Ca de obicei, presa e varză

Avem următoarea situație: un pod care trece peste calea ferată și care, din considerente de loc înghesuit și de bănuți puțini, este proiectat în așa fel încît să treacă razant peste linii, undeva la limita înălțimii dată de normativele tehnice. Dacă s-ar fi înălțat podul cu 50 de cm, ar fi trebuit să i se lungească și picioarele, dar mai ales și mai ales extremitățile, capetele unde șoseaua ajunge la nivelul solului. Alte expropieri, alte răvășeli în infrastructura subterană prost cartată, alt proiect, alte bătăi de cap și întîrzieri. Mult mai simplu este ca cealaltă instituție implicată, chiar și fără voia ei, în proiect, CFR, să mute cei doi stîlpi care susțin linia de înaltă electricitate un pic mai hacana, de-o parte și de alta.

Subiectul, din cîte am înțeles, a devenit foarte cunoscut datorită prezentării sale la Mircea Badea. Nu am văzut emisiunea, în general nu mă uit la Mircea Badea (chiar: cine este Mircea Badea?), dar dacă strălucitorul și karatistul scoate cîteva mii de oameni în parc, la un jogging absolut lipsit de ideologie, înseamnă că o fi ceva de putirința lui de formare a opiniei publice.

Drept pentru care, după ce subiectul apare în presă, mai vine un presar la follow up, că așa scrie la carte, nu? Therefore, un ziarist îi ia un interviu celui care a supravegheat proiectul de construcție, un inginer podar care, printre altele, predă și la facultatea aia a lor de drumuri și poduri.

În interviu, inginerul spune chestii absolut normale: de ce au mers lucrurile cum au mers, ce probleme de proiectare au avut pentru că rețelele subterane nu sunt suficient de corect mapate, cum au trebuit să modifice proiectul de mai multe ori, ce s-ar fi întîmplat dacă s-ar mai fi modificat acesta încă o dată. În cuvinte destul de clare, de o oralitate atinsă de indignare.

Ei bine, aici intervine marea pricepere isterică a făptuitorului de opinie, a strălucitorului de ziarist, care îi trîntește un titlu de coșmar (“Un interviu halucinant”) din care îl scoate vinovat pe drumarul ăla de toate necazurile și bubele în cap de la Decebal și Traian încoace. Dacă ar fi să nu citești interviul și să-ți dai seama despre ce este vorba și să te uiți doar pe titlul de tabloid, ai exclama indignat: Mama lor de nepricepuți! La Bastilia cu ei! Să li se taie capetele! O tiranie ca în Rusia asupra nenorociților de podari care nici ăștia nu mai știu să-și facă treaba.

Dacă însă citești interviul, te potolești și-i dai dreptate omului, inginerului, podarului. Mai te uiți și peste comentarii și vezi că mai sunt și alții cu capul pe umeri și care înțeleg cum stau lucrurile. Problema este însă că cititorii de tabloid de regulă nu fac asta. Ei aruncă o privire distrată peste titluri în metrou și de aici își creează o părere. Aha, mama lor... O tiranie ca-n Rusia le trebuie ăstora.

Și asta pentru că ziariștii nu sunt suficient de responsabili. Pentru că sunt degrabă aruncători de bolovani morali, să rupă dinții cui cred ei de cuviință, uneori pe interese și pe dosare și pe comenzi, alteori pe prostie și nepricepere, că e plină țara asta de jurnaliști și jurnalizde scoși la kil de pe băncile facultății. Ei se uită la Mircea Badea, care face procese în direct, după cum îl taie pe el mintea aia făcătoare de rating, și de acolo trag concluzii pentru anchetele lor. Și, verdictul fiind deja pus, pac la Răsboiu...

Deci, așadar și prin urmare, pe cale de consecință, stimați domni și drage tovarășe de viață: nu vă mai uitați în gura presei ca și cum ar deține adevărul apsolut, pentru că nici pe departe nu este așa. De cele mai multe ori presa este oloagă și blambecă și isterică și degrabă vărsătoare de sînge limpede și în goană după adevăruri facile. Presa este preocupată să facă rating, și au învățat ei din experiența lor multimilenară că ratingul se face cel mai ușor pe tactici oteviste, de tabloid jegos. Și atunci o dau dracului de deontologie și de pricepere și de reținere și de bun simț și se zvîrlă, precum mielul însetat la țîța oii, la concluziile care simt ei că vor avea cea mai mare priză la public.

