Tlön Society ne stîrnește să ne gîndim la lucruri serioase. În articolul său recent “antropologie, gen”, el spune:
e chiar util sa te uiti la filme vechi, atent nu la ceea ce este "universal uman" in ele sau la corespondentele cu lumea de azi, ci dimpotriva la diferente.
și ne propune apoi să vedem un film franțuzesc din anii ’70 cu acțiunea desfășurîndu-se în anii ’50.
Asta mi-a declanșat imediat cutiuța cu madelene vizuale și mi-a eliberat ca la jocurile de noroc de la Las Vegas o amintire din facultate, din anii ’90, de pe vremea cînd mergeam la Cinematecă, locul unde am început să-mi fac cultura cinematografică, băiat de țară de la Telega însetat de toate filmele pe care nu avusesem ocazia să le văd.
În sălile acelea mici, igrasioase, construite în interbelic, rulau filme fabuloase. Toată vulgata cinema-ului mondial era trecută în meniu, în programele acelea înguste, cărțulii format 4 : 1 care cuprindeau filmele lunii respective.
Era nebunie să obții abonament, mai ales în primii ani după 89 (eu am sosit în București în 1991, toamna tîrziu, pe vremea cînd minerii plantau panseluțe în grădina guvernului Roman). Era de asemenea nebunie să obții bilete la unele filme.
Ce omor era la Tarkovski! Ce omor era la Fellini! Dar la Antonioni! Pe urmă apăruse alt nume cool și snob și en vogue, Greenaway, și ne călcam pe picioare în sală, la grămadă, să vedem Greenaway și pe urmă să rostogolim ochii în cap de apreciere criptică, ciudații de la Matematică și cu ciudații de la Arhitectură, snobi și purtători de T-uri de-alea care nici acum nu știu la ce folosesc, în afară de markeri vizuali de distincție socială, trăiască Bourdieu că ne-a ajutat să înțelegem lumea în toată răutatea sa structurantă, și cu ciudații de la Arte, ăștia erau și mai distinctivi, nemuritori și plomplom și aerieni și foarte geniali în look și îngîmfați și reci.
Ne unea pe unii dragostea de bridge (ăia de la matematică cu ăia de la arhitectură), pe alții priceperea la artă (ăia de la arhitectură cu ăia de la arte, mama lor de snobi și de aroganți și de genii neînțelese), și pe toți ne unea dragostea de film.
Și ne înghesuiam ca vitele intelectuale și artistice pe scări, pe scaune, pe coridoare, stăteam pe jos, între scaune, era omor, mai ceva ca la aprozar cînd se băgau portocale și banane – eh, ce vremuri, habar n-aveți voi recenților și atomicilor carele le aveți pe toate la nas, ce baftă aveți că trăiți acum și nu atunci –
și ascultam răbdători traducerea uneori ok, alteori însă absolut hilară a traducătoarei din cabina de proiecție, filmele nu erau subtitrate, aveam și noi acolo la Cinematecă o Irina Nistor a noastră care făcea uneori harcea parcea filmele, cel mai probabil studenți de la Litere care făceau și ei un ban cinstit traducînd simultan la căști din poloneză, japoneză, cehă, rusă, italiană, franceză și alte limbi de-astea obscure, omorîte de imperialismul distributiv al englezei.
Erau momente în care actorii se lansau în cîte vreo ditirambă complicată, cu spume de cuvinte, lung, întorlocat, convingătoriu, timp în care traducătoarea îi lăsa răbdătoare să vorbească și pe urmă traducea, catastrofic de monosilabic: “Da”.
Moment în care se ducea dracului toată tragedia și suferința filmului care rula, că de regulă mergeam la filme cu suferință, drame, trăiri intense, Persona frate, Rashomonon coane Fănică, și toată sala izbucnea într-un imens hohot de rîs și tragedia se transforma în comedie, curat catharsis, Joițico,
și toți eram frați în deriziune și în miștocăreală, și de la matematică și de la arhitectură și de la litere și de la politehnică și pînă și nasoii de la arte, cei mai foarte superiori și neînțeleși și snobi și îngîmfați și reci, ni se alăturau și pentru un scurt moment deveneau umani și oarecum de suportat.
