Self-replicating matter. Ectoplasmă structurată complicat. Hălci de carbon și de siliciu. Boțuri de pămînt, de rahat, de lemn. Microbi și paraziți.
Asta stăteam și mă gîndeam, în timp ce priveam pe fereastră afară (da, uneori, în timp ce conduc, mă uit și în lateral, nu doar în față, de unde vin TIR-urile din sens invers) și mă uitam la zarzării de pe marginea drumului comunal și încercam să-mi dau seama dacă zarzării ăia sunt mai în vîrstă sau nu decît nenea Dumitru, tatăl lui Geo, la a cărui înmormîntare mergeam. Cîți ani or fi avînd zarzării?
Nu știu dacă ați văzut Kaze no tani no Naushika (Hayao Miyazaki, 1984). N-aveați cum, pen' că una la mînă voi sunteți oameni mari, serioși, nu vă uitați la prostii de desene animate, și doi la mînă nici nu știți de unde să le luați.
Ei bine, în Naushika, într-o poveste distopică, Pămîntul e după un mare dezastru și e șubrezit ecologic. Culturi de spori imenși și otrăvitori, ecosisteme elegante și străine ochiului, mucegaiuri ciudate și mari, gîndaci și alti monștri îl acoperă precum o pecingine, întinse cît pădurile, și prin ele Prințesa Nausicaa se aventurează și rămîne vrăjită de frumusețea nepămînteană și primejdioasă și de neînțeles a lor. Și atunci îți dai seama că, de fapt, asta este viața pe Pămînt. Dacă te uiți cu ochi de etolog extraterestru, toată viermuiala și diversitatea enormă și fenomenală și impresionantă de forme de viață de fapt asta este. Un mucegai du colo colo.
Și mă întorc la Pămîntul nostru și la moarte și la nea Dumitru care a pus roșii toată viața și a muncit și a făcut casă și a făcut copii și a crescut copii și a îmbătrînit și a muncit și a făcut cancer și a muncit și a murit. Și la zarzării de pe marginea drumului și la toată lumea de la biserică, ținîndu-se unii pe alții de haine și cîntînd Veșnica lui pomenire, și la senzația intensă, imensă, cocoșătoare și de insight, de iluminare, de adevăr crud și rece și brusc, că suntem toți, și oameni și pisici și copaci și flori și dinozauri și capre negre o imensă pojghiță de ectoplasmă, mai mici, mai mari, mai microbi, mai șoareci, mai fire de iarbă, mai elefanți, mai stejari, mai pîlcuri de flamingo roz sau alte imagini de-astea de National Geographics și de Discovery. Doar atit. O imensă pată de mucegai pe scoarța răbdătoare a Pămîntului, cele mai multe dintre aceste agregări vremelnice mulțumindu-se să ducă lupta cea nedreaptă, red in tooth and claw, a perpetuării egoiste a genei.
Doar una, mai cu moț și cu excrecența aia în vîrful organismului monstruos dezvoltată, se amăgește că este buricul pămîntului și motivul de creație al lumii și copiii privilegiați ai divinității. Construiește complicate, îmbîrligate sisteme de explicație și ontologii și cosmogonii și ritualuri de îmbunare a zeului cel rău și imprevizibil, și cîntece și straie și podoabe și picturi pe pereții lăcașurilor de cult, spre îmbunarea divinității și spre tămăduirea fricii interioare, frica de moarte, și spre lauda excepționalității existențiale. Noi, buricul pămîntului. Noi, aleșii lui Dumnezeu. Noi, copiii privilegiați ai sorții. Cînd, de fapt, nu suntem nici noi decît iac’acolo, 50 sau 70 sau 90 sau maxim 150 de kile de slană și de oase și de locomotoare și mațe și glande. Luptîndu-ne să supraviețuim să procreem și pe urmă să murim. Și gata.
Și gata.
La sfîrșitul înmormîntării, la cimitir (eu am plecat mai devreme, am stat doar la biserică), Flo a găsit doi pisici aproape morți de foame și de căldură. Și i-a luat acasă, și de milă, și pentru fete, nevenindu-i nici ei să creadă că face așa ceva. Ea, care pînă acum susținea sus și tare că nu va accepta niciodată animale în casă, iar acum aleargă cu cîrpa după boțurile mici de carne și de oase și de sînge și de foame și de viață, să le șteargă pipi de pe gresie.
Și nu e nici o diferență între nenea Dumitru pe care l-am îngropat ieri și pisicii cei salvați de la moarte care mișună acum pe gresia noastră (stați liniștiți: doar două zile, pe urmă îi ducem la Telega) și mine și tine, drag cititor, și Geoană și Băsescu și vînzătorul de pepeni din Vietman și platanul din mijlocul curții și găina pe care tocmai ați mîncat-o aseară la cină și zarzărul de pe marginea drumului comunal și balena din Mările Sudului și Sarkozy și Einstein și un fir de iarbă și carcalacul care ne trece noaptea prin bucătărie și Hagi și Ion Popescu din Copăcenii de Jos. Nici una. În curgerea mare, lungă, incomensurabilă a trecerii timpului, nu suntem altceva decît varii feluri de mucegai pe fața pămîntului. Diverse strategii de păstrare a agregării ectoplasmice, de supraviețuire și de făcut alte boțuri de ectoplasmă.
Moarte și viață, băi stimați trăiriști de rit Internetic. Restul e amăgire. Moarte, viață, pisici, foame, nea Dumitru. Ectoplasmă. Diferite feluri de auto-agregare a materiei. Multe multe multe boțuri de self-replicating matter, care practică jocul cel mare. Jocul vieții și al morții.
miercuri, 10 iunie 2009
Mici bucăți de ectoplasmă
Scris de Turambar at 10:25
Etichete: Death, Moarte, Stari si zile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
12 comentarii:
adanc, in stilul tau care pare superficial. da' nu e...
Tz tz tz. Sociologii astia. Niste brute mecaniciste cu capul plin de cifre. Niste robotzei stolojenieni si superficiali. Si, cand colo, hop! sare iepurele semantic din shantz.
:rofl: :p
Si-mi amintesc de Lem si planeta inghetzata in care locuitorii, munti parca, inghetzati si ei comunicau electromagnetic (?) s.a.m.d.
"Noi, buricul pămîntului. ... și mațe și glande."
Ce vrei, nu pot sa fim toti asemenea printului Feritius ori printesei Kristala... ... ...
:) Nu suntem nici unul precum printzul Feritius si printzesa Kristala.
Deshertaciune a deshertaciunilor, numele tau este SF si Fantasy si fictiune si scriitura si Internet.
La viatza, nu la tastatura!
:) :p
cum să nu ne uităm, buei, la nausicaaaa! - şi ce frumos zbura ea peste deşerturi!
cît despre tastaturi, uite, doctorul a tastat despre scriituri şi deşertăciuni :D
:) Da, doamna, dar dumneavoastra suntetzi deosebita, nu ca nasoii ashtilantzii.
Dottore? Ma duc acum. Dar itzi spun dinainte: nu are dreptate. Scriitura contamineaza viatza.
:p
o contaminează, da, din fericire! :)
:) Grea patima, doamna.
vicii puţine, dar solide, stimate domn :D
:P :) Neeeah. Rugby is better. Rugby brings blood on your cheeks. Or over your cheeks, depending on quality of ruck.
:rofl:
Multumesc pentru torrent.
de nada :)
Trimiteți un comentariu