Culoare la kil: rococo de Mizil

În drumul meu prin zona de dealuri a Munteniei de la sfîrșitul ǎsta de sǎptǎmînǎ, prin județele Buzǎu și Prahova, am fost la un moment dat frapat de o iluminare minorǎ arhitecturalǎ: românașii noștri de la Țǎrǎnoaia ruralǎ au uitat de culoarea alb la case.

Avem urmǎtoarele dominante cromatice ale caselor țǎrǎnești, riguros structurate pe epoci arheologico-comuniste.

Mai intîi casele vechi, bǎtrînești, alea de la 1730 toamna tîrziu, de dinainte de inventarea materialelor cît de cît moderne, sînt singurele vǎruite în alb. Doar cǎ sǎracele mai toate sînt în paraginǎ, pǎrǎsite, nelocuite, cu pereții coșcoviți și cu acoperișurile gǎurite și cu varul demult julit. Niște epave.









Pe urmǎ au venit glorioșii ani 50-60-70, cînd am avut de-a face cu un val de case “moderne”, mai ca la oraș. Ceva mai mari, fǎcute din cǎrǎmidǎ, cu gard de fier de pe acum în fațǎ, la drum. Culoarea dominantǎ: cenușiu borît, pereți lucrați în tencuialǎ și “în calciu” și în țurțuri și în alte elemente de stil “rococo Mizil”. O borîturǎ generalizatǎ, o tristețe și un suspin demne de vremurile cretine comuniste, de zǎticnire stilisticǎ și spiritualǎ și de propǎșirea omului nou multilateral dezvoltat la creierul șerpilian.





Pe urmǎ casele fǎcute prin anii 80-90. Încǎ nu apǎruse boom-ul de materiale de construcții recente. Se inventase doar BCA-ul. Case mai mari, cu prime semne de coloare pe obrajii pereților. Fie netencuite, fie o combinație de plǎcuțe de ceramicǎ, mai o zugrǎvealǎ atomico-bezmeticǎ. Aceeași însǎ oroare de alb și de simplitate. Sǎ fie oricum, dar sǎ fie frumos. Adicǎ alambicat, complicat, cîrcǎlit. Rococo de Mizil, etapa a doua.







Pe urmǎ, dupǎ 90, dar mai ales în anii 2000, sǎlbǎticia caselor mamut de neam prost de gherțoi care lucreazǎ în Italia sau Spania și care intrǎ în concurențǎ simbolicǎ cu vecinul. Ce ștreșini! Ce acoperișuri! Ce tone de beton! Dar mai ales și mai ales ce culori turbate pe pereți! Roz mov vernil acoperișuri albastre vișinii tǎblǎrie pseudoLindab. Și peste toate, tronînd supremǎ, coloarea. Multǎ coloare, coloare acrilicǎ, turbatǎ, atomicǎ roz bombon și vomǎ verde de cîine. Toate culorile pǎmîntului cumpǎrate eftin de la Kaufland.







Cu o singurǎ excepție: alb. Albul simplu imaculat, albul de var de vopsea lavabilǎ de ce vreți voi, dar alb sǎ fie. E o fugǎ de alb, o oroare de simplu la țǎranul român, care vorbește de fapt despre ce este în sufletul sǎu, în creierul sǎu, în zǎticneala sa spiritualo-estetico-moralǎ. Pe scurt: țigǎnia din capul țǎranului bezmetic post-comunist român se reflectǎ fidel în țigǎnia multicolorǎ și în spoiala de culori de copil care a scǎpat în cutia cu acuarele cu care și-au vopsit casele lor mari, recente, urîte, colțuroase, cubice și prost proporționate.

Cînd vom începe din nou sǎ preferǎm simplitatea albului de var, va fi semn cǎ încet-încet rǎnile comunismului și ale capitalismului sǎlbatic de cumetrie vor fi început sǎ se tǎmǎduiascǎ în creierul nostru de austrolapiteci post-comuniști și baroci și mitici. Mitici ca în "Miticǎ de Mizil", cu accent pe a doua silabǎ, nu pe prima, ca în "mit", "Zeus", "Creanga de Aur".

:(






.