Dar erau și momente - și în sfîrșit, iar am lungit ciorba introductivă de a devenit text în sine, da, coane Traiane, Proust scrie pe mine, am supt la țîța lu’ Marquez și nu știu să scriu scurt și tăios, ca saga islandeze – erau și momente cînd traducătoarea, din cine știe ce motiv, nu sunase ceasul, se certase cu iubitul, nu putuse să chiulească de la curs așa ca noi, ăștia iubitorii de artă, nu apărea.
Și atunci așteptam așa vreo 10 minute, un sfert de oră, pe urmă cineva de la administrativ sau proiecționistul apărea în ușa sălii și ne spunea “N-avem traducător. Ce facem? Vă uitați așa la el sau vă dăm bilete să veniți la alt film?” De dat banii înapoi nici nu se punea problema, era o situație de monopol chestia asta cu filmele vechi și atunci cei de la Cinematecă defineau regulile cum îi coafa pe ei mai bine la bască.
Și noi spuneam “dați drumul la film”, unii mai plecau dezamăgiți, își luau T-ul ăla de arhitect care nici acum n-am înțeles prea bine la ce folosește, dar cei mai mulți dintre noi rămîneam, ce naiba să facem? să mergem la sărăcia aia de curs unde un babalîc ponosit o să ne frece la cap cu niște chestii plictisitoare? Comme on! Să curgă filmul în limbi imposibile, ne pricepem noi să-l înțelegem, am mai văzut și noi niște filme la viața noastră, ce-i așa mare lucru?
El o iubește pe ea, ea nu-l iubește, altul e mai frumos sau mai bogat, părinții nu vor, viața e tristă, războiul începe, davai mai avtamat, ratatatata! Ce naiba poate să fie așa de complicat? Să-nceapă filmul, sîntem tineri și argumentele ne curg pe tîmplă, n-avem răbdare, dați naibii odată drumul la filmul ăla pe care n-o să-l înțelegem!
Și unul din filme a fost într-o limbă care chiar n-aveam nici cea mai mică șansă să o pricepem, în japoneză. Era unul din filmele de început ale lui Kurosawa, Nora inu (1949), cu un Toshiro Mifune delicios de tînăr și de blambec, înainte să intre în cizmele de typecasting de samurai fioros și rău și mizantrop.
Era un Toshiro Mifune cu față de adolescent, care se chinuia degeaba să facă pe polițistul dur căruia i se fură pistolul în autobuz și pe urmă se chinuie tot filmul să-l recupereze (vedeți! chiar și după 20 de ani tot mai îmi aduc aminte despre ce era vorba în film, v-am spus eu, nu-i complicat deloc!),
se chinuia degeaba sărmanul Mifune pentru că fățăul nu-l ajuta, avea o față de adolescent luminos care prefigura manga din deceniile următoare cu adolescenții ăia cu ochii mari și beliți și luminoși și care fac ping! o steluță de raze pure, copilărești, Sandi Belle, Mifune era un soi de Sandi Belle.
Dar nici despre asta nu e vorba în propoziție, toate sînt doar cuvinte ajutătoare, formare de context, nostalgie, madelene vizuale care se concretizează în vorbe multe, words words words, ci despre antropologie este vorba, despre textul lui Tlön de la care am pornit, ăla cu filmele vechi și cu uitatul cu atenție la ele, să vezi diferențele dintre atunci și acum.
Diferențele, cărămizile elementare, atomii antropologiei. De fapt antropologia este un discurs lung și întorlocat despre un singur subiect: diferența. Noi și ei. Us and them. Străinul. Fiara. Ne-omul. Ciudatul. Neamțul (vezi etimologia cuvîntului “neamț”, cel care nu vorbește, asemănătoare structural cu cea a cuvîntului “valah” = “welsh”).
