marți, 14 martie 2017

Blow Up

Sintem prizonierii unei custi construita din inertie si din referinte culturale. Mai corcituri fiind de fel si mai tzarani de la Telega, referintele culturale ne sint de regula din zona culturii pop, oricit de telectuali ne-am da si de rotunzi. Filmul, cultura pop prin excelenta, chiar si cind isi rostogoleste pretios ochii peste cap si clameaza ca face arta.

Imi amintesc cum, copil fiind, intr-una din seri taica-meu imi povestea cu neasteptata pasiune in glas despre cum o sa fiu mare si o sa vad tot soiul de filme interesante cind o sa merg la Bucuresti, la facultate. Eram probabil printr-a saptea sau a opta, probabil era una din serile alea cind nu ma lasa sa ma uit la film. "Lasa, o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

Si eram la masa si taica-meu imi povestea despre filmele mari pe care o sa le vad: Becket, Blow-up. Filme proaspete pe vremea cind era el student in Bucuresti si care il marcasera puternic. Era seara, eram la masa si taica-meu imi povestea despre Blow Up. "Lasa, o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

De la fraza asta, de la frustrarea asta, o patima de cinefil a inflorit in mine, care nu s-a stins nici macar acum. Iacata am ajuns la Bucuresti. Iacata am vazut si Becket, si Blow Up. Si sute altele pe linga. Iacata am filme sa-mi pun si-n cap. Iacata va pot povesti despre filme obscure, despre filme inutile, despre filme geniale, despre filme necesare.

Si tot la Blow Up ne intoarcem. Inutilitatea. Eleganta zadarnica. Arta degeaba. Rasfatzul si miaurleala. Si tzitze, evident. Multe tzitze. Moarte, arta si tzitze. Mai rar potrivita alaturarea dintre decadenta muzicii, "Sympathy For The Devil", si decadenta filmului care iti ascunde in loc sa-ti dezvaluie, iti dezvaluie ca sa-ti spuna mai apoi ca ti-a dezvaluit degeaba, ca te-a pacalit, ca e o facatura, o iluzie, o conventie eftina.

Viata e in alta parte, realitatea e in alta parte, realitatea nu e saracia aia de proiectie bidimensionala si hacuita pin' la singe din montaj. Viata nu e filmul, pufosilor. Ne pacalim degeaba. "Lasa, ca o sa ai o viata intreaga sa le vezi".

Cu Cc: inevitabil catre taica-meu, Mihail Palada. Multumesc!



. Citeste tot...

duminică, 12 martie 2017

Caii nărăvași

Caii nărăvași
Versuri și muzică: Vladimir Semionovici Vîsoțki

Deasupra rîpei, pe buza prăpastiei, chiar în marginea ei,
Caii din bici îi stîrnesc și-i gonesc,
Dar nu mai am aer, beau vînt, înghit ceața,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc! mă prăpădesc!

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
Nu băgați în seamă mușcătura de bici!
Dar a dat strechea în cai, nărăvași sînt și răi,
Nu mai am timp să trăiesc, nici cîntecul să-l termin nu am timp

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic

Prafu' o să se aleagă de mine, crivățu’ o să mă spulbere ca din palmă,
Iar caii în zori o să mă ducă cu sania prin zăpadă-n galop.
Ho, caii mei! Mai domol! Mai la trap!
Mai lungiți și voi drumul pînă mă duceți la cemetie.

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
N-ascultați de bici și nuia!
Dar a dat strechea în cai, nărăvași sînt și răi,
Nu mai am timp să trăiesc, nici cîntecul să-l termin nu am timp

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic

Am ajuns la țanc – nimeni nu-ntîrzie în vizită la Dumnezeu
Dar ce-i cu glasurile astea rele de îngeri?
A ruginit clopotul cumva de atîta oftat?
Sau sînt eu ăla de strigă la cai să nu mai mîie așa iute?

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
Vă rog eu, n-o mai luați la galop!
Dar a dat strechea în cai, nărăvași sînt și răi,
Dacă n-am avut timp să trăiesc, măcar s-apuc să termin să cînt!

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic



. Citeste tot...

joi, 9 martie 2017

Asta nu e poezie

Am pe birou o piatră spartă în patru.
Trei bucăți mari și una mică.
Aia mică mereu pică.
Pică, se desface, se strică.
Piatra era rotundă pe vremuri, dintr-o bucată, netedă și obscură.
Acum are colțuri, margini, tăișuri și evidențe.
Se desface cînd bat cu degetele în birou de atîta muzică.
O pun la loc. Din nou se strică.
Cred că vrea să-mi spună ceva despre viață.
Se strică, se repară, se strică, se desface, cade, pică, se ridică.
Mereu are nevoie de ajutor să fie pusă la loc. Viața ca o pisică.
Asta nu e poezie.
Asta e datorie.



. Citeste tot...

miercuri, 8 martie 2017

România, Consiliu Monetar mascat

În imagine, evoluția cursului valutar oficial din 1998 încoace, deci de acum 20 de ani. Sursa, cea mai oficială cu putință: BNR.

Pe principiul “un grafic face cît o mie de cuvinte”, avem în fața ochilor politica valutară a BNR în toată gloria ei.

Fig. 1. Evoluția cursurilor valutare leu/euro și leu/dolar, 1998 - 2017


Din vara lui 1998 pînă în 2002, preț de 4 ani, moneda străină de referință a României a fost dolarul. Linia neagră este nenatural de netedă, fără nici un pic de variații.

Vedem clar politica de devaluare controlată, incrementală, a leului față de principala monedă globală, dolarul. O creștere bine definită a dolarului față de leu, fără nici un fel de variații bruște, dreaptă ca ața dentară.

Deci o scădere a puterii de cumpărare a leului. Deci un ajutor dat exporturilor României, pe de o parte, dar și o piedică pusă consumului intern, bazat preponderent pe importuri.

Urmează un platou de doi ani, din 2002 pînă în 2004, cu dolarul în jur de 3,35 lei (33,5 lei vechi, la vremea aceea). Un respiro de echilibru.

Urmează perioada de aur a economiei românești, în sfîrșit sincronizată cu iureșul creșterii globale de dinainte de criză. Din 2004 pînă la sfîrșitul lui 2008, Isărescu profită de creșterea economică a României pentru a cataliza convergența structurală a țării față de restul UE prin întărirea monezii locale.

România tocmai intrase în NATO și dădea să intre în UE, cerurile lumii erau clare, era cazul să se treacă de la încurajarea exporturilor la reducerea decalajelor de dezvoltare, inclusiv prin întărirea monezii local.e

Evoluția din această perioadă nu mai este atît de lină, dar – retrospectiv privind – e la fel de clară. Leul se întărește față de dolar de la 33,5 la sub 25.

Și pe urmă vine criza. Criza din 2008, la noi ajunsă prin 2009 și declarativ de-abia prin 2010, că avea Băsescu niște alegeri de cîștigat și nu vroia să-și antagonizeze fraierii înainte să-l tragă la rotisor pe Geoană: “un fleac: i-am ciuruit”.

Criza aduce două lucruri în evoluția cursului valutar. În primul rînd, o schimbare de politică valutară înspre deprecierea monezii locale – lucru firesc și inevitabil, tot înspre încurajarea exporturilor.

Dar și mai important, din vara lui 2009, după o ajustare bruscă de 6 luni, din august 2008 pînă în februarie 2009, este că se schimbă stăpînul. România trece de sub influența dolarului sub influența euro.

Dacă vă uitați la evoluția cursului euro față de leu, vedeți cum dintr-o dată linia roșie devine din ce în ce mai dreaptă și mai netedă, cum era dolarul la începutul anilor 2000. Clar politică de control a cursului valutar.

Inițial controlul este în jurul valorii de 4,2 lei pentru un euro (42000 lei vechi, cum este standardizat graficul). Din 2012 încoace, deci de deja 5 ani de zile, linia este cît se poate de bine definită și fără variații mari, în jurul lui 4,5 lei / euro.

