[...] Aici se scoală Fernando Vidal Olmos de la argentinianul La Nacion. Figură de păsăroi cinic, în negru din cap pînă-n picioare. Şubredă speculaţie, zice el cu un rînjet deplasat. Păi, dacă Dumnezeu este atotputernic, e mare brînză să risipească pe ici, pe colo cîteva fosile ca să ne ispitească şi să ne-ncurce? Punct ochit, punct lovit. Lumea aplaudă admirativ. Darwin pare puţin descumpănit, dar îşi revine repede. Are experienţă bătrînul. Din asta trăieşte: turnee peste turnee. Se-ngrămădeşte lumea ca la urs. Nu-l crede nimeni, dar toţi plătesc, e freak show. Ridică mîna şi o jurnalistă din Tlön, subţire şi uraniană: de unde a scos domnul Darwin milioane de ani? Lumea, se ştie, există doar de cîteva minute, dar noi avem grefată în creier o memorie falsă cuprinzînd toată aşa-zisa istorie. Darwin nici nu clipeşte de data asta. Îi face un compliment subtil domnişoarei şi turuie mai departe. Uneori aproape că te convinge, ca-n povestea din Hrabal: cică un elev susţinea cu atîta siguranţă că doi şi cu doi fac cinci, încît profesorul a dat fuga în cancelarie să verifice în manual. Ce poveste subtilă, fantastică, ce halima! Supravieţuieşte întotdeauna cel mai apt.
Acesta se împerechează mai frecvent şi-şi trimite mai departe (cum?) caracterele avantajoase. La a nu ştiu cîta generaţie, populaţii întregi le adoptă. Ele se diferenţiază de restul speciei, devin întîi rase şi apoi specii diferite. La origine, plantele şi animalele au un strămoş comun. Toate sînt înrudite-ntre ele. Poezie curată, poezie naturală, din păcate atît de departe de adevăr. De fapt, totul e dezamăgitor de tern, Pămîntul e plat ca o scîndură (geologul Nichita Stănescu o spune limpede într-unul dintre studiile sale), deasupra sînt presărate stele pe care le poţi lua în palme ca pe nişte pui pufoşi de pasăre, luna are ochi cu gene lungi şi o gură zîmbitoare, iar soarele se ridică împurpurat din Hades, traversează cerul în diligenţa sa de foc şi se-ntoarce în întunecime. Tratatele ştiinţifice sînt aici remarcabil de convergente. Animalele au fost create deodată şi s-au adunat sub un copac, ca Adam să le dea nume. Pur adevăr, atestat de tradiţie, dar ce big pain in the ass! Uneori prefer lumea halucinată a visătorilor de teapa lui Darwin sau Freud (nu şi Einstein însă, căci totul are o limită...) [...]
Mircea Cǎrtǎrescu, “Jurnal cu Darwin” (Dilema veche, nr. 407, 1-7 decembrie 2011)
marți, 13 decembrie 2011
[...] Ce poveste subtilă, fantastică, ce halima! [...]
Scris de Turambar at 09:38
Etichete: Destul de perfect, Oamenii frumosi si zadarnici, Scriitura, Stari si zile, Vise
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu