Fără interes pentru educație, deci o țară mediocră

România este o țară mediocră, populată de oameni mediocri, care fac o treabă mediocră, trăiesc o viață mediocră, sînt guvernați de legi mediocre, legi apărate de paznici mediocri.

De la asta plecăm. Ăsta este universul analizei, cum ar zice metodologul.

Deși ne doare rău de tot această afirmație, ditamai rana narcisică într-un ego pe care ne chinuim să-l ținem umflat precum broasca cea gureșă, deși facem eforturi colosale pentru a ne preface că nu e adevărată această acuză, pentru a ascunde gunoiul sub preș, totuși această stare de lucruri este bine dovedită în variate feluri.

Avem mai întîi și mai întîi indicatorii cantitativi, “obiectivi”, cum ar spune oamenii de știință plictisitori și necruțători.

Indicatori de calitate a vieții. La întîmplare, pe repede înainte, pe dicteu spontan: speranța de viață, morbiditate, infrastructură; indicatori de performanță economică: PIB / cap de locuitor, eficiență energetică.

Indicatori de plus valoare intelectuală. La întîmplare, pe repede înainte, pe dicteu spontan: premii științifice internaționale, poziția universităților în ierarhiile de valoare gen topul Shanghai

Indicatori instituționali: La întîmplare, pe repede înainte, pe dicteu spontan: transparență, corupție, ușurința de deschidere a unei afaceri.

La toate aceste ierarhii stăm prost. În cel mai bun caz mediocru spre jenant. În cel mai rău caz dureros de aproape de zona lumii a treia, de excepționalitatea în prost a țărilor bananiere. Tot apar prin presă sau prin mediile de socializare tot soiul de știri cum că la criteriul X sîntem lîngă Ghana și la Y lîngă Jamaica și Haiti. Rînjim fasolea cinici și resemnați și mergem mai departe.

Pe lîngă scorțoșenia procedural-metodologică cvasi-științifică a indicatorilor sociali de mai sus, avem tone de observații anecdotice, fie de-ale noastre, de-ale băștinoșilor cei mediocri, fie de-ale străinilor care duc jenați mîna la nas cînd intră în contact cu realitatea românească.

Tot la întîmplare, tot pe repede înainte, pe dicteu spontan: semințe scuipate pe jos, experiențe cretine de viață cu funcționărimea cea patibulară și / sau obosită, circulat rutier haotic, mîrlănisme publice ori private, grobianisme de gîndire, politicieni jenanți în comparație cu plictisitorii de la Bruxelles, producții culturale / mediatice patetice, sport din ce în ce mai vraiște, produse de consum de o calitate îndoielnică, propensiune de consum spre eftineli și alte turcisme.

Lista poate continua ad nauseam. Nu e ăsta scopul acestor rînduri. Vreau doar să spun că și cantitiv, și calitativ, și pe persoană fizică, și dinspre partea economică, după cum ar zice unitatea noastră de măsură într-ale mediocrității, Gigi Becali, sîntem cam varză. Vraiște. Pămînt de flori.

Nu totalmente, dar pe-acolo. Adică mediocri. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Evident că nu sîntem mediocri de azi, de ieri. Avem o istorie, o tradiție, o continuitate și perseverență procedurală demnă de o cauză mai bună într-ale acestei priceperi de mermeleală. Și pe vremea comunismului. Și pe vremea fanarioților. Și post-comuniști. Chiar și pe vremea interbelică într-atît de clamată de iubitorii de protocronisme și de fantasme pompieristico-laudative.

Nici nu sîntem singurii, evident. Nu sîntem singura țară mediocră de pe fața acestei lumi nedrepte. În Europa, sîntem printre guberniile mediocre. Creierele, pricepuții, sîrguincioșii, creatorii de plus valoare pleacă dinspre periferia cea mîrlănească și aproximativă către metropole, către centrele care sug elita continentului: Paris, Londra, Barcelona, Roma.

La fel se întîmplă și în Statele Unite ale Americii, continent pe care noi tot timpul facem prostia să-l confundăm cu o simplă țară. Nu! Și la nivel de populație, și de teritoriu, și de resurse, și de putere, este un întreg continent, compus din tot soiul de țări și țărișoare, e drept unite întru aceeași limbă și armată: Arkansas, New Hampshire, Michigan, Ohio, California, Oklahoma...