Variațiile în jurul acestor valori controlate sînt minuscule și bine desenate. Brusc urcă sau coboară pe un micropalier ușor diferit, unde stă acolo una – două luni. Probabil lupte interne duse de BNR cu speculanții de curs valutar din băncile private. Dar, în afară de aceste microvariații foarte bine definite, linia este simplă: 4,5 lei per euro du colo colo, timp de cinci ani de zile.

Adică, de fapt, consiliu monetar mascat. Da, știu, consiliul monetar mai implică și păstrarea unor rezerve de valută comparabile cu masa monetară vehiculată. Dar părerea mea este că, de fapt, avem de-a face în România cu un consiliu monetar mascat, care definește și dă predictibilitate celorlalte politici publice ale țării (fiscale, monetare, economice, sociale).

Concluzia este simplă. România, dragii mei pufoși, deja a trecut la euro, fără să știm. De vreo 7-8 ani, de cînd a trecut criza, BNR a bătut clar în cuie cursul valutar euro / leu și nu l-a mai lăsat să joace cum vrea el, ci cum consideră înțelepții de acolo. La început 4,3 lei / euro. Pe urmă o mică ajustare la 4,5 lei / euro. Restul sînt părerologii amuzante, dar totalmente aiurea.

Două scurte comentarii, la încheiere: despre dolar și despre jurnaliști.

În primul rînd, despre dolar. Fluctuația dolarului, care pare sălbatică și necontrolată, se datorează calculării cursului leu / dolar prin proxy-ul global euro / dolar.

Ai euro fix față de leu, la 4,5? Păi atunci cursul dolar / leu fluctuează în funcție de cum fluctuează cursul euro / dolar. Exact în oglindă față de începutul anilor 2000, cînd leul era priponit (“tethered”) de dolar, iar variația euro / leu trecea prin variația internațională dolar / euro.

Se numește transitivitate și compunere de funcții și se cheamă matematică și știu că o urîți, dar să nu vă amăgiți: matematica de fapt conduce lumea.

Iar în privința jurnaliștilor, ori de cîte ori veți mai citi cîte o știre de-aia economică sălbatică și senzațională “cursul euro / leu s-a prăbușit cu...”, știre de regulă legată de cine știe ce minor scandal politic intern, să vă aduceți aminte de graficul ăsta și de articolul ăsta.

Și să țineți minte că jurnaliștii sînt varză la cap, niște biete mașini mediocre de produs rating și Breaking News-uri și titluri senzaționale, “Click aici!”, pentru a vă fura vouă ochii și atenția.

Stați liniștiți: cursul euro / leu n-a fost niciodată mai stabil și mai predictibil. De aproape 10 ani încoace, cursul euro / leu e linie clară, constantă, bine definită. Restul e foame după rating.

. Citeste tot...

marți, 7 martie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

miercuri, 1 martie 2017

Direcția țării e greșită. SUA. 1995 - 2017

În graficul de mai jos, evoluția procentelor de răspunsuri “țara merge într-o direcție greșită” (“Things in the U.S. nation are generally headed off on the wrong track”) la clasica întrebare generală de la începutul chestionarelor, care este folosită des drept indicator al stării generale a societății la nivel de percepție.



De observat cele două lucruri inevitabile: ciclurile electorale și momentele de criză.

Cicluri electorale
Fiecare președinte începe cu un capital de încredere pe care pe urmă, încet-încet, îl consumă, ajungând ca oamenii să nu mai fie mulțumiți, mai ales pe sfârșit de mandat, când mai este și campania electorală, mai ales dacă e vorba și de al doilea mandat.

Când se schimbă garda, brusc nivelul de nemulțumire scade, bateriile de speranță se încarcă la loc, și ciclul se repetă. Aceeași evoluție o identificăm în mod clar și în România.

Un alt semn că nu sîntem deosebiți nici în bine, nici în rău, nici mai cu moț, cum ar vrea să ne facă dacopații să credem, dar nici în dezastruos, cum ar vrea macoveiștii acestei lumi să ne bage în cap. Sîntem fix o societate ca toate celelalte. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Momentele de criză
În 2001, criza de securitate 9 / 11 face întreaga națiune americană să se adune în jurul steagului (“rally around the flag”) și să facă front comun în fața amenințării, lăsând la o parte orice clivaje partizane și transformându-se într-un singur popor, care își pune încrederea în președintele de la vremea aceea, Bush Jr, că va rezolva lucrurile.

