De ceva timp mi se tot confirmă un lucru. Nu știu dacă trist sau nu. Uneori simt că’i de jale, alteori îl primesc cu ușurare.
Nu mai pot citi.
Stați, nu vă bucurați prematur. Nu crap, și nici nu am de gînd în curînd. Doar că nu mai pot să mai citesc, așa cum eram eu învățat în dulcele stil clasic. Adică chestii groase, înțelepte, alambicate, pline de ficțiune și de emoție. Mi se par inutile, plictisitoare, lipsite de vîna vieții și a motivației.
De ce au scris oamenii ăia, în loc să’și trăiască viața? De ce să le citesc eu justificările angoaselor lor, argumentele bicisnicei lor ratări, fuga de viață și de bube și de mucegaiuri și de flori de colț și de de sudoare și de muncă și de lichide corporale?
Ce atîta sofisticăreală? Ce atîtea cuvinte inutile? Ce atîta despicare a firului în patru și pleșisme și manolescisme și patapievicisme și alte liicenisme? Viața e aici, acum. Neelaborată, nesofisticată, nealterată. Trăiești mănînci lupți fuți bei vrei dormi vorbești asuzi te bucuri ești tensionat trist alert obosit plictisit pe urmă te culci o iei de la capăt dai vieții de rost faci copii crești copii conduci înjuri rezolvi te vezi cu lume -
Și gata. Gata. Asta'i tot. Restul sunt vorbe. Words words words, cum spunea sinucisu.
Și de’abia acum simt că îl înțeleg pe Borges. De’abia acum îmi dau seama de ce bibliotecarul care a început prin a scrie alambicat și prețios și întorlocat și complicat și gigeamos a ajuns, spre apusul vieții, să’și renege artificialitatea stilistică și să aprecieze scriitura aspră, dîrză, cu suc de bardă și zeamă de topor a islandezilor care despre asta povesteau: despre ce trăiau.
Despre viață, despre fapte petrecute, despre moarte și sînge și violență și zbatere și reușită și eșec și făcut copii și omorît dușmani și crescut vite și muls vacile și mers la thinguri (adică la politică avant la lettre) și despre încuscrire și înmormîntări și case date foc cu oamenii înăuntru, sa arză de vii, mama lor de fraieri, și despre nunți și mîndrie și furie și superbie și aroganță și smerenie și înțelepciune și tulburarea minții.
Totul în cuvinte simple clare puține și rele. Stark. Grim. Harsh. Doom. Cu astea rimează saga islandeze de care orbul genial șef peste piețele de orătănii din pampasul argentinian s’a îndrăgostit spre sfîrșitul vieții.
Degeaba: prea tîrziu. Se înnămolise prea mult în spuma cuvintelor complicate, în oglinzi și în tigri și în amintiri și în memorie și în referințe obscure și în lună. Prea multă lună dăunează grav limpezimii vorbelor la latini.
Și uitea de’aia nu mai pot să mai citesc. Și de’aia, din ce în ce mai des, îmi doresc să nu mai scriu așa de alambicat și întorlocat și împiedicat și îngălat și prelungizat. În zadar, bunînțeles, după cum se poate vedea din această zbatere de vorbe lungi.
Ceea ce vă doresc și dumneavoastră, prea cinstiți nuntași ai vieții de miere și fiere.
Durere. Plăcere.
Părere.
:/
marți, 19 mai 2009
Scriu monstruos și citesc inutil
Scris de Turambar at 22:35
Etichete: Personal, Scriitura, Stari si zile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
16 comentarii:
O abordare de bun simţ este să încetezi să te gîndeşti la tine, persoana care scrie, şi să te gîndeşti la celălalt, persoana care citeşte. Cu cît îl defineşti mai clar pe celălalt şi îl cunoşti mai bine, cu atît scriitura ta va fi mai clară, mai orientată către comunicare, nu către epatare. Efectul secundar este că, prin timp, cei care comunică au o şansă în plus să fie citiţi şi de alte generaţii decît a lor, în vreme ce ăia care vor să epateze devin foarte repede de neînţeles şi sînt daţi uitării. Un bun exemplu ar fi Jonathan Swift, care după ce scria cîte un capitol de roman sau un eseu sau ceva îi citea bucătăresei şi pe urmă o întreba ce a înţeles. Dacă din ce îi spunea distinsa bucătăreasă reieşea că anumite porţiuni nu fuseseră pe înţelesul ei, Swift rescria. Şi aşa au ajuns cei de pe vremea lui, din toate categoriile sociale, şi indiferent de educaţie, să îi citească şi să îi aprecieze cărţile. Si de aceea le mai putem citi şi aprecia şi azi...
Ai grijă să nu te uiţi la capătul nepotrivit al procesului de comunicare, Turin Turambar, stăpîn al sorţii şi răpunător de balauri.
Ai grijă. :)
Tirziu, coane Turambare...
Ce'shti copil?!
Las' ca'ti vine la loc. Trece ;).
:) Imi trece, 'tu'i prazu ma'sii de scriitura. Imi trece.
La totzi ne trece...
:/
faptul ca treci prin vremuri si trairi atat de grele, ma intristeaza pana la lacrimi, ti-o jur.
Ironia tehnicii: articolul începe, din degetele omului, cu "citesc inutil" şi se termină, din capriciul maşinii (sau a altui om ce a învăţat maşina?) cu "Citeste tot...", scris frumos colorat, cu albastru. Care va să zică citim inutil, dar măcar avem opţiunea să citim tot!
:) Point taken. Uneori surdul nu le aude, dar le potriveshte. La fel si calculatorul: nu le pricepe, dar le potriveshte.
:)
I absolutely KNOW what you're saying. Asa e: cind trece timpul, incepi sa vezi lucrurile altfel, pina-n punctul in care ce iti placea inainte devine insuportabil, sau ridicol, sau insignifiant si incepi sa palpitzi la chestii 'care nici cu gindu nu gindeai'. Pe mine m-a ars in diverse feluri; cel mai bizar e ca au inceput sa-mi placa oamenii understated, aia pe care nu dai doi bani cind ii vezi prima data. Si pe care e a challenge sa ii cunosti si sa te accepte. Da, ei pe tine.
io zic să citeşti şi asta, cred că o să-ţi placă, oareşcumva.
nu ştiu de ce zic aşa... ;)
http://www.sciencedaily.com/releases/2009/05/090519104643.htm
@ Vera: Yup. Yup yup. Exact printr'o schimbare din asta incep sa trec si eu incetul cu incetul acum. Cred ca are cumva de'a face si cu Papadima, nu?
:)
@ MackerelFish: Yup. Yup yup. O stiu. Science as usual. Pe masura ce se fac din ce in ce mai multe sapaturi (desi asta este o fosila gasita de inca acum 50 de ani, din cate am intzeles) si se aduna din ce in ce mai multe probe, poza devine din ce in ce mai clara. Paleoantropologia e un domeniu in care la fiecare max. 5 ani de zile trebuie sa citesti din nou, chiar si ca neofit laic, ca sa tii ritmul.
Cum spuneam: science as usual. Doar pentru bigotii cei fundamentalisti si pentru blambecii de jurnalisti care nu stiu cu ce se mananca subiectul (e vorba de romanasii nostri, ca sa nu cream confuzii) e un subiect senzational de tip OTV / dezastru / sfarshitu lumii maica in trei episoade si epilog cu fanfara.
îhî. o să vină şi partea a doua, paleoantropologia se întoarce, cînd or găsi ceva rude între ida şi noi.
pe de altă parte mă interesează teribil momentul în care o să explice cum a început să se replice ARN-ul din supa primordială :)
Din cate am intzeles, cam asta este ipoteza cea mai calda zilele astea. ARN'ul drept prima caramida la baza fundamentului temeliei.
Inca se sapa, doamna. Inca se sapa. Cand vor gasi o amprenta de Doamne Doamne pe primul ARN fosil, vorbim. Pana atunci, eprubete si fulgere in laborator.
:)
care zilele astea, nene turambare, că-i de mai bine de dooj de ani.
iar asta cu eprubete şi fulgere în laborator îmi aminteşte de drăguţul de sagan, în Cosmos, cu retorta :)
Pai asha ziceam si eu: 20 de ani, adica zilele astea :)
Ma supraapreciatzi, domnu. Nu intzeleg referintza culturala. Si am si doo/patru zile grele. Asa ca, mai bine imi zici tu despre ce Papadima e vorba si ma ridiculizezi p'orma, de luni incolo.
Esplicatzia simpla este virsta, experientza si inteligentza.
:) Itzi povestesc cand ne vedem shi bem o cafea. Iata un pretext in plus sa facem chestia asta.
:)
Bine, ce pot sa zic? acu toata ziua o sa ma gindesc care Papadima si de ce, esti cruel! Si doar tz'am zis ca am zile grele, cu oameni suspusi si cu momente dificile, in care tre' sa fiu desteapta, diplomata, alerta. si io, cu mintea la Papadima dumitale...
Da,cafea. Da, povesti. Da.
Trimiteți un comentariu