Uitați-vă la această imagine, de la care a plecat de fapt tot acest articol:



Ai o așa de bine definită structură de vot în funcție de nivelul de educație, încît îți vine să dai cu căciula de pămînt și să-ți cumperi bilete de avion spre Londra. State mediocre și state care excelează. Și totul pleacă de la educație, de la plus valoarea creată de substanța cenușie, de creier.

De la maniera în care un anumit teritoriu, fie că se numește Arkansas sau România sau Mississippi sau Bulgaria sau Telega, reușește să-și pregătească și să-și păstreze cea mai importantă resursă: resursa umană. Să neutralizeze curentul puternic de scurgere a creierelor, brain drainul dispre periferie spre metropolă, dinspre teritoriile centrale și sudice ale Americii spre cele două coaste și spre nord, dinspre gubernia aproximativă România spre metropolele acaparatoare de creiere Londra, Paris, Frankfurt, New York, aceste imperii clădite pe secătuirea de creier a altor părți ale lumii.

Cum îi pregătești?

Cum îi păstrezi?

Ce faci dacă îți pleacă?

Noi sîntem aproximativi la toate cele trei întrebări.

Cum îi pregătești? Calitatea educației în România scade în mod constant. Sistem lăsat de izbeliște, în care selecția cadrelor didactice, a resursei umane, se face de manieră reziduală: cine nu e în stare să își găsească în altă parte ajunge profesor, vai de mama lui și a salariului lui, de rîsul tuturor curcilor. Motivația vocațională care umplea cancelariile școlilor și liceelor generațiilor trecute, ale părinților noștri, mîndria de a fi profesor a fost înlocuită de disperarea de a fi profesor, de rușinea de a fi profesor.

Și, în consecință, ai profesori din ce în ce mai slab pregătiți, mai ales generațiile tinere, care pregătesc din ce în ce mai slab generații de copii care disprețuiesc din ce în ce mai mult învățătura.

Că așa e modelul social predominant: fără număr, fără număr, cîștigul facil și nemeritat, rolul de reproducătoare docilă și cu țîțe siliconate al femeii, banii aruncați în silă pe fereastra Merțanului de către potentații aproximativi care își cumpără imunitatea parlamentară.

Cum îi păstrezi?

Nu îi păstrezi. Mirajul metropolei occidentale, a normalității texturii vieții de zi cu zi, a asfaltului pus cum trebuie și a funcționarului politicos și eficient și a salariului pe măsura priceperii tale, nu a relației de rudenie cu directorul, face inutil orice efort de păstrare a elitei intelectuale nou create.

Îți pleacă medicii cu miile deja în Franța și Spania și Italia. Îți pleacă cei care ar fi fost în stare să-ți aducă premiile alea Nobel după care bălim cu toții ca niște neputincioși resentimentari, de fiecare dată cînd ungurii sau evreii sau chinezii sau americanii sau nemții mai bifează cîte o bifă de excelență pe panoplia lor de țări care acordă atenția cuvenită educației.

Ce faci dacă îți pleacă?

Păi ai trei variante:

1. Pleci și tu. Scapă cine poate. Dați-vă dracu cu țara asta aproximativă și cu mîrlăneala voastră de mitici incurabili. Eu plec în Canada. În America. La Seattle. În Noua Zeelandă, să mă fac taximetrist, deși am doctoratul în lasere. La Paris. La Roma, să șterg bătrînii la fund pe de zece ori banii pe care i-aș cîștiga aici. Să nu mai aud de voi. Să mă chemați înapoi cînd o înțărca mutu iapa. Nici nu mai spun altora că sînt român. Pînă și acasă, cu copiii mei, o să vorbesc în limba țării de adopție.

2. Te complaci în mediocritate. Îți rezolvi disonanța cognitivă și te convingi că de fapt ești cel mai drept dintre traci și cel mai șmecher din toată parcarea Balcanilor, a Europei, a Universului, doar că ți-a fost soarta potrivnică și te-ai aflat la întretăierea a trei imperii și cînd ei construiau catedralele gotice noi îi apăram cu pieptul dezgolit de diavolul musulman, ale dracu piepturi dezgolite, că oricum ai trage linia aia între Istambul și Viena ea se încăpățînează să treacă prin Belgrad, pe la sîrbocii cei mîndri și bătăioși, nu prin București.

