Am pe birou o piatră spartă în patru.
Trei bucăți mari și una mică.
Aia mică mereu pică.
Pică, se desface, se strică.
Piatra era rotundă pe vremuri, dintr-o bucată, netedă și obscură.
Acum are colțuri, margini, tăișuri și evidențe.
Se desface cînd bat cu degetele în birou de atîta muzică.
O pun la loc. Din nou se strică.
Cred că vrea să-mi spună ceva despre viață.
Se strică, se repară, se strică, se desface, cade, pică, se ridică.
Mereu are nevoie de ajutor să fie pusă la loc. Viața ca o pisică.
Asta nu e poezie.
Asta e datorie.
.
joi, 9 martie 2017
Asta nu e poezie
Scris de Turambar at 23:00
Etichete: A sense of catastrophe in the fresh winter air, Personal, Poezie, Scriitura, Sensu vietii pentru oamenii ocupati la cap, Stari si zile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu