. Și, dintr-o dată – de fapt nu dintr-o dată, ci încetul cu încetul – apropitari fiind, a început să ni se schimbe și stima de sine, și atitudinea față de spațiul înconjurător și de orașul care era din ce în ce mai mult al nostru.
Iar acum, din nou după atîta timp, simt că sînt acasă. Că aparțin de o comunitate.
Mă știu cu cei de la grădinița lui Andra și mă salut cu ei în fiecare zi. Mă văd în fiecare zi cu aceleași chipuri cînd o duc pe Marta la școală. Îmi iau aproape în fiecare zi ziarul de la aceeași tarabă și mă știu cu vînzătoarea și schimbăm două-trei vorbe de glumă atunci cînd ea îmi dă ziarul iar eu îi dau banii – capitalism cu față umană. Mă știu cu florăresele și cu tarabagii din piață de la noi, Piața Rîmnicu Sărat. Știu care are roșii mai bune și cireșele sau strugurii cei mai foarte naturali, Hamburg de-ăla parfumat, chiar dacă zbîrcit și plin de zeamă și de albine, nu porcărie de struguri turcești arătoși cu gust de plastic.
De ceva timp, de vreo doi ani de zile, dincolo de cartier, în alt colț al Bucureștiului, aparțin unei alte comunități: rugbiștii mei de la Old Boys București. Măslină și Manu și Tucă și Moșu și Nelu Avocatu și Nelu Vin și Adi Dumitrescu și Dinte și Niță și Vulpe și Ciocolată și Instalatoru și Broscaru și Lucică Cap-de-Cretă și Nicu și Sorin și nea Micky și nea Puiu și Stelică Podărăscu și Tudor și Ilie și, mai recent, puștii de la Triumf, Boris și Gazelă și Lorin și Cristi.
Și simt că sînt de acolo.
Este despre suflet și emoții, nu despre rațiune și despre obiectivitate. Nu contează că sînt gălăgioși și neserioși și inconsecvenți și cam șulfe și cam babe. Sînt ai mei. Nu contează că blocurile sînt cam dărăpănate și că e o zonă nici prea prea, nici foarte foarte, nici Cotroceni, nici 1 mai, nici Primăverii, nici altele de muci în cap, ci una mai proletară, undeva la marginea decenței. E a mea. E piața mea și e taraba mea de ziare și e echipa mea și e școala lu' fi-mea, deci și a mea, și e grădinița lu' cealaltă fi'mea, deci și a mea. Și intersecția mea și parcul meu.
Și viața mea.
Și, după mult timp, simt că m-am întors acasă. Always coming home, cum spunea scumpa de Ursula K Le Guin.
Ceea ce vă doresc și vouă, stimați cîrtitori, distinși depresivi, cîrîitori, critici de meserie, nemulțumiți de profesie, cinici și comentatori agresivi și șucăriți și cărora mereu iarba nu vă place, gura nu vă tace.
Hai, veniți și voi acasă, că o singură viață aveți și restul e amăgire...
vineri, 4 iunie 2010
Always coming home
Scris de Turambar at 10:10
Etichete: Personal, Responsabilitate sociala, Romania, Sociologie, Stari si zile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
24 comentarii:
Sa inteleg ca exista si Generala 2?
:p Stii cum spunea distinsu decedat Jean Constantin: sictir!
:)
Gen 1, Gen 2, Gen Bustenari, Gen Melicesti, Gen Virf (intre timp desfiintata)
Deci 4 sau 5 scoli. O fi ea comuna, dar nici chiar asha.
:) :p
damit! is this your midlife crisis? :)
al'fel, ce naiba sa spun... stii ca prieteniile cele mai tari se transfera din copilarie si bat la cur cam orice mai intalnesti pe traseu.
daca mai e flo, cea cu psihologie, iti spune ea de ce, da' sunt sigur ca stii si tu.
oricum, la romani, apartenenta la vreo comunitate in zilele noastre aduce mai degraba cu o confrerie de dealeri. pacat ca nu mai seamana cu chestiile mishteaux de care ne amintim noi.
sau oi fi, si eu, in post midlife crisis?
Si pe la dofteana cum era?
@ Dottore Ghinda: :) Imi place asta cu "confreria de dealeri". Suna cinic si nashpa si realist. Tz tz tz, cum le shtii tu cu cuvintele rele, doctore :)
Da, midlife crisis. Incepe, incet-incet.
