Intr'o buna zi, Vasile se intoarse de la ocna. Ocna, locul ala rau si rece unde erau trimisi puscariasii cu pedepse grele sa taie la sare.
Fusese Vasile al nostru condamnat la ocna pe viata, cu mult timp in urma, cand era tanar. Il bagasera gealatii la ocna si acolo ii putrezisera oasele ani si ani si zeci de ani. Pana veni o amnistie de la domnire si'l trimisera pe Vasile al nostru, cocarjat si garbovit si stirb si batran si slab si chior si cu sprancenele colilii acoperindu'i gavanele, inapoi acasa in sat la el.
Intra Vasile in crashma satului, sprijinindu'se intr'un baston. Se aseza la o masa. Ceru un tzoi cu tzuica. Un consatean il recunoscu cu greu.
- Vasile! Tu esti? Ce faci, mai omule mai? Mai traiesti?
Uite ca mai traia. Consateanul se aseza la masa, mai chema niste tzoiuri cu tzuica, se minuna de Vasile, il imbratisa, se mai minuna inca o data, il pupa, il batu pe spate. Incepura sa'si aduca aminte din tinerete, de pe cand erau flacai. Incet-incet, se asezara si altii la masa, tot batrani, tot cocarjati, tot de'un leat cu Vasile. Rumoare mare, veselie, fanfara, lautari.
- Si zi'i, mai Vasile mai, cum ai rezistat tu, ma, acolo la ocna? Ca eu am auzit ca acolo la ocna e greu tare, mai omule mai...
- Da, ma Gheorghitza ma, greu rau, arza'o'ar focu de ocna. Greu, Gheorghe, greu. Muream pe capete, care eram pe'acolo. Taiam la sare si muream pe capete. Ne bateau arnautii cu vana de bou, si ne tineau in lanturi, si mancam paine cu viermi, si era frig si apa si n'aveam de nici unele pe noi sa ne tina de cald. Si au murit multi, mai Gheorghitza mai. Au murit, 'tu'i rasa ma'sii de viatza...
- Si tu cum ai scapat, mai Vasile?
- Pai mai omule, eu am avut asa un gand puternic in mine, si de'aia am scapat. M'am gandit la viata, mai Gheorghe, si asta sa stii ca m'a facut sa fiu zdravan la madulare si la minte. Si uite'asa am scapat.
- Cum asa?
- Pai dadeam eu acolo la tarnacop, sa tai la sare, si aia ne bateau cu vana de bou si cu lanturile peste picioare, daca nu taiam cum trebuie. Si era greu, mai omule mai, tare greu. Dar eu ma gandeam la ce e aia viata, mai Gheorghe. Si taiam la sare, si mai ma gandeam. Si iar taiam, si iar ma gandeam. Ce e viata asta, ma, fut'o eu s'o fut pe ea de viata? Si uite asha, m'am tot gandit la viata, si iaca mi's aici.
- Pai bine, ma, si ce e viata, ma Vasile ma?
- Ma omule, cum stateam eu si taiam la sare si ma gandeam, uite'asa m'a lovit intr'o zi o data aici, inauntru capului, ca un fier asha prin teasta: ba, viata e ca o fantana, ba Gheorghe ba! Dintr'o data, asha - si pocni din degete cu un gest tremurat - dintr'o data, mi'a fulgerat prin minte: viata e ca o fantana. Si de'atunci altfel a fost chinul. Nici ca'mi mai pasa, ca eu stiam ce e aia viata, ba. Ca o fantana, ba, ca o fantana!
Rumoare in sala. Carciuma era toata cu ochii pe Vasile. Si toti ramasera cu gura cascata la cat de adanci si de fundamentale si de intelepte erau vorbele lui Vasile Ocnasu. "Viata ca o fantana, ba", isi sopteau unii altora, si ochii le sclipeau de intzelegere. S'a mai cerut un rand de tuica, sa se sarbatoreasca cum se cuvine adancimea ontologica a experientei de viata a lui Vasile. Si mare bucurie, si mare intelepciune s'a pogorat asupra carciumii din sat. Fanfara. Lautari. Si da'i cu tzuica, da'i cu vin...
Doar intr-un colt, la o masa, cu inevitabilul tzoi de tzuica in fatza, unu' mai tanar, mai incruntat si mai belereg statea cu mana la falca si se uita chiondorash spre masa cu pricina.
- Hai, ma, dati'va dracului de boshorogi! Cum, ma, sa fie viata ca o fantana? Auzi tu comedie, cine a mai auzit asa prostie. Ha! Viata ca o fantana...
Si dadu din mana a lehamite spre ei.
Acestia, cei de la masa lui Vasile Ocnasu, se oprira din shopocait si din baut si intoarsera ochii spre necugetatul din colt. Apoi, dupa ce se uitara urat la el, isi intoarsera privirile catre Vasile cel inviat din ocna, catre calauza lor filosofica, cel care supravietuise si daduse de baierile cele adanci si intime ale firii lucrurilor de pe lumea asta. Vasile, cel care descoperise sensul vietii. Viata ca o fantana. Vasile, guru cu lantz la picior. Viata ca o fantana, ba! Era clar ca Vasile, in marea sa intelepciune, il va pune la punct cu doua-trei vorbe bine chibzuite pe nesimtit. Apoi toata lumea, cu rostul existentei adus inapoi pe shinele drept-mergatoare, se va intoarce la vorbit si la indemnat la tzuica cea binemeritata.
Vasile se uita lung la belereg, se uita inapoi la comeseni, ca si cum le'ar fi cerut incuviintarea sa'l calce in vorbe, apoi isi intoarse din nou privirea spre masa din coltul carciumii. Il fixa lung pe semetz cu privirea, cu ochii lui aposi, tremurati, muscati de cataracta si plini de vinisoare din alea vinete, nesanatoase. Apoi, dupa ceva timp, cand nimeni nu mai credea ca o sa zica ceva, dintr'o data Vasile al nostru capata glas:
- Mai omule, sa stii tu ca s'ar putea sa ai dreptate. S'ar putea ca viata sa nu fie ca o fantana... Chiar asha: cum naiba poate sa fie viata ca o fantana?
Si, spunand aceasta, dadu tzoiul de tzuica peste cap, ishi shterse mustatza cu dosul palmei, puse tzoiul inapoi pe masa, se ridica de pe scaun greu, impiedicat, ca un boshorog ce era si ieshi incet, incet din carciuma.
:)
joi, 19 martie 2009
Zenilitate
Scris de Turambar at 20:24
Etichete: Fun, Rautacisme, Scriitura, Zen
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Asta cu viaţa e o fîntînă e un banc foarte, foarte vechi.
Stim, doamna, stim. De'aia l'am si pus. E unul din bancurile mele preferate. Eu doar mi'am permis sa'l imbrac in vorbe si fraze.
:)
Imbracamintea e OK :) Si bancul, desigur.
De fapt, cred ca avea dreptate cine spunea ca nu exista bancuri vechi, ci doar oameni batrini.
Trimiteți un comentariu