Despre rușinea de a privi rapița cu ochii limpezi la cap

Fiind eu o persoană de bune moravuri, pentru care treimea chiar contează, țin să-mi mărturisesc cele trei mari rușini pe care va trebui să le port în spinare pînă voi muri de moarte bună, cînd m-o călca tramvaiul în sufragerie, în drum spre dormitor.

În primul rînd, marea, imensa, nespălabila rușine de a recunoaște public în mod repetat că-mi place Bach. O vai! Cîte gîrle de lichide de proveniență incertă, dar vîscoase, mi-am luat pentru că m-am încăpățînat să fiu snob și vetust și să jur pe Clavecinul Bine Temperat și să vă pisez la cap cu Suitele pentru Violoncel și să juisez creieros pe Variațiunile Goldberg. Scîrbă dispreț Angela Similea. Toate trei într-o singură suflare. Na, că tot treime a ieșit.

În al doilea rînd incomensurabila nemernicie la margine de trădare națională în a susține cu subiect și predicat că lucrurile merg bine și că rapița încă nu s-a ofilit, în ciuda tonelor de napalm prăvălite zilnic de diverșii catastrofici de servici. Cîte dosuri de palmă simbolice, cîte priviri străpungătoare pentru faptul că mă încăpățînez să afirm că o să murim, o să ne mănînce, o să vie și vremea vîrcolacului și a coropișniței, dar nu chiar acum, nu chiar azi. Că azi e bine. Ceva mai bine decît ieri, un pic mai puțin bine decît ne-am dori, dar totuși exagerat de aproximativ oarecum bine. Scîrbă dispreț Mugur Ciuvică. Toate într-o singură privire ucigătoare. Na, treime, evident.

În al treilea rînd, ultima dar nu cea din urmă, oribila greșeală iresponsabilă de a recunoaște, chiar și la 40 de ani, vîrsta la care toți oamenii de bine au învățat deja să mintă politicos, faptul că nu-mi place țuica de Telega. De fapt nu-mi place nici un fel de țuică. Pălinca? Da. Whisky-ul. Evident, mai ales dacă e de Islay. Romul? Oricînd, oricum, să nu fie făcut pe vapor. Dar țuica niciodată. Pute. Oi fi eu de la Telega și mîndru de asta, dar trebuie să recunosc că ai mei de-acolo habar n-au sportul ăsta complicat cu alcoolul. Scîrbă dispreț chiar și dezmoștenire, dacă apucă taică-meu să citească articolul ăsta. Altă treime, altă suferință, alt stigmat.

Însă dacă în cazul lui Bach am circumstanțe atenuante, că la cît Jamiroquai ascult poate îmi dați totuși condamnare cu suspendare, Metallica! Metallica!, iar țuică chiar pot bea, dacă mă țin de nas și borăsc pe urmă discret în batistă, să nu mă vază nașu mare, în schimb în privința catastrofitei cronice acutizate de care suferă aproximativ 138,66% din populația adultă a României neoperată de apendicită inghinală, zău dacă am ce face. Nu pot, bre. Iaca nu pot. Îmi pică limba, mi se înmoaie degetul cu care împing cuvintele pe esofag, dar nu pot îmbrățișa acest curent de opinie sănătos, plin de vitamine.

Zilele astea m-am plimbat prin țară. De la București la Telega la Cluj și pe urmă înapoi la Brașov, via Turda Tîrnăveni Mediaș Agnita. Mai cu ceva timp înainte am bătut zona de vest: Timișoara, Arad, Reșița. Cunosc suficient de bine și suficient de recent zona săracă a Moldovei: Tecuci, Bîrlad, Huși. Luna trecută am dat o fugă pînă la Alexandria. Știu și Giurgiu. Știu și Tulcea. Știu și Dîmbovița. Nu mai vorbesc de Prahova ori de București - de acolo sînt, acolo trăiesc.

În general, știu destule zone din România încît să-mi pot face o părere cît de cît avizată. Prin prisma meseriei stau de vorbă cu destui, și de sus, și de jos, de la vlădică la opincă. Și pe persoană fizică, la un vin cu unchii și cu neamurile, și pe persoană instituțională, cu chestionarul sau cu ghidul de interviu în față. Și cu bogați și cu săraci, și cu puternici și cu amărîți, dar mai presus și mai presus cu oameni obișnuiți.

Și, mai presus de toate, știu cifre, deși nu le știu pe de rost, dar le dețin în calculator, pe căprării. Proaspete, pline de vitamine: cifre de opinie publică, cifre economice, valori comparative cu alte țări.

Și indiferent cum o iei, cum o îndoi, situația e la fel: nici prea prea, nici foarte foarte. Și dacă străbați țara cu ochiul sau cu talpa cauciucului, și dacă o străbați în minte citind indicatori, tot aia îți iese. Ceva mai prost decît acum cîțiva ani, căci între timp a dat peste noi tăvălugul crizei. Dar cu siguranță mai bine decît acum 10 ani și cu siguranță mult mai deosebit de imposibil de infinit de mult mai foarte bine față de acum 20 de ani, cînd ne-a dat drumul Stalin din lanț.

Și dacă e să ne comparăm cu alții, lucrurile nu stau chiar atît de îngrozitor de prost. Avem milioane de români care au plecat în Spania și în Italia. Evident că textura socială de acolo este mai bună decît cea de aici. Dar încet încet au început să-și dea seama că nu e chiar atît de foarte diferit. Că sînt și acolo plusuri și minusuri. Că și în Anglia ai probleme cu sistemul de sănătate. Că și în Franța te usucă la buzunar dacă nu ai asigurare. Că te poți întoarce din Spania și pune pe picioare aici o mică afacere. Că și în Italia sînt probleme administrative. Că și în Austria... Nu, pardon: în Austria toate merg mai bine. Mama lor de nemți. Bine le faci rușii că se duc peste ei să-i toace la cap cu turismul lor mîrlănesc :)

Lăsînd gluma la o parte, pînă m-oți scoate de sub roțile tramvaiului care m-a călcat peste plapomă în patul meu din dormitor, pînă atunci n-o să accept toate trăirismele zilnic catastrofice periodic și ritualic rulate pe scrollul discuțiilor publice de zi cu zi că lucrurile merg prost catastrofic în România.

Oamenii poartă haine mai bune, satele sărace arată tot sărac, dar ceva mai puțin sărac decît înainte, asfaltul e ceva mai bun, în unele lucruri spectaculos mai bun, drumurile sînt străbătute de mașini muuult mai mașini decît cele care murdăreau peisajul de acum 10 sau 20 de ani, magazinele sînt pline în continuare de cumpărători, deși aceștia nu mai cumpără atît de necugetat ca pe vîrf de dezmăț de bunăstare, prin 2008, cum-necum casele de azi arată mai bine – deși insuportabil mai colorate – decît cele de acum 10 ani, și în general viața aia obișnuită este cît de cît obișnuită, dincolo de bezmeticii de servici care sînt plătiți să declame zilnic catastrofa națională – ori și mai penibil, să o rostească pe gratis, fără să primească nici o simbrie. Niște idioți utili, cum ar spune Stalin dacă ar mai putea să vorbească.

Știu: o să faceți spume la gură pînă la marginea apoplexiei citind aceste rînduri. O să vă sufocați de indignare. O să clamați tot soiul de contra-exemple.

Dacă eu vă voi da exemple anecdotice (“cînd ați fost ultima dată în Brașov?” “dar în supermarket la Kaufland?”), voi veți rostogoli încet și trist ochii peste cap și mă veți inunda cu statistici catastrofice, probabil emise de Consiliul Fiscal.

Cînd voi veni cu argumente statistice (“cînd v-ați uitat ultima dată pe evoluția PIB-ului în România?” “dar pe speranța de viață?” “dar pe salariul ajustat cu inflația?”), voi veți rostogoli la fel de ritos ochii în cap și veți clama faptul că sînt trei feluri de minciuni: cele obișnuite, cele sfruntate și statisticile, și mă veți lovi peste ochi cu peștele moale și ud al exemplelor anecdotice catastrofal-tabloide.

Oricînd eu vă voi arăta normalitatea, voi mi-o veți scoate pe nas cu outlieri culeși din Libertatea, din emisiune de la Dana Grecu sau de la Robert Turcescu. Cînd vă voi ruga să priviți nuanțele de gri, nu albul de inorog și negrul de Mordor, voi veți face infarct, dar nu înainte de a-mi da cu deontologia în cap.

N-am ce vă face. Sînt două variante. Pardon: trei, că eu ca orice persoană de bune moravuri chiar țin cont de treimi. Ori sînteți plătiți să vedeți doar catastrofe, ori sînteți doar niște bieți idioți utili.

Ori, și asta e acoperitor pentru ambele variante, sînteți pur și simplu depresivi și în loc să vă tratați profesionist zăticneala interioară care vă umple mațele de otravă și sufletul de sictir, să vă duceți la terapeut să dați un ban muncit să vă faceți bine la cap, preferați paleative de deversare publică a neputinței și icterului negru personal, pe principiul caprei vecinului: dacă eu sufăr și nu mă simt bine și mi se zvîrcolesc mii de șerpi prin suflet, atunci na de luați și voi, fraerilor, să murim cu toții, că am de unde să vă dau otravă sufletească să moară toți pînă în Noua Zeelandă.

Mda. Păcat. De ce să fie bine, să nu fie rău? Pentru că e mai simplu să fie rău, să nu fie bine.

Am zis.
.