Și gata: s-a terminat. Inginerii sunt niște dobitoci care ar trebui împușcați, profesorii sunt niște terminați notorii, doctorii sunt niște șpăgari nenorociți și cinici, ăștia care fac sondaje nu știu cum să mai mintă și să mai manipuleze bietele mase de oameni ai muncii, ș.a.m.d. ș.a.m.d.

Dar stai așa. Ce-mi văd mie oare ochii? Hoo'pa. Între timp, tot în paginile aceleiași publicații, citim următoarele rînduri de indignare bine ținută din condei:

Nimic nu poate opri însă setea de nenorocire a sus-zisei prese. Aidoma cutremurologilor de la televiziuni care la ultimul seism obişnuit, fără nici un fel de pagube, tânjeau după dărâmături şi morţi, aceşti porci sălbatici vor panică, vor epidemie în Capitală, vor nebunie şi moarte. Ei sunt răspândacii unei boli mai groaznice decât orice gripă. Îi dispreţuiam pe cei care publicau omagii lui Ceauşescu în presa de dinainte de ’89, dar ce sentiment rămâne pentru jurnaliştii de panică, sânge şi căcat ai zilei de azi?

E vorba, după cum probabil v-ați dat seama din scriitură, despre chiar șeful jurnalistului de mai sus, despre strălucitorul șef Cristian Tudor Popescu, marele priceput și alt formator de opinie de nădejde al patriei noastre Republica Isterică România.

De altminteri, CeTePe-ul spune lucruri cît se poate de normale la cap, despre propriii colegi și despre standardele profesionale în declin din rîndul acestora. Problema este însă că jurnalistul robespierrean și blambec care înfierează pe inginerul proiectant, unu RObert Veress, lucrează chiar la el pe tarla, la dînsul în prăvălie, pe puntea crucișătorului propriu și personal, la Gîndul. Deci pe de o parte, pe pagina din dreapta, ne căinim amarnic despre apocalipsa din presă, iar dinspre partea cealaltă, pe pagina din stînga, un pic mai jos, o comitem la greu, băgăm cărbuni la forja tabloidă.

Păi dragă Fănică, păi măi stimabile, păi așa care va să zică că nu se poate. Ori că că, ori că că. Hai să ne hotărîm care dintre strategii sunt mai potrivite pe vremea asta de foame și de praf și de lipsă de reclamă și de bani și să fim consecvenți în aplicarea lor.

Fie facem pe Mihai Eminescu și rostogolim ultragiați ochii prin spatele capului despre ce vremuri de restriște telectuală și morală trăim noi acum, precum Cicero și ceilalți lăudători ai austerității republicii romane.

Fie ne punem tricoul cu Mircea Badea și începem să-i dăm la ficat, nediferențiat, mama ei de viață și de societate și de ingineri și profesori și brutari și doctori și sociologi și fierar-betoniști și asfaltatori și primari și funcționari publici și tot ce mișcă în țara asta rîu ramu. Și pe urmă ne luăm racheta din cui și plecăm să jucăm doo seturi cu strălucitoru de Mircea Badea, că tocmai am terminat de reparat și azi la țărișoara asta, i-am mai strîns trei șuruburi și o duce ea cumva pînă mîine, sau pînă la următorul editorial.

Deci să ne hotărîm. Ori faci ceva la matale acolo în ograda proprie și personală de pe puntea crucișătorului moral, ori ciocu mic și joc de forșpan, sau cum îi zice la ustensilele alea de tipografie cu plumb care formează cuvinte și idei și stări de opinie. Deci mai ușor cu pianu pe scări, că-l dezacordăm prin dezmembrare.

Deci rămîne cum am stabilit. Deci jurnaliștii este niște nasoi și merită să facă gripă porcină și blenoragie și colesterol. Nu eu am spus-o, ci chiar maximul lor șef de haită și de trib. Și dacă el a spus așa ceva, el care este formator de opinie, laolaltă cu Mircea Badea, înseamnă că musai trebuie să fie adevărat.

Nu-i așa, dragă Elodia? Hai, dragă, spune și tu ceva, să încheiem cu adevărat apoteotic acest editorial de înfierare și de sfîntă mînie proletară...



:/