Galaxiile din frunzele de miez de noapte

Mă întorc de la emisiune, e aproape miezul nopții, și de la mașină pînă la intrarea în bloc merg cu privirea în sus, în frunze. Sînt dintre inadecvații acestei lumi meltenești de iubesc copacii. Nu doar îi apreciez. Nu doar îi plac. Îi iubesc. Cu de-alea prin corp, cu fluturi în stomac, cu fiori undeva între plămîni și coaste, unde teoretic e inima, doar că cu toții știm că sociologii n-au inimă, doar o cutiuță cu SPSS și restul Weber sau Geertz.

Doar că eu am fost bolnav cînd eram mic, am fost otrăvit de maică-mea și de Tolkien să iubesc copacii, mi-aș pune copaci și în cap, și pe umeri, aș planta paltini și frasini și pe bec, aș lăsa ulmii să strice gardul și cositura și grajdul și zidul și fundațiile și acoperișul, să se umple lumea de ulmi și de alte lighioane vegetale, să fim sufocați de jugaștri și de fagi, să ne spele păcatele gherghinul cel puturos la floare și socul cel împuțit la frunză, carpenul și plopul să-și facă culcuș în vetrele noastre și lumea să fie mîntuită de carcalacii ăștia de oameni prin multe, multe rădăci și frunze.

Și dat fiind că sînt bolnav la cap de copaci, deși știu că-mi dăunează grav sănătății mentale, profesionale, sociale și comunicaționale, umblu noaptea cu privirea în sus, bucurîndu-mă de frunzele cele noi ale teilor și paltinilor de cîmpie ce populează parcul din fața blocului nostru. Luna se face din ce în ce mai borțoasă, a trecut de primul pătrar, înflorește spre lună plină, săptămîna viitoare de 1 Mai va fi cum nu se poate mai bine, lumină noaptea și cald și verde în copaci.

Și mă îndrept spre casă, cam obosit, cum îi șade bine sociologului părerolog care iată, se întoarce de la tembelizor cu satisfacția lucrului bine făcut, a mai bătut cîmpii cu folos alte două ore, a mai tembelizat încă cel puțin vreo sută de mii de cetățeni vajnici, dar vînjoși pe diverse teme și subiecte, după nevoi, coane Fănică, după nevoi. Și acum sociologul nostru, blîndă fiară prin jungla cea urbană, belește ochii la frunze, cîntărînd în buzunarul drept snopul de chei cu care va deschide ușa blocului, pe urmă ușa casei, înapoi la nevastă, la copii, la Facebook și la uitare prin somn.

Și mă îndrept spre casă, mă uit la frunze, pe măsură ce înaintez cu pas egal, de om cu oareșce burtă și prestanță, dar care încă își mai păstrează din zvîcul zvelt al tinereții, diversele planuri de frunze și crengi îmi defilează cu viteze diferite prin fața ochilor, cum făceau meșteșugarii de desene animate înainte să se inventeze calculatorul, desenau mai multe rînduri de fundaluri și pe urmă le puneau să curgă cu viteze diferite, ca în Sandy Belle, ca în Totoro, creînd iluzia de adîncime, perspectiva aia naiv-școlărească de manga. Și luna e nemișcată, și frunzele din față se mișcă mai repede, cele din spate mai încet, blocul dincolo de intersecție imperceptibil, la fiecare pas imaginea zvîcnește de-abia întrezărit, ca pe vremuri operatorii nepricepuți de film cînd dădeau la manivelă și nu reușeau să țină un ritm constant.

Și deodată-n jurul meu natura

Și deodată și dintr-odată și dendată iar mă simt năpădit de senzația copleșitoare, ca un tăvălug de certitudine, că sînt năpădit de fractali, că înot precum melcul printre adîncimile lor imposibile, prin imensitatea cîmpiilor nesfîrșite ale convergenței și dantelei infinite. Brusc și implacabil, de la celulă la lună la galaxie și înapoi la bloc și la pași, totul dintr-o dată și deodată și dendată devine una, întorlocat mister și unul și tot, și infinitul e infinit și finitul e și el infinit și îmi dau seama că de cînd m-am scufundat întîiași dată pentru prima oară într-un set Mandelbrot, de atunci sînt blestemat, sînt blestemat să înțeleg Universul, să-l înțeleg fără să-l pricep, să urlu din cauza limitării, a finitudinii în fața scufundării în infinitul mic care reflectă infinitul cel mare.

Pentru mine Dumnezeu este infinitul. Pentru mine Dumnezeu este matematica. Pentru mine este atît de simplu: se întîmplă inexorabil și inevitabil și totuși probabilistic, întîmplare întîmplătoare, vibrație cuantică în înfășurarea inițială imposibil de densă, acolo unde simetria de început fără de timp și fără de spațiu, justă și perfectă în așezarea ei cristalină și elegantă și geometrică și riguros egal distribuită a fost zăticnită de prima suflare, de prima vibrație, de prima sfîșiere a perfecțiunii, de vibrația cuantică infinitezimal de mică, acel pas imposibil de descris și imposibil de înțeles de la zero la ceva, cel ce în sîmburele său imposibil de înghesuit conține deja toată curgerea timpului și toată desfășurarea nebuloaselor și galaxiilor și tuturor roirilor întru gravitație și forță și inevitabilitate fizică, statistică, probabilistică și astronomică.

Adică matematică.

Și mi-e milă de cei care bîjbîie, de cei care se roagă, de cei care cred în voință și în destin, și mi-e silă de mine că nu pot să fiu insuportabil de limpede și de cristalin în descrierea acestei experiențe extatice dar atît de liniștite și de raționale, fără patimă, fără de rest, fără de tăgadă. Întîmplarea necesară, trecerea de la zero la ceva, timpul care se pornește din acel miez de împreunare cristalină unde nici spațiu nici timp nu este, ci doar fundul, puțul, hăul, monstrul singularității.

Adică matematică. Adică acolo unde infinitul mic se întîlnește cu cel mare.

Și pe urmă trec strada și deschid ușa la bloc și pe urmă ușa la lift și pe urmă ușa la casă și ajung la nevastă și la copii și la Facebook și la uitarea prin somn.

Am zis.


.