Îmi amintesc

E vara lui 2010. E cald și toată lumea e conectată cu toată lumea. Trăim în epoca instantaneității și accesului facil, o prea facil la informație.

E vara lui 2010 și, inevitabil, e Campionatul Mondial de Fotbal. Din patru în patru ani inevitabil mă uit la meciuri, ca la un ritual. Un ritual învățat de pe vremea cînd instantaneitatea era subiect de scrieri SF.

Mă uit la meciul Olanda – Japonia, o jale de meci, o umbră de fotbal. Mă chinui să mă uit la meci. Cu coada ochiului mai trag cu privirea la cîte o fază și în rest stau pe Internet. Mă uit și înjur echipa Olandei, una din echipele pe care le-am apreciat dintotdeauna.

Mă uit și, dintr-o dată, îmi aduc aminte.

Îmi aduc aminte de începutul verii lui 1978, cînd aveam cinci ani și restul zile. Cum este An'ta P'anta mea acum. Un copil cu ochii mari. Ochi care priveau cum tatăl său aranjează antena de televizor, aia cu un oval într-un capăt și restul elemenți drepți, de aluminiu. Nu mai știu cum se numește, pot să-l sun pe taică-meu. Diploidă parcă, deși s-ar putea să amestec electronica cu biologia.

Gata, mi-am adus aminte. Yagi. Am căutat. Nu e diploidă – asta e din genetică – ci dipol. Mă rog, tot ceva cu di. Di di di, semnalule diiii.

Deci mă uit cu ochii minții la taică-meu cum aranjează antena cea cocoțată pe o țeavă lungă de fier, să treacă peste coama acoperișului, să prindă bulgarii, orientată spre sud. Sucește încet, cîte două-trei grade, cîte două-trei grade, în funcție de cum strigă cel din cameră care îl coordonează: Așaa! Nuu! Prea mult! Mai dă-i înapoi! Așaaa... Mai un pic. Las-o așa!

Pînă la urmă o lasă așa: i-a găsit poziția cea mai bună. Scoate șurubelnița din buzunar, mai meșterește ceva la un semireglabil din amplificator – cutia care face diferența dintre nimic, nema imaginea, și ceva-ceva, cu purici. Gata. Totul e pus la punct. Poate să înceapă.

Și a început. Și în cămăruța mică din dependințele noastre aflate într-un colț al curții începe să vină lumea. Pe măsură ce se lasă seara și se apropie ora de meci, vine lumea. Vin vreo douăzeci de oameni, colegi de-ai lui taică-meu de la echipă (pe vremea aceea taică-meu antrena echipa locală de fotbal –

maaamăă, tocmai mi-am adus aminte ce minge în plex mi-am luat tot cam pe vremea aia, stăteam lîngă bara porții, în spatele terenului, și a tras unul la poartă de mi-a luat piuitul vreo două-trei minute, drept în plex, fără aer

- deci colegi de-ai lui taică-meu de la echipă, prieteni de familie, vecini, chiar și popa, Dumnezeu să-l odihnească, popa Rică, preotul parohiei din Centru, care avea casa la vreo două sute de metri de noi.

Și se aduna toată lumea, fotoliul din centrul camerei, scaunul de onoare, era al părintelui Rică, restul care unde putea pe cele două paturi de pe latura camerei, pe scaune, pe marginea fotoliului, pe jos, să înceapă meciul, la un televizor alb-negru, evident, Diamant parcă, nu mai știu dacă apăruseră Diamantele sau dacă era ăla și mai vechi, ăla pe lămpi, Opera – nuuuu, parcă totuși începuseră să apară televizoarele pe semiconductoare și la noi.

Și ne uitam cu toții, pînă seara spre noaptea tîrziu, că parcă era diferență de fus orar, la imaginile cu purici în care dansau cu eleganță și cruzime Kempes și Zico și Cruyff și Rummenigge și cine mai era pe vremea aceea, nu țin atît de mult minte nume, cît imagini, secvențe blurate, încețoșate, senzația de somnolență pe care un copil de cinci ani o simte seara, lumina argintie a ecranului, puricii, calitatea schimbătoare a imaginii, cînd era cer senin nu era propagarea bună și lumea înjura, cînd venea ploaia plafonul de nori reflecta bine undele radio și semnalul creștea, uneori aveam imagini aproape cristal.

Și uite așa am petrecut toată copilăria: din patru în patru ani, pe urmă din doi în doi ani, că erau și Europenele între timp, în cămăruța aceea din dependințe, alături de telegenii care veneau să vadă meciul, lîngă nea Ise, primarul de azi, căruia îi dădeam la picioare cînd jucam în parc fotbal duminica, lîngă taică-meu, lîngă Stidu, lîngă Dan Neagu, lîngă popa Rică, privind la eroi și la erori și la legendă și la amăgire.

Și de aceea acum, la treizeci și ceva de ani după, în epoca instantaneității și a fracturării realității, încă mai mă uit la stupizenia asta de meci Olanda Japonia și visez la Kempes și la Gires și mai ales la Socrates. La echipa Braziliei de la începutul anilor 80 care va rămîne întotdeauna pentru mine echipa sufletul meu și pentru care întotdeauna, indiferent de calitatea jocului lor, voi ține cu Brazilia la fotbal, chiar și dacă ar juca cu România.

Să nu uiți, Turambare, să nu uiți....

* * *

Scriu acest articol nostalgic ca urmare a invitației lui Explorish de a participa la sportibus.ro. Un site fain de sport, scris de entuziaști pentru entuziaști. Evident că încetul cu încetul voi scrie mai mult despre rugby, dar acum e Campionatul Mondial de Fotbal și nu pot să nu mă gîndesc la Kempes, cum își flutura el pletele prin copilăria mea cu purici bulgărești...