Bacteriile sînt niște ființe minunate. Niște bijuterii ale naturii. De acolo a pornit totul. De la misterul unicelular. Archaea. Bacteria. Eukariota. Procariotele. Eucariotele. Toate niște bulgări minusculi de viață, de încăpățînare metabolică împotriva principiului al doilea al termodinamicii.
Bacteriile sînt niște chestii mici mici mici. Care cînd ne stricăm la burtă, producem imense dezastre naturale în ecosistemul bacterial al stomacului și mațelor noastre. Hecatombe de morți bacteriale comparabile cu cele mai mari măceluri din istoria umanității. Hoarde de bacterii mor în fiecare minut în trupul nostru. Și pe urmă, după ce hoarde mor, alte hoarde se nasc. Și-și văd de soarta lor vie plină de mister.
Diferența de organizare și de complexitate de la misterul organismului monocelular la misterul trupului nostru este imensă. Și totuși, se întîmplă. O corolă multicelulară de minuni a lumii care se numește cînd Popescu, cînd Smith, cînd Palada, cînd Wong, cînd...
Miliarde de nume. Miliarde de bacterii multicelulare. Popești Ionești Smiți Ivani și alți Zhang Yang Huang. Miliarde de zvîcniri de viață, care freamătă cînd răsare luna, cum fac eu acum, luînd o pauză de la scris, să aprind lumina în cameră. Care se tem de ziua de mîine. Care apoi trăiesc ziua de mîine, devenită între timp azi. Care se bucură, se plictisesc, mănîncă, respiră, muncesc, dorm, se războiesc se amăgesc se amețesc cu aerul puternic al realității sau cu cel și mai puternic al fantasmei.
Miliarde de bacterii de oameni care compun un trup imens, la următorul nivel de organizare de complexitate. Precum miliarde și miliarde de celule întrupează un trup de om, la fel și miliarde și miliarde de oameni întrupează o trup de altceva. De soartă comună. De supraindividualitate. De trup imens, de poftă multiplă. Îi zice societate. Îi zice cultură. Îi zice țară. Îi zice popor. Îi zice zetgeist. Îi zice în toate vorbele aproximative și seci și găunoase. Dar e acolo, fremătînd pulsînd crescînd trăind murind.
Unul din aceste trupuri de milioane de celule de oameni este și România. O simt cum freamătă, cum pulsează din milioanele sale de bacterii bipede: Popescu Ionescu Simionescu. Uneori Palada și Iohannis și Weber. De cele mai multe ori Escu.
Acest trup compus din milioane de bacterii bipede îl simt acum bolnav. O parte din el se preumblă amețită și costelivă și hăbăucă prin alte trupuri statale, prin Spania prin Italia prin Germania. Rătăcite bacterii care încet încet devin altceva. O altă parte din acest trup îl văd cum se stinge, cum se veștejește. Oameni bătrîni. Oameni fără de speranță. Oameni eșuați în fața televizorului, aștepîndu-și moartea. Care vine not with a bang, but with a whisper. Sate semiabandonate, fără viermuiala luminoasă a copiilor pe stradă. Sate eșuate. Orașe sărace, Bîrladuri și Miziluri și Slatine pline de coșciuge de beton cu multe etaje, morminte de speranță, locuri unde nu se întîmplă nimic, în afara bietei curgeri a timpului spre mîine, spre poîimîine, spre bătrînețe, singurătate și groapă.
România e un trup bolnav, compus din multe multe bacterii bezmetice care, dincolo de moartea lor pe persoană fizică, ce inevitabil va veni mai devreme sau mai tîrziu, contribuie și la moartea trupului mare al acestei țări eșuate, mediocre, bicisnice. Vremelnice.
Nu e prima oară cînd moare o cultură, o țară, un popor. Un imens corp supraindividual compus din cuvinte din valori din dorințe din voințe și din speranțe sincronizate. Kazarii? Ați mai auzit ceva de kazari? Mare popor. Mort popor. Cînd a fost ultima oară cînd v-ați întîlnit cu un aztec pe stradă? Dar cu un burgund? Dar cu un ostrogot? Mare popor, ostrogoții. I-a mîncat și pe ei istoria cum o să ne mănînce și pe noi.
Mă bîntuie temerea că România a intrat pe un drum al coșciugului și al mormîntului. Coșciug de beton. Mormînt de speranță. Mă bîntuie ideea că ne vom topi într-alte neamuri, într-ale limbi, într-alte speranțe, și că aici la Telega vom avea soarta avarilor, a pecenegilor, a aztecilor, a celților și a arameilor.
Frumos popor, poporul arameu. Mort popor, poporul arameu.
Frumos popor, poporul român. Mediocru popor, poporul român. Fără speranță popor, poporul ăsta al nostru...
Ghinion.
.
miercuri, 1 septembrie 2021
Un trup bolnav
Scris de Turambar at 12:52
Etichete: A sense of catastrophe in the fresh winter air, Responsabilitate sociala, Romania, Stari si zile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
Trist dar adevărat!
Imperiul Roman ne-a aurul, turcii ne-au luat haraciu, Germania nazista petrolul, URSS- cea a mai rămas.
Dar AȘTEA ne vor lua sufletul, pe care nimeni nu a încercat să ni-l ia!😥😥😥😡😡😡
Ma gandii io ca tre s mai scrie ceva domnul meu la inceput de toamna si iete ca asa fu... ma unsa pe corason textul ista si e pe intelesul tuturor celor care-l vor ceti... lina, clara, simpla trecerea de la trup la popor...
...............de=asta bacteria iubirii mele pt dansul este navsegda!!!
p.s.: norocu meu cu metropola si evz ca altfel.... niciodata nu stie sa dee un semn d viata..................
Romanul nu piere
Trimiteți un comentariu