Despre mânie (Pleşu, Dilema)

L-am citit acum două săptămâni, în drum spre întâlnirea cu P, în timp ce conduceam. Mai la un stop, mai la o coadă. Şi m-am simţit bine. M-am simţit răsbunat. M-am simţit.

Courtesy of Marc, că mi-a adus aminte de el: chiar mă gândisem atunci, când l-am terminat de citit, că e atât de fain scris şi de plin de miez încât trebuie să-l Copy Paste pe blog. .

And courtesy of Dilema, of course :)

Highly recommended. Citeşte sau crapă.

===============
Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri
Despre mînie

Diferenţa esenţială dintre Est şi Vest este – cred – diferenţa dintre mînie şi calm, dintre tensiune şi destindere. E vorba de atmosfera în care respirăm, de climatul sufletesc al vieţii zilnice. Există şi în Occident enervări, insatisfacţii, răsteli şi chiar atacuri de furie. Uneori, cînd riscul unei generale placidităţi este iminent, oamenii par să-şi inventeze motive de iritare sau să le îngroaşe artificial pe cele deja existente. În genere însă, strada, magazinele, instituţiile, mijloacele de transport, scena politică, ziarele nu sînt locuri ale conflictului. Nu se vociferează, nu se schimbă injurii şi îmbrînceli, nu se caută harţagul cu orice preţ. În Răsărit, dimpotrivă, aerul e apăsător, ca deasupra unui cîmp de luptă. S-ar zice că toată lumea urăşte pe toată lumea. Cearta este un mod de viaţă. Zgomotul de fond al convieţuirii noastre este bombăneala, recriminarea, scandalul. Trăim din resentiment. Lupta politică vizează exterminarea adversarului, gazetăria e un apogeu al nervozităţii ofensive. Intelectualii se ceartă între ei, societatea civilă e o simplă manufactură a protestului, guvernul, preşedinţia şi parlamentul se epuizează în purulente manevre de gherilă. Clienţii îi detestă pe comersanţi şi comersanţii, pe clienţi, poporul s-a săturat de politicieni şi politicienii de popor, cultele religioase se excomunică reciproc. Psihologia de gaşcă, partizanatul, combativitatea de stadion infectează tonul oricărei conversaţii, al oricărei dispute. La volan te înfurii, în staţia de autobuz, la gară şi la aeroport te înfurii, la slujbă te înfurii, la televizor te înfurii. Românul de azi e, prin definiţie, mînios. Euforia anihilării celuilalt, lovitura în moalele capului, discreditarea, calomnia, machiaverlîcul sînt gimnastica noastră cotidiană. Ştiu ce spun. Eu însumi am, frecvent, răbufniri isterice, precipitări spre răcnet, salturi spre stacojiu.

Se vor găsi destui care să caute acestei epidemii de bilă galbenă justificări contextuale. Cum să nu fii mînios? Ţărişoara e enervantă la maximum. Totul – de la politică la presă, de la birocraţie la preţuri, de la maniere la moravuri – te poate scoate din minţi. Dacă eşti cît de cît normal, îţi ieşi din fire. Vorba lui Teofrast: „E cu neputinţă ca un om bun să nu fie cuprins de mînie cînd are de a face cu oameni răi“. Un comentariu al lui Seneca pune însă această frază într-o altă perspectivă: s-ar zice că, după Teofrast, cu cît cineva e mai bun, cu atît e mai irascibil. La limită, omul perfect e un soi de nebun furios, lovit, clipă de clipă, de mizantropie şi mizocosmie.

Unul din efectele mîniei – oricît de „legitimă“ ar fi – e, într-adevăr, nefericirea crescîndă a „pacientului“. Mînia e „încremenire“ în negativitate. Iar o asemenea înclinaţie nu depinde de provocările lumii exterioare. Relele din afară sînt doar pretextul declanşator al unui rău lăuntric. Mînia e o reacţie mecanică, monotonă şi inadecvată la disfuncţiile curente al comunităţii şi ale semenilor. E, în ciuda cheltuielii de energie pe care o presupune, un afect paralizant, steril. Românii nu schimbă nimic în bine, pentru că se enervează prea uşor şi se defulează în înjurătură. Mînia evacuează reflexia şi înlocuieşte corectura prin anatemă. Mîniosul reacţionează rapid („iuţime“ i se mai spunea mîniei în textele vechi), dar inarticulat: se lasă otrăvit de propria reacţie şi se prăbuşeşte, extenuat, în ineficienţă şi dezgust.

Pentru mulţi, mînia abruptă e o marcă a virilităţii. Bărbatul e „iute la mînie“, femeia e blîndă şi iertătoare. În realitate, jerba impulsivităţii e asexuată. În orice caz, nu e semn de masculinitate reală. Antichitatea ştia că mînia e, adesea, opusul curajului, chiar dacă (şi tocmai pentru că) împinge spre temeritate. Mînia e nebărbătească. Sintagma „popor vegetal“ nu exclude (ba dimpotrivă!) nervozitatea şi gîlceava.

Tranziţia e, prin excelenţă, o perioadă nevrotică, născătoare de nevricale şi de nevricoşi. Vom fi scăpat de ea, cînd străzile noastre vor fi mai puţin zgomotoase, cînd oamenii vor vorbi mai puţin şi mai aşezat, cînd politicienii vor reuşi prin inteligenţă ceea ce azi reuşesc (iluzoriu) prin stricta valorificare a bojocilor. Ca să fiu cinstit, ideea că o astfel de perspectivă e încă foarte îndepărtată mă irită...