:/
@ RRRR: Inca nu se darimasera zidurile si inca faceau pionieri si inca pasteau vaci pe pajistea dimprejur. Acum nu mai creste nici dracu vaca la Telega :(
Si, culmea coincidentei, uite ce scrie maestrul Cristoiu in Historia: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ion-cristoiu-nu-am-reusit-sa-doftana
:)
Păi ce, vaca dă lapte? NU! Hipermarketul dă lapte! Vaca e o pacoste! Şi o să fie animal exotic pe mioriticul plai...
Maestrul Cristoiu este, cum ar spune limbaju politically correct, a geographically-challenged nerd, daca nu a fost in stare sa gaseasca puscaria.
Iar inchisoarea Doftana din satul Doftana (de fapt, catun, nu e un sat bine definit administrativ SIRUTA) se afla pe un platou care asha de frumos sta chiar deasupra Vaii Doftanei. Pentru ca distinsu maestru care habar n-are sa-si gaseasca ceafa pe intuneric Cristoiu nu poate sa realizeze ca se poate sa egziste si satul Valea Doftanei, care surprize-surprize! se afla pe Valea Doftanei, adica pe valea riului Doftana, care mai in aval trece pe la marginea Telegii, de unde satul / catunul / coasta de deal Doftana care are pe ea, ca o vaca pe pasune, inchisoarea Doftana.
Simplu ca buna ziua. Nu mai spun ca daca se uita pe cea mai chioara harta admin-teritoriala sau geografica a judetului Prahova putea sa-si dea seama despre ce e vorba.
Deh, bizdicuri de jurnalist. Da-l in ma-sa de maestru.
@ Constantin Gheorghe: Comunistule. Circotashule. Cinicule. Nemultumitule de servici. Huooo! La terapie cu tine... :)
domnu', la mine e un pic invers. toată viaţa am locuit în Bucale, ba chiar în aceeaşi casă. niciodată nu m-am putut obişnui cu mulţimile, înghesuiala, zgomotul etc. visez la ziua în care o s-o iau din loc spre un loc liniştit, mai spre munte, ceva de genul ăluia de unde vii matale :) de căte ori plec în concediu, pe care numai pe lângă munte mi-l fac, nu m-aş mai întoarce acasă. dar la cum merge treaba trebuie să câştig la loto ca s-o întind definitiv d-aici :(
pe cand o decapotabila sport rosie? :-)
@ Ametitul: :(
@ ZaffCat: :) :p Un Subaru roshu, evident :p
Seamana, seamana, trebuie sa dam o data cep la butoaiele alea virtuale. Parca te cunosc de o viata desi nu te-am vazut niciodata. A dracu' si blogosfera asta. :-(
De ce :-( ? E motiv de :-)
:) :beer: :friends:
Ca ne tot intalnim din octombrie 2008.
:) Bineeeee. Marti ce faci?
Turambare, Turambare,
M-ai facut sa-mi vina dorul de Bucuresti.
Am avut aceleasi experiente.Numai ca pentru mine inca din studentie Bucurestiul a fost un timp acasa.
Telega mea era mai departe.
Daca acasa mea dintai ar fi fost mai aproape, asa cum e Telega ta dintai, as fi ramas in Bucuresti.
Turambare, Turambare.Hai sa traiesti.Esti tare simpatic.Si ai si doua fete.Ai punctaj maxim de la mine.
Si eu am tot doua fete.He he he.
@ P: :) :friends: provincialule... :) :rofl:
@ p: PS: sa ne traiasca fetele, mon cher. Shi noi si nevestele noastre si toti. De la nashu fara numar. Ca ala la sfirsitu lu Picnic la marginea drumului: iubire si pace pentru totzi. fara numar.
:D
Marti ma intalnesc cu tine, ce dracu sa fac. :-)
Nu mai stiu daca am telefonul tau.
Hai sa ne auzim pe e-mail.
mirel at ccsb punct ro
Am eu numarul tau.
mireille, doo puncte:
1. scuze, nu ma pot habtine sa nu ma gindesc la kafka si la metarfoza de la baiatul fain (ardelenism, deh) de la tara la rafinatul/snobul si sofisticatul drinkuitor de laphroaig, harnic scriitor de panseuri adanci.
2. sa vezi ce naspa e cand usor, usor nu te mai simti at home nici de unde ai plecat, nici unde dreaqu te-a pus sa poposesti :). 're'ati'ai ... cu comuna voastra de mitici :))))).
Daca m-as fi nascut la tara acum acolo ar fi fost ZGARAIE NORI.
Serios acum, uneori am impresia ca multi din cei care "vin la oras" nu au deloc AMBITIE.
Stima si respect!
Trimiteți un comentariu