Doar 10% mai considerau că lucrurile merg într-o direcție greșită. Percepție caracteristică momentelor de război.

În 2008, în schimb, pe sfârșit de al doilea mandat al lui Bush Jr, când înflorea ditamai criza economică istorică, așa cum SUA nu mai cunoscuse din anii ’30 încoace, tensiunea și nemulțumirea ajung la paroxism, spre 80%, chiar 85%, nivel de saturație paretian peste care cu greu se poate trece în situații de pace – doar războiul civil probabil ducând acest indicator mai sus ca nivel de nemulțumire.

Același lucru s-a întîmplat în România la doi ani după aceea, căci pe de o parte crizei i-a luat ceva timp să ajungă în țările de periferie economică, așa cum e România, pe de altă parte nevoia lui Băsescu de a câștiga alegerile prezidențiale din 2009 l-a făcut să tragă de toate mecanismele de control economic pentru a masca și întârzia criza până după alegeri.

Ceea ce a și făcut, de altfel, dând drumul la câinii austerității în 2010. Cum a dat, cum românii s-au supărat și indicatorul de nemulțumire a sărit în mod asemănător spre maxime istorice, dincolo de 80%.

Iată un exemplu clar despre felul în care, totuși, și în științele moi sociale se pot identifica elemente de cuantificare care să permită descoperirea de legi sociale.

Robustețe metodologică
Un ultim comentariu, metodologic de data asta. Seria de date conține sute de puncte de măsurare (779 identificate până acum – încă mai sap și după alte surse) realizate de mai multe institute de cercetare.

Este remarcabil felul în care datele culese în aproximativ aceeași perioadă corelează, marchează aproximativ același nivel de nemulțumire – modulo marjele de eroare combinate, chiar dacă întrebările suferă ușoare variații de formulare (minore, dar totuși existente) și chiar dacă există unele mici variații de variante de răspuns (în unele întrebări nu se acceptă varianta neutră spontană “nici bună, nici rea”, în altele se acceptă).

Încă un semn al robusteții și validității acestui instrument de analiză socială. Analiza comparativă a seriilor de date în funcție de institut, într-un material separat.

Sursa datelor
PollingReport.com

. Citeste tot...

marți, 28 februarie 2017

Curajule, pasăre rară

Retrospectiv vorbind, s-a dovedit că PSD a avut dreptate, dar nu a avut curaj. OUG 13 era pe de o parte perfect validă, pe de altă parte perfect necesară pentru a repara problemele de neconstituționalitate ale Codului Penal și – culmea! – pentru a repune în drepturi articolul privind abuzul în serviciu.

Dar vedeți Dvs, kaghebiștii mei dragi, retrospectiv vorbind, cu toții ne pricepem la toate. Trecutul este foarte ușor de interpretat. După cum spune distinsul analist politic Murphy, predicția este foarte dificilă, mai ales cînd se referă la viitor.

La fel și cu curajul. Curajul este o calitate foarte nobilă și foarte necesară, dar atunci cînd se manifestă înaintea luptei, nu după deznodămînt. După război, mulți viteji se arată. Înainte, mai puțini.

Din păcate, PSD nu a avut curaj. I s-au înmuiat picioarele cînd sistemul – pardon: Sistemul cu S mare de la Știți-Voi-Cine – a făcut primul “bau” la el. Adevărata pricepere se dovedește în momente de cumpănă, de criză, cînd nu știi dacă pierzi sau cîștigi. In the middle of the fog of war.

Cred că pe termen scurt PSD a cîștigat cu toată făcătura asta de joc de glezne, dînd înapoi în fața unei presiuni abuzive pe față. A cîștigat timp, s-a regrupat, a așteptat să atenueze lovitura și istoria să întoarcă de traseu.

Însă pe termen mediu și lung cred că PSD a pierdut, reușind să dezamăgească un corp semnificativ social care aștepta de la dînșii curaj, atitudine, repararea rănilor și un pic de asprime morală.

