Odihnește, Doamne, pre robul tǎu

Azi a murit Fǎnuș Neagu. Mǎ rog, mǎ lasǎ rece chestia asta cu muritul vedetelor. În fiecare zi mor oameni, hoarde, hecatombe, haite, însǎ doar unora li se alocǎ spațiu publicitar. Iaca acolo, un comunist în minus.

Dar nu despre Fǎnuș Neagu este vorba în propoziție. Ci despre moarte și despre ce se spune la moarte în general pe meleagurile astea ale noastre milenare care încǎ de la Decebal și Traian eram creștini.

Se spune “Dumnezeu sǎ-l ierte!”. Unii spun “Dumnezeu sǎ-l odihneascǎ!”. Dar în general norma este cu iertatul, nu cu odihnitul.

Și ori de cîte ori aud așa ceva, mi se ridicǎ întrebarea ireverențioasǎ și hubrycǎ și bîzdîcoasǎ în minte: “De ce sǎ-l ierte, dom’le, de ce sǎ-l ierte?” Lasǎ-l, bre, sǎ se odihneascǎ, cǎ a obosit sǎracu’, s-a surmenat pe lumea asta rea și pǎtimașǎ. Dar de iertat, pacimu?

Știu, știu, toate legiunile de drept-credincioși îmi vor sǎri în chelie. Are legǎturǎ cu pǎcatul originar, de cînd sîntem pe pǎmîntul ǎsta și am mușcat din mǎrul cunoașterii am pǎcǎtuit, de atunci sîntem muritori și ne chinuim, alea alea, a venit Iisus, cine crede va fi mîntuit, cine nu rașchet. Cunoaștem, am citit, ne-am fǎcut lecțiile. Nu mǎ puteți acuza de prostie, ci cel mult de rǎutate.

Dar fie cǎ sînt rǎu au ba, știu cǎ mai sînt și alții care se întreabǎ undeva în colțul minții: și totuși, dom'le, pǎcatul ǎsta originar, mînjeala asta de intrare în lume, chiar așa? Mǎi sǎ fie: sîntem așa dintr-o datǎ nemernici și spurcați și fiare și cîini, Dumnezeu în marea mila și bunǎtatea sa ne-a fǎcut pe toți niște nasoi care doar dacǎ facem flotǎrile cele drepte, în marea bunǎtatea sa sastisitǎ, o sǎ ne lase sǎ intrǎm în grǎdina Raiului, sǎ paștem iarba cea dreaptǎ și merele cele bune și sǎ ne rîdem de bieții cei care se chinuie la smoalǎ.

Mǎi sǎ fie. Hai, mǎ lași?... Mori și gata. Pǎmînt, viermișori, praf de stele. Restul amǎgire pentru aici, pentru Tǎrîmul de Mijloc. Frica de moarte. Frica de pedeapsǎ. Restul, amǎgire, pǎcǎlealǎ, vorbe, bǎlmǎjealǎ de popi firoscoși.

În consecințǎ, pentru toți morții care mor uite acum, în clipa asta, în aceastǎ nanosecundǎ cînd trece musca prin fața mea și eu tastez urmǎtoarea literǎ, pentru toți morții care au murit, mor și or sǎ moarǎ în continuare, y compris robul bicisnic al lui Dumnezeu Fǎnuș Neagu, e de ajuns sǎ-i lǎsǎm se se odihneascǎ. Ashes to ashes, dust to dust. Dîn țǎrînǎ venim, în țǎrînǎ ne întoarcem.

Lǎsați oamenii sǎ moarǎ în pace, fǎrǎ sǎ le mai puneți în cîrcǎ poveri inutile, pǎcate de cǎrat care nu sînt ale lor. Au fǎcut ei destule nasoleli pe lumea asta. Nu le mai dați sǎ ducǎ și ce nu-i al lor.

Dumnezeu sǎ-i odihneascǎ pe toți, buni rǎi, grași slabi, comuniști legionari, români tibetani chinezi tongolezi unguri brazilieni, sluți și muți și celebri și bogați și sǎraci și cu ochi albaștri și care trag la rindea neștiuți de nimeni, și sǎ ne odihneascǎ și pe noi, cînd ne-o veni vremea sǎ ne cînte popa la groapǎ în ritm de manea.