Mda... :(

Sta nebunul sus pe deal, se uita de jur imprejur shi, chiar daca e nebun cu tichie roshie, cu grimasa de Kalashnikov, tot le spune bine.

Mda. Shi are dreptate, nebunu' dracu' :(


Day after day, alone on the hill,
The man with the foolish grin is keeping perfectly still.
[...]
But the fool on the hill,
Sees the sun going down.
And the eyes in his head,
See the world spinning around.

Courtesy of Gandul.

===========

Disidenţii nechezol
de Cristian Tudor POPESCU | 17 IUNIE 2008

Iliescu, C.V. Tudor, Băsescu, Becali, Oprescu. Fiecare dintre aceste vedete politice afirmate după ’89 a fost percepută ca un surogat de disidenţă, ca o amăgeală de opoziţie faţă de establishmentul comunisto-securist. „De-atâtea surogate apetitul laş/ O să se simtă-n oase la urmaşi“ scria Adrian Păunescu pe vremea când încă mai era poet şi nu el însuşi un surogat. Nu numai cafeaua era înlocuită cu legendarul nutreţ pentru cai numit „nechezol“, în Pseudonia amurgului de ev ceauşist şi disidenţa era contrafăcută. Ion Iliescu, un opozant de şedinţă, de „cadru organizat“, cu prezidiu şi ordine de zi, care n-a păşit niciodată în stradă, ca Havel sau Walesa. C.V. Tudor, un gazetar cu un discurs naţionalist violent, îmbibat de antihungarism şi antisemitism, bucurându-se de sprijinul tacit al lui Ceauşescu. Traian Băsescu un „băiat deştept“ al anilor ’80, îmbinând misiunile „speciale“ în Occident cu bişniţa de whisky şi Kent. Gigi Becali, alt „băiat deştept“, care se strecura prin gardurile regimului cu turme de oi şi camioane cu blugi. În fine, Sorin Oprescu, doctorul miştocar, vlăstar al nomenclaturii din Primăverii, care-ţi vorbeşte „fără fasoane“. Ion Iliescu a fost primul care a beneficiat de încrederea populară. În 1996 s-a produs cea mai pronunţată distanţare de anii ’80 a poporului român prin votul acordat lui Corneliu Coposu. Revenirea speriată la matcă a început în 2000, prin propulsarea lui C.V. Tudor în turul doi al prezidenţialelor. A continuat cu victoria lui Băsescu din 2004. În ultimii doi ani, Becali a urcat până la poziţia a doua în încrederea populaţiei. Acum a venit rândul lui Oprescu.

Acesta este careul de aşi cu care am început mileniul politic, foşti profitori excentrici, neortodocşi ai sistemului ceauşist. Sunt personaje care ştiu să înjure în privat şi în public, să spună bancuri porcoase, să vorbească „verde-n faţă“, să joace rolul „independentului“, al luptătorului de unul singur cu mafia, cu sistemul ticăloşit, cu diavolul şi cu partidele politice. Să creeze impresia că sunt tot timpul furaţi, nedreptăţiţi, împiedicaţi să lucreze, că presa îi asupreşte, că există o conspiraţie generală împotriva lor.

Dar că, odată ajunşi la putere, vor şti să dea de pământ cu hoţii şi urâţii din ţară.

Aceasta este familia „ideologică“ din care face parte noul primar al Capitalei, dl. Sorin Oprescu. Procedeul său câştigător a fost de o simplitate consternantă: şi-a însuşit angro discursul lui Băsescu, l-a ridicat pe noi culmi identificând duşmanul mai mult decât în partide, mai mult decât în clasa politică, în însăşi viaţa politică („Viaţa reală bate viaţa politică în fiecare zi“), în politic ca mod de a fi în cetate („Politicul trăieşte o iluzie, aceea că e important pentru viaţa oamenilor“), după care i-a tras o tuşă mai „soft“ faţă de stilul conflictual al actualului preşedinte.

Nu pot în aceste condiţii să nu-mi pun întrebarea: cum de se lasă românii prostiţi periodic atât de uşor de tupeismul şi demagogia fără limite, de teatrul gros pe care-l joacă aceşti disidenţi nechezol? Răspunsul cred că este: vor să se lase prostiţi. Ani de zile, imensa majoritate a poporului român a vieţuit în complicitate laşă cu sistemul ceauşist. Foarte puţinii opozanţi autentici au fost şi au rămas nişte „ciudaţi“, nişte „nebuni“. România, spre deosebire de alte state roşii din Est, a intrat în anii ’90 fără să-şi fi consumat falsele soluţii reformatoare în cadrul unui sistem imposibil de reformat. Anii ’80 au devenit un alt „obsedant deceniu“ care ne bântuie şi acum. Votarea entuziastă de ani buni încoace a tot felul de „independenţi“, a disidenţilor care nechează scoţând foc pe nări, este o compensaţie morală autoacordată, forma maximă, jalnică şi târzie de „curaj“ a poporului român postcomunist.