Nu, nu este vorba despre televiziunea cu numele acela. E vorba chiar despre realitate, nu despre manipulare.
De fapt, este vorba si despre manipulare. Dar "manipulare" in sensul ala initial al cuvintului, de "minuire".
Cum minuim camera foto si cum sta ea in calea trairii?
Hoarde de momente turistice. Hoarde de tentatii de a face poze. Si stai uneori si te scuturi precum ciinele de ploaie si zici: damn it, eu, facind fotografii, nu cumva reusesc contra-performanta de a ruina momentul pe care il traiesc si pe care mi l-am dorit atita si pentru care m-am chinuit atita?
Ce naiba am dat atitia bani sa ajung aici? Ce naiba m-am rupt atit sa fiu in virful acestui munte? Doar ca sa scot camera si sa incep sa ma gindesc la unghiuri de pozare si de lumina si de ancadrament, aoleu, fuge soarele, aoleu, imi intra cineva in cadru, cum o fi mai bine, pe lat sau pe lung, sa prind si detaliul acela?
Damn it. Sint aici pe virful muntelui nu ca sa fac un filmuletz cretin, sa-l pun pe urma pe YouTube, sa afle toate goangele pamintului ce cool sint eu. Ci sint acolo sus, sau in fata Domului, sau printre momirlani, pentru ca mi-am dorit, ca sa traiesc experienta.
Si atunci se intimpla ceva in tine si-ti bagi picioarele in ea de presiune, de obligatie de a poza poza poza si incepi sa faci poze doar cu ochiul mintii, perfect constient ca le vei uita.
Da, uitarea e o moarte. Da, fotografia e o arma impotriva uitarii. Dar atunci cind fotografia reuseste sa omoare trairea in fasa, inainte sa faca riduri prin colturile creerului, mai bine lasi dracu animalul de aparat semi-pro sau sapuniera de telefon cu care faci poze si pur si simplu traiesti momentul. Fara ancadrament, fara unghi, fara timp de expunere sau fuga dupa lumina ori momentul perfect.
Restul e amageala, sau blazare, sau snobism, sau sheer stiupidity. Sau fotograf profesionist, dar asta este alta mincare de peste.
Aceste rinduri au fost scrise la foc automat ca urmare a lecturii acestui articol din Slate: The Slow-Photography Movement, un articol cit se poate de binevenit pe aceeasi tema.
Cititi, ginditi, si data viitoare cind sinteti cu mina pe boton, incercati sa va abtineti. Sau macar sa nu abuzati de tehnologie intru inregistrarea corodata a realitatii.
:wink:
* * *
But while taking photos has become a way to mark almost any moment, there is often an unnoticed tradeoff. Photography is so easy that the camera threatens to replace the eyeball. Our cameras are so advanced that looking at what you are photographing has become strictly optional. To my surprise, no monument I saw in Israel could compete with the back of the camera. What gets lost is the idea that photography might force you to spend time looking at what is in front of you, noticing what you might otherwise ignore.
All this has spawned a rebellion that I consider myself part of: Call it the slow-photography movement.
* * *
No, the real victim of fast photography is not the quality of the photos themselves. The victim is us. We lose something else: the experiential side, the joy of photography as an activity. And trying to fight this loss, to treat photography as an experience, not a means to an end, is the very definition of slow photography. 
duminică, 23 ianuarie 2011
Realitatea la mina a doua
Scris de Turambar at 08:57
Etichete: Foto, Stari si zile, Wisdom
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Despre sublim si frumos? Estetica? Transcedental? Petul de plastic din cea mai inaccesibila mlastina? Sau?
Verishuaaaaaare, ai nimerit pe-o felie aaaaaaatat de draga mie! Uite ca eu NU FAC POZE niciodata, oriunde ma duc, si har domului, cand ma duc, ma duc de-mi uit fusu' orar si zilele in general. :)) Si sigur, toaaaaaata lumea se ia de mine, "Cum, tu care-ai absolvit, dupa cum zice diploma, FOTO-video-procesare computerizata a imaginii sa nu faci poze??? Tu, care ne esti posesoarea supertehnologissssmelor fotografice??? Damn you, damn you, you... you... pfffff!" =)) Ma', uite ca nu, n-am chef de poze, am chef de plamani bine alimentati cu aer strain, am chef de lume care-ti raspunde la zambet, am chef de ceeee poftitz', da' de vanatoare de succese tehnologice maretse, ba! :D Se aplica si la capitolu' "Poze cu oameni dragi" -- ma', nu, nici d-alea nu fac. Daca-s dragi, dragi si prezenti in creieri au sa-mi fie si fara poze si am sa-mi amintesc episoade care-au insemnat ceva atat de greucenesc, incat s-au zgariat pa scuartza, nu episoade care-au ramas in bild ca era lumina buna. :))
Dar, batrane, ca sa ajungi la mentalitatea asta, e nevoie sa scapi de Sindromu' savarsirii lucrurilor pentru altii -- nu toata lumea poate. Eu n-am obiceiul sa merg la dracu-n praznic numa' ca sa le-aduc altora bilduri, ma duc la modu' egoist, draga, sa-mi pice bine MIE. :D Ca sa nu mai intram la sapaturi prin chestii cum ar fi distinctia dintre a arata si a impartasi. Multimea crede ca daca arati o poza cuiva, gata, i-ai implantat in creier si povestea din spatele ei -- eu mooooor cand merg in vizita la oarecine si scoate la bataie vreun album de amintiri, oh god, oh no, someone please turn them off! =))
Lucraturile de arta savarsite pentru stare si nu pentru memorie sunt dintr-o galeata total al'fel vopsita, aia e lucru fin, putem povesti. :) Insa in materie de heirupismul dezlocuirii memoriei cu photoshooting, cand problema nici macar nu e despre stocare, ci despre perceptie inductoare de mood, care oricum nu-si face veacu' prin colectiile de concediu ale umblatorilor, treburile sunt clare: nu vanatz' imaginile, luati-le, dom'le de mana, imprieteniti-va cu ele! :)
Trimiteți un comentariu