Piatrǎ cubicǎ, ochii plînși vor sǎ te simtǎ direct în bucșele rǎnite

Am mai discutat și altǎdatǎ (aici și aici) pe blogul ǎsta despre tensiunea dintre tradiționalism și modernitate reflectatǎ în textura orașului, în spațiul urban, în acest Ankh-Morpork al Bucureștiului urii și iubirii noastre.

La vremea sa, discuțiile au stîrnit ceva zǎticniri retorico-emoționale. Cum de accepți așa un viol la adresa orașului, aceste dǎrîmǎri de clǎdiri istorice și monument? E vorba despre clǎdirea de pe Maria Rosetti 38, chiar de lîngǎ sediul nostru.

Sǎ recapitulǎm: monument my ass. O cǎsuțǎ nici prea-prea, nici foarte-foarte, în stare destul de vizibilǎ de degradare, cuprinsǎ de igrasie și cu tencuiala cǎzutǎ.

Dar nu asta conteazǎ, pentru cǎ la fel de ușor ar putea sǎ fie renovatǎ, fǎrǎ a fi stricatǎ. Ci pur și simplu faptul cǎ era o clǎdire cît se poate de anonimǎ, care nu ieșea cu nimic în evidențǎ din punct de vedere estetic, structural, architectonic, you name it, fațǎ de restul sutelor de clǎdiri din zonǎ.

Știu, știu: textura urbanǎ, farmecul colțului. Mǎ rog. Și eclectismul are farmecul sǎu, și mie îmi place mai mult. Ca sǎ nu mai vorbim despre faptul cǎ, în fond și la urma urmei, este decizia proprietarului ce face cu ea.

Dar asta este doar pǎrerea mea proprie și personalǎ. Alții, cu siguranțǎ, mǎ vor contrazice.

De fapt, astǎzi vroiam sǎ vorbesc despre alte douǎ subiecte pe aceeași temǎ.

Primul, referitor la strǎpungerea Uranus, îl voi trata pe fugǎ, pentru cǎ argumentele mele referitoare la subiect sînt aceleași ca și cele aduse în privința clǎdirii Maria Rosetti 38.

Iaca acolo o niște clǎdiri care nu ies deloc, dar deloc în evidențǎ cu ceva deosebit, doar cǎ sînt niște dǎrǎpǎnǎturi de pe la începutul secolului XX care stau sǎ cadǎ, igrasioase, chioare de ferestre, unele nelocuite, șerpǎrii și coțcǎrii, care dintr-o datǎ au devenit monumente istorice.

Monumente istorice my ass. Hotelul Marna? Comme on. Îl respect pe Dan Nicușor, însǎ cred cǎ acum cǎlǎrește o cauzǎ nu neapǎrat nedreaptǎ, ci inadecvatǎ, specioasǎ, artificialǎ.

Gata cu acest subiect. Nu aici vroiam sǎ ajung. Ci la cel de-al treilea subiect, cel referitor la piatra cubicǎ dintre Piața Charles de Gaulle și Arcul de Triumf.

Piatrǎ cubicǎ recent înlocuitǎ cu un nemernic de strat de asfalt care nu mai stricǎ pivoții și planetarele, poți sǎ circuli pe el cît se poate de decent, nu mai zdruncǎne mașina, de nu mai face ca toate cele cînd nimerea în vǎlurelile de stîncǎ dantelatǎ formate de-a lungul timpului.

Am avut deja aceastǎ discuție cu unul din vizitatorii acestui blog, cu Ițic Bǎseanu. El, în stilu-i colorato-isteric, bombǎnea la adresa schimbǎrii. Eu mǎ bucuram ca un recent atomic ce sînt.

La mijloc de fapt este vorba despre tensiunea dintre funcționalitate, schimbare și tradiție, respect pentru trecut.

E problema modificǎrilor sociale ce apar o datǎ cu schimbǎrile tehnologice. Cînd s-a inventat mașina, ce facem: renunțǎm sau nu la trǎsurile cu cai? Ce se întîmplǎ cu cei care produc bice și hamuri?

Dacǎ se inventeazǎ curentul electric, mai ne luminǎm la lampa cu gaz? Dar unde este farmecul acestei maniere de a ne lumina încǎperile? O tu becule cu luminǎ rece, de ce sfîșii farmecul nopții?

Ce facem cînd schimbǎrile tehnologice fac vetustǎ o anumitǎ stare de lucruri? Cînd o creștere a funcționalitǎții vine sǎ sfîșie corola de minuni nostalgice a unei lumi care stǎ sǎ plece pa?

De ce oare toatǎ Londra este asfaltatǎ? De ce oare New Yorkul sau Chicago, care au fost grosso modo construite cam în aceeași perioadǎ cu Bucureștiul, nu mai au piatrǎ cubicǎ?

De ce pînǎ și în Florența, bastion al respectului fațǎ de trecut - și oo, ce mai au aceia de respectat și de apǎrat – pînǎ și acolo s-a pus asfalt pe jos, pe acolo pe unde trec mașinile? De ce dau dom’le voie ǎștia în Florența cu mașini, mama lor de nesimțiți care nu respectǎ patrimoniul universal Unesco?

Oprescule, unde ai pus piatra cubicǎ? Ochii plînși piatra cubicǎ cer sǎ o vazǎ, sǎ ne doarǎ la planetare, mama ta de primar lipsit de respect fațǎ de cele sfinte.

:/