Au dat înapoi, li s-au înmuiat gleznele, și-au pierdut vocea, s-au bîlbîit, în loc să rămînă drepți și demni și puternici, așa cum îi doreau milioane de români.

Dacă acum mai fac și nefăcuta asta cu coabitarea cu Johannis, greșeala va fi și mai mare. Dezamăgirea se va transforma într-o scîrbă pe care nu o acoperi cu oricîte măsuri de reparație socială – necesare de altminteri, dar nu suficiente.

PSD are în momentul de față datoria să se poziționeze moral față de două persoane care au făcut mult rău României, în general, și PSD-ului și votanților săi, în particular.

PSD trebuie să aibă o atitudine tranșantă, vocală la adresa lui Băsescu. Și PSD trebuie să aibă o atitudine tranșantă, vocală, intransigentă la adresa lui Johannis. Toți ceilalți – Kovesi, Coldea, Blaga, Boc, mulți mulți alții – sînt doar niște bieți executanți. Capetele balaurului sînt Băsescu și Johannis.

Iar momentul în care PSD va avea și măcar doar 5% milă și compasiune și înțelegere față de ei, cînd vor da și măcar 5% semn că vor să facă un compromis cu aceștia, va fi momentul marii dezamăgiri.

Din punctul ăsta de vedere, Tăriceanu a fost mult mai adecvat realității decît PSD. Iar din PSD vocea cea mai bine articulată și mai puternică în toate aceste momente de abuz a fost cea a Olguței Vasilescu.

Toți ceilalți, în mai mică sau mai mare măsură, au încercat să o dea după copac. Și nu e bine să o dai după copac, cînd lumea vrea de la tine să iei taurul de coarne și să te lupți pentru principii și pentru normalitate, nu să te sperii la prima agresiune a Sistemului.

Păcat. Știți cum se spune: fiecare își merită soarta. Și soarta PSD este să o mermelească mereu și să transforme victoria în ceva cîrcălit, care îți lasă impresia că îi place să fie călărit.

. Citeste tot...

vineri, 17 februarie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 16 februarie 2017

Talking Heads

Acea perioadă, sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80, a reprezentat o zăticnire nu numai în textura vieții de zi cu zi, din cauza robinetului închis de OPEC și a austerității rezultante, cu tot cortegiul său de bube, mucegaiuri și puroaie: sărăcie, șomaj, inflație, decadență urbană, nemulțumire, lipsă de speranță, violență socială, migrație.

A fost o zăticnire o sfîșiere și în zona culturii populare muzicale, cînd o epocă a murit, cu mare fîsîiala și bicisnicie (this is the way the world ends, not with a bang but a whimper), iar alta s-a născut din zdrențe și zgîrieturi și nervi și neputință.

Talking Heads face parte din chinurile facerii acelor vremuri. Disonanți, provocatori, zgîrietori, dar nu într-atît precum muzica punk, epitomul musical al acelor vremuri urîte.

Talking Heads au avut priceperea lui nici prea-prea, nici foarte-foarte. Au luat ceva din furia punk, au luat ceva din bucuria ritmului de la funk, au luat ceva din superficialitatea disco, au luat ceva din decadența snoabă și disruptivă arthouse și a ieșit o epoca nouă.

O brave new world, that has such people in 't. Adică new wave, pufoșilor.

Pe vremea cînd rockul progresiv murea, pe vremea cînd hippioțeala anilor 60 se ofilea urît, un soi de Petre Magdin pe amfetamină expirată,

pe vremea cînd David Bowie se redefinea cu trilogia berlineză, acel monument al redefinirii lui Bowie under pressure și al furiei și transformării acesteia în neputință și depresie,

pe vremea cînd Pink Floyd făcea The Wall, acel monument al redefinirii Pink Floydului under Waters și al furiei și transformării acesteia în nazism,

tot pe atunci Talking Heads făcea cam același lucru, doar că ușor altfel. Năștea. Renăștea. Urla. Cînta.

Vremuri. Răscoliri. Deranjuri. Și zgomote necesare. Pufoșilor.



. Citeste tot...

miercuri, 15 februarie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...