Cu luntrea'n doua lumi

La începutul lui Daniel Martin e o scenă, destul de lungă și de victoriano-sadovenesc pusă pe picioare, din copilăria personajului principal. E vorba de mers la secerat, varianta englezească, în perioada celui de’al doilea război mondial. Un soi de secvența din Moromeții cu fasolea fierbinte, însă pe undeva prin dealurile Sussex-ului. Sau Midlands, sau pe unde și-o fi făcut copilăria Fowles. El, copil fiind, îi însoțește pe cei mari, în timp ce avioanele se rotesc pe cer, în baletul ăla ucigaș numit The Battle of Britain. Și pe urmă mănâncă de prânz. Și pe urmă prind iepurii stârniți din vizunile lor de secerătoare. Și unul din ei, tăiat de la mijloc, zvâcnind din picioare...



Mă rog... Dincolo de puterea descriptivă a scenei, it's about defining the mood of the novel. And the mood of an entire Western generation, to which he belonged. E nostalgia omului care a prins în copilărie vremea patriarhală, așezată, pre-mecanică și modernă, doar ca pe urmă toată această lume să se schimbe repede sub ochii săi, pe măsură ce a crescut. De la anii ’40 la anii ’60 la anii ’70 în Occident. Mari schimbări. Mari zăticneli și prefaceri, multe ireversibile.

Și, conducând în dimineața asta prin traficul împuțit dintre Ploiești și București, pentru a nu știu câta oară același gând mi-a trecut prin cap. Noi suntem ăia. Generația noastră simt că este analogul baby boomerilor englezi și americani și francezi și whatever. Cu un decalaj de o generație, încălecăm două feluri diferite de a fi. Pentru unii dintre noi, cel puțin: vorbesc ca unul care a crescut la țară. Sunt sigur că pentru cei care au crescut în Bucureștiul acelorași ani, experiențele de viață sunt diferite.



Însă pentru mine, e vorba de încălecarea a două lumi. Într-un capăt, în anii ’70 – ’80, copilăria mai mult sau mai puțin timpurie, sub semnul atemporalității pre-moderne. Am prins lămpile cu gaz, și făcutul untului la putinei, și tăiatul vițelului agățat de capătul grinzilor de la podul grajdului, și culesul de chimăn sălbatic pe poieni, cu străbunică-mea, și solomoneala pe jumătate creștină, pe jumătate păgână, pe care aceeași străbunică o împletea în descântecul pe care i-l știa jumătate de județ. Și mersul cu grebla în spinare, pe coastele dealurilor, la fân, în Călinet. Și datul pe sanie, pe ulițele neasfaltate. Și luxul de a sta o zi întreagă la pândă de mițorlani, să nu mai scoată mușuroaie. Și nucile verzi mâncate direct din pom. Și mirosul de ciorapi de lână uzi în picioare, pe care îi pui pe soba fierbinte la uscat. Și merele coapte în cuptor. Și laptele bătut cu mămăligă caldă. Și mersul cu câinele la picior, noaptea pe lună. Și mingiuțele de rumeguș, prinse cu elastic, la târg de Sfântul Mihail și Gavril, când veneau țăranii să-și vândă varza în poarta noastră.



Mă rog, zdrențe de premodernitate. De viață de dinaintea curentului electric, când schimbările se făceau în secole, nu în decenii sau în ani. Și, dintr-o dată, vavavoum. Totul repede și mult. Asfalt, oraș, facultate, Internet, trafic, bani, negocieri, călătorii, the urban blues. Iarbă în parc, nu în curte. Coșuri de termocentrală pe geam. New York și Thomas Kuhn. Alt ritm. Altă isterie. Cu un picior în Sadoveanu, cu celălalt în cyberpunk și în oglinzi sparte. Repede repede repede. Faster faster pussycat. Kill kill kill. Idoru. Arigato gozaimasheita. Deadline-uri și downloads. 1 milion de mașini pe stradă în București. Șaorma la colț. Comandă pizza. Fly to Maroc.



Alt ritm. Altă rezonanță. Și noi, ăștia care încălecăm deceniile ’80 și ’90 întru maturizare. Generația cu curul existențial în două luntri. Generația care mișcă România post-comunistă, în stil isteric, atomic, spart, dar cu gândul la untul din putinei și la iarba verde de acasă. La paradisul pierdut.

This gives us a very specific kind of blues, you know...