Și atunci construiești elaborate strategii de acoperire a rănii narcisice, îl iei pe “Lasă mă că merge și așa” în brațe drept stindard și imn și lege de viață și nu-i mai dai drumul pînă la groapă, cînd vei fi înmormîntat într-un rit aproximativ de niște popi aproximativi într-o groapă aproximativă săpătă de bețivul satului care are și a doua slujbă de gropar. Și rudele îți vor da găina peste mormînt și mare jale și suspin va fi. Și-ți vor face pomană de șapte zile, de 40 de zile, de șase luni, de an, de șapte ani, pe urmă îți vor zăticni din nou oasele să-ți dea cu vin peste ele, poate ți-era sete.

Și totul e bine și frumos și totul miroase a micșunele, și asfaltul e suficient de bun, lasă mă că merge și așa. Și funcționarii sînt suficient de drăguți, lasă mă că e și ei oameni, uită-te la ei cît muncește, săracii. O mită mică și ai rezolvat-o. Și gramatica e suficient de îngăduitoare cu toate aproximiviciunile la care o supui, cu toate succesurile și cu toate greșalile tale fără de număr, prea multe ori prea puține iiiii-uri puse la coada cuvintelor. Și mîncarea e suficient de bună, programele TV suficient de cele mai foarte calitative și să fie bine să nu fie rău.

3. Îți ții cumpătul și pui grumazul jos. Incremental și fără de speranță, știi că drumul de o mie de kilometri începe cu primul pas, cum bine spunea marele tiran chinez care a omorît cu eficiență necruțătoare și totalmente modernă milioane de oameni. Pui grumazul jos, știi că n-ai mari speranțe, și totuși continui. Faci mici oaze de mediocritate mai puțin mediocră în jurul tău. Ajuți. Zidești. Te strădui. Încerci să fii în fiecare zi un om un pic mai bun, incremental mai bun. Și nu te mai plîngi. Nu te mai jelești.

Și-i bagi în pizda mamii lor de guvernanți, indiferent cine e la putere în momentul ăla, și-i freci la cap pînă la exasperare, pînă la vomă, să le spui și să le amintești și să le repeți: educație. Educație. Educație. Educație. Singura șansă a acestei țări este să pună capul jos, să împingă în grămadă și să investească în poveștile de succes educaționale de peste 10 ani. De peste 20 de ani. Acum e prea tîrziu. Dar niciodată nu e prea tîrziu.

Sîntem mediocri. Hai să fim 0.005% mai puțin mediocri mîine, și de doo ori 0.005% mai puțin mediocri poimîine, și să ne dăm seama cînd se scrie corect “două” și cînd post-modern incorect “doo”.

Și hai să facem primul pas: să recunoaștem că sîntem mediocri. Să nu ne mai dăm cocoșii Europei și Universului. Nici să nu ne prea flagelăm pentru asta, căci altminteri băltim în propria neputință și vomă de pesimism, cum o tot facem de atîta amar de timp, plîngîndu-ne de milă. Dar nici să nu ne complacem în asta. Perseverent, cu cîte un pas de furnică.

Și în fiecare zi să ne aducem aminte, să le aducem aminte: educație. Școli. Salarii la profesori. Criterii de evaluare. Performanță. Strategii de păstrare a elitei în țară.

La fel precum Cato cel Bătrîn își încheia orice discurs, chiar și dacă cerea permisiunea să meargă la toaletă, cu obsesia sa: Carthago delenda est, la fel și noi trebuie să ne înfigem în creier cu mare cui de fier înroșit în foc: singura cale de ieșire din mediocritate este să avem un plan de educare. Al nostru personal. Al copiilor noștri. Al celor din jurul nostru. Al țiganilor care disprețuiesc educația și care încet-încet urmează să ne înlocuiască genetic pe aceste meleaguri mioritice pline de daci, traci, romani, cumani și alte neamuri moarte.

Educație. Educație. Educație.

Carthago delenda est.

PS: Celălalt motiv pentru care am scris aceste rînduri a fost această poză de pe Facebook, citatul lui Brîncuși despre poporul său de care n-a vrut să mai audă, la cîte nemernicii a îndurat de la el:



Și comentariul după ce am postat citatul lui Brîncuși pe Internet, despre comuniștii care au tras cu tractorul de Coloana Infinitului. Ca să vedeți cum ne tratăm noi elita... :(

.. imediat dupa razboi, un primar comunist al targului-jiu a dat ordin ca sa se darame coloana infinitului... ... s-a tras indelung cu tractorul, dar opera nu a cedat... s-a incapatanat sa reziste...

dupa ani buni, la o intalnire a gorjenilor, cineva a evocat acea intamplare...

intr-o tacere de mormant, de pe un scaun s-a ridicat un batranel care a confirmat spasit:

– da, domnilor, eu am fost idiotul ala!

.