Ce inseamna sa nu ai sef, coordonator, cap, minte si organizare

Am jucat prost. Neașteptat de prost. Noroc cu grămădarii care ne-au scos din belea cît de cît.

Și principala problemă nu o reprezintă proasta performanță a celor de pe trei sferturi, deși și asta vine să adauge la durere (Vlaicu, de exemplu, a fost jenant de nesigur pe el). Principala problemă este acolo unde se strică lucrurile de obicei, motivul pentru care se dă rasol în toate și în toți, indiferent de domeniu: lipsa de viziune. Lipsa de strategie. Lipsa de coordonare. Organizarea, adicătelea.

Ieri, la Montevideo, am avut o echipă bezmetică, fără conducător de joc, fără un cap limpede care să citească repede situația din teren și să decidă în acele fracțiuni de secundă hotărîtoare: "Acum șutăm și degajăm, să cîștigăm teren", "Acum dăm drumul pe trei sferturi", "Acum continuăm pe grămadă", "Hai, încă o mermeleală, încă două momente de fixare și pe urmă facem o aroganță de fentă pe partea închisă", "Stai că nu ne merge tușa, evităm atunci tușele și păstrăm mingea" și alte chestii de-astea pe care mai ales uvertura și în subsidiar și demiul trebuie să le facă.

Ei bine, noi n-am avut uvertură în acel meci. Căpitan de echipă am avut, bravo Socoale, dar căpitan de gîndire și de creer nu. Și atunci de-aia am jucat cum am jucat și a ieșit ce-a ieșit.

Cel mai probabil ne vom califica la Mondiale (deși deja începe să mă ia cu transpirații reci pe șira spinării, aducîndu-mi aminte de acel otrăvit meci cu Portugalia de acum vreo doi ani de zile, cînd la fel am jucat și am pierdut în ultimul minut). Însă ne vom califica de manieră rușinoasă. Și-mi pare rău de asta.



PS: Zilele astea m-am uitat, printre picături, la jocurile test de sfîrșit de an.

Am văzut o Anglie mîndră și renăscută din cenușă, bazîndu-se însă nepermis pe mult pe babalîcii de la RCW 2003 și RWC 2007.

Am văzut o Australie cam hăbăucă (aceeași problemă a coordonării jocului).

Am văzut o Nouă Zeelandă care a strivit sărmana Scoție, le-a dat cu Murrayfieldul în cap și le-a înfipt șapte (șap-te) eseuri în freză, de nici n-au apucat scoțienii să horcăie în jungher.

Am văzut un Sonny Bill Williams care vine să-și clameze locul în echipa All Blacks cu mare panaș, fiind desemnat jucătorul meciului – o adevărată forță a naturii, un jucător de trei sferturi care poate la fel de natural să joace și flanker, această îmbinare de forță și de viteză cu care neo-zeelandezii ne-au obișnuit în ultimul timp pe trei sferturi, că nici nu știi ce e jucătorul ăla: pe înaintare? pe trei sferturi?

Am văzut o primă repriză cu o Țara Galilor exuberantă și sigură pe ea și creativă, așa cum ne place să o vedem (Țara Galilor e echipa mea preferată din emisfera nordică), jucînd pe degete o Africa de Sud obosită și fără mulți titulari – ca pe urmă să aflu cu surprindere că Africa de Sud a revenit în a doua repriză și le-a suflat galezilor meciul de sub nas, la cîteva puncte.

Am auzit / citit că Irlanda a gîfîit în fața celor din Samoa, mai-mai să piardă meciul – altă victorie fără glorie.

În orice caz, emisfera sudică deocamdată rulează fin și scoate în evidență diferența de pricepere, de viteză, de creativitate. Semn rău pentru europeni pentru anul care vine.