Sociologia este despre noi, ăștia de aici, hai să ne cunoaștem mai bine. Antropologia este despre ei, cei de acolo, hai să-i descoperim, să-i cunoaștem, eventual să-i exploatăm, ochiul care stăpînește, panopticonul, The Chrysantemum and the Sword, i-am cucerit, acum ce facem cu ei, generale, că sînt niște ciudați, niște sălbatici, niște intenși și monștri? Păi ce să facem căpitane, cheamă dom’le antropologii să ne deseneze un manual de folosință a japonezilor, să știm de ce mînere să-i apucăm, acuma că sîntem călare pe ei.
Filmul Nora inu văzut fără traducere m-a învățat un lucru fabulos, deși la momentul acela nu mi-am dat seama la nivel conștient. M-a învățat să învăț să scap, măcar și momentan, de tirania cuvintelor, și să mă uit. Să mă uit cu adevărat. Privirea, unealta de bază a antropologului. Să te uiți la ceva ca și cum l-ai vedea prima dată, cînd nu e nimeni prin preajmă cu o voce insistentă care să-ți traducă, introducă, explice, interpreteze realitatea.
“Cuvintele nu pot să” (o să vă povestesc cîndva despre grafitti-ul ăsta de pe un zid de lîngă Conservator, de pe Știrbei Vodă, tot din vremea aia). Mai mult, uneori nu că cuvintele nu pot să, ci cuvintele în mod voit ascund. Sau măcar te distrag, îți fură atenția, nu te lasă să te concentrezi pe privire.
Filmul netradus, eliberat de tirania scenariului și vorbelor, m-a făcut să mă concentrez pe detalii. Pe felul în care arăta autobuzul, pe cum erau îmbrăcați actorii și figuranții, lumea dimprejur (multe filmări exterioare în filmul ăsta), pe textura urbană a unui oraș dintr-o Japonie imediat de după război, cînd americanii încă îi ocupau de maniera cea mai formală.
Să mă uit la manierismele de exprimare non-verbală, la expresii, la clădiri, la ceasuri, la tacîmuri, la gesturi, la cărămizi. Să mă uit cu adevărat și să mă las îmbibat de acea societate, de acel timp, de acea țesătură a vieții oamenilor într-un colț de lume străin, exotic, nu al meu.
Și a mers. E unul din filmele pe care mi le aduc aminte cel mai bine. Habar n-am de acțiune, decît vag așa, în linii generale, dar gustul filmului este unul din cele mai clare pe care le am rămase pe papilele gustative ale creierului meu depozitat de atîta fleacuri inutile, dar atît de valoroase.
Nostalgie. Antropologie. România. Japonia. 199șisomething. 1949. România după debacle. Japonia după debacle. Tinerețe. Artă. Film.
De fapt nostalgie. Totul se reduce la nostalgie, damn it. Trecutul, acest maidanez care ne bîntuie prin minte...
Domo arigato gozaimashita, Toromu san, pentru declanșarea acestei madelene! :bow:
PS: Nora inu = Cîine vagabond, adică maidanez, de unde și titlul acestui articol
.
joi, 10 noiembrie 2011
Acest maidanez care ne bîntuie prin minte
Scris de Turambar at 10:06
Etichete: Antropologie, Japonia, Kurosawa, Movies, Nostalgie, Personal, Romania, Scriitura, Sensu vietii pentru oamenii ocupati la cap
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
Maidanezi :-), toti suntem maidanezi, incercam sa scapam de eutanasiere :-)
Offfffff....
Mama lor de amintiri pardalnice si vizuale!!!!
Ca daca nu ar fi fost ele....filmele tineretilor noastre .....ce ar mai fi fost oare?????
Da...da!!! Toshiro Mifune...The Only One!!!!singurul pe care am putut sa il inteleg di invalmaseala de vise nipone....frumos......frumos rascolesc acum prin cutia cu acorduri sentimentale ...!!!
Offffff........ ce chin......
Vaz ca in ultima vreme te roade melancolia dupa taramurile strabune...
Fa un update si incearca sa te abonezi aici
http://www.asiatorrents.com/
Merita... :))
foarte frumos scris. eram gata să plâng şi să râd aproape simultan, dar mi-am zis să rămân sobră de data asta şi să mă stăpânesc, să nu fac o primă impresie dezastruoasă...
mulţumesc :)
Cu placere! Ma bucur ca v-a placut... :)
Trimiteți un comentariu