Am și eu o contribuție?

Ia, gata! Sa taca sondajele! Sa ne abtinem jumatate de zi, chiar si o zi intreaga, in a diseca prin sfisiere rezultatele Exit Pollurilor din Rep Moldova. Sa nu mai vorbim despre tigani, stereotipuri si alte ticalosii. Sa lasam psihologii sa ne spuna ce e cu adevarat important in viata.

Empatie, bre cinicilor bre. Responsabilitatea, bre loazelor. Umanitatea, bre rauvoitorilor care stati cu rautatea pre limba, prea grabnici sa i-o datzi lui Dincu la radacina, sa-l spurcati si sa-l intrebati de diferentele mari, oh prea mari, ce facushi neamule, pe unde mai scotzi camesha?

Ce oameni nasoi. Ce sociologi. Ce mirsavi si fameni si rai si goi pe dinauntru...

:/

* * *

Am și eu o contribuție?

A devenit atât de obișnuit să auzi în jur comentarii, evaluări, largi descrieri despre ce fac alții și mai ales cum fac încât îmi creează senzația că trăim mare parte din timp cu ochii pe ceilalți.

Dar oare noi? Noi cum facem aceleași lucruri pe care le putem observa cu atâta acuratețe la ceilalți? Care o fi contribuția noastră la ceea ce se întampla în jur?

Pentru că pare că suntem plini de așteptări, nemultumiți când nu ne sunt satisfăcute, dar mult mai puțin conștienți de ceea ce se așteaptă de la noi și de modul în care noi răspundem așteptărilor venite din partea celorlalți.

Oare noi reușim să fim la înălțimea așteptărilor celor care ne înconjoară, sau picăm în aceeași morișcă și le provocăm celorlalți aceleași nemulțumiri, fără ca măcar să fim conștienți de asta? Iar, la o adică, în loc de a ne vedea propria contribuție, avem justificări care să ne facă să ieșim neșifonați din situație.

Sunt întrebări care pot părea retorice și la care se pot da răspunsuri rapide de genul “bineînteles că nu suntem perfecți”, sau “eu fac tot ce pot”, care nu reușesc pe termen lung decât să întrețină același tip de mecanism.

Mult mai greu e să te întrebi de-adevăratelea de mai multe ori în cursul unei zile dacă ceea ce sau cum ai făcut ceva e chiar pe măsura a ceea ce îți era cerut. Și să te străduiești să vezi ceea ce ar putea fi făcut mai bine.

Iar când faci asta de suficient de multe ori și intri în contact cu imperfecțiunea ta, începe să se schimbe și modul (arțăgos de multe ori) în care ne raportăm la ceilaltți. Parcă nu-ți mai vine să dai așa de repede cu critici în alții atunci când vezi că și contribuția ta la ce e în jurul tău nu e așa de neatins.

Pentru că de cele mai multe ori e al naibii de greu să-ți simți și partea ta de responsabilitate!


Cred ca m-aș simți mult mai confortabil într-un astfel de mediu în care oamenii s-ar uita mai mult în ei decât în jur și s-ar strădui să facă ce e al lor cât mai bine și mai responsabil decât să se uite fără de odihnă la țambrele din ochii celorlalți.