Dintre patimile suferite în adolescență și în tinerețea de student sărac și pe care le port și acum în cîrcă, arzîndu-le periodic fără să le consum, fără să le epuizez, două am despre care vreau să vorbesc în seara asta. Mai am și altele, evident, dar totuși să nu exagerăm cu spovedania pe Internetul ăsta laic și exhibiționist.
E vorba despre cărți și despre tricouri negre.
Am făcut parte din generația de împătimiți nevrotici care, din anii 80 încoace, își găsea refugiul escapist din fața realității în paginile cărților. Citeam ca nebunul, le devoram. Nu ieșeam prea mult pe-afară, nu socializam, pe vremea aia nu era Internet, eram un tocilar de carte. Nu de învățătură, niciodată nu mi-a plăcut să învăț pe de rost, ci de citit.
Citeam la masă în sculare în culcare pe veceu la ore pe sub bancă așteptînd autobuzul trenul metroul pe holurile liceului pe holurile facultății în pat la birou la cantină peste tot. Citeam citeam citeam, fără de metodă, fără de noimă, doar să citesc ceva.
Erau însă două probleme.
La început nu se găseau. Cît timp eram la Telega sub comuniști, înainte de liceu, era o amărîtă de librărie unde eram hiper-fericit dacă aduceau Almanahurile Anticipația. În rest, citeam și reciteam cărțile din biblioteca destul de subțire a familiei: cărți de prin anii 60-70, BPT, eftine și bune. Dracului, pe unele le știam pe de rost. Am început cu Insula Misterioasă și cu Cavalerii Teutoni încă dinainte să intru în clasa I și o copilărie întreagă tot așa am ținut-o.
Mai apoi, la liceu, făceam tot soiul de giumbușlucuri să intru pe sub pielea vînzătoarelor de la Casa Cărții din Cîmpina, să îmi dea și mie cărți la pachet, pe vremea cînd Șogunul și Magicianul se vindeau în greutatea lor în aur, în plumb, în mușchi de porc afumat.
Pe urmă a venit Revoluția și au început să se găsească, dar nu aveam eu bani destui. De fapt, mai toți banii îi dădeam pe cărți și, mai pe urmă, și pe discuri.
În ultimii ani de liceu, în 1990 cînd eram într-a 11a, m-am împrietenit cu un anticar ambulant, un soi de semi-homeless care vindea cărți în piață în Cîmpina și stăteam cu el să vînd cărți pe jos, pe asfalt. Primul gust de chiul într-o viață de elev altminteri cît se poate de banală în exemplaritatea sa de elev eminent, olimpic cam prostuț altminteri.
După, cînd am ajuns în București, în 1991, student la Facultatea de Matematică, am dat de “raiul” anticariatelor din Capitală. Și dă-i din nou cu cumpăratul cărților, pe măsura banilor dați de părinți. Începutul anilor 90 era total diferit pentru studenți de ceea ce e acum. Viață săracă într-o Românie săracă. Cuvîntul cheie: pe sponci. Bani pe sponci, informație pe sponci, distracții eftine, provinciale. Pe sponci.
De atunci, de cînd în sfîrșit m-am făcut și eu mare și nemernic și sociolog, am început să am ceva mai mulți bani și să se găsească ceva mai multe cărți.
Ironic, pentru că acum nu mai citesc atît de mult. Nu mai simt nevoia nu mai am răbdare nu mai am timp pierd vremea pe Internet, mă rog, multe motive.
Doar îmi tratez rana din creierul de adolescent frustrat cumpărînd periodic cărți, plase de cărți, kile de cărți, rafturi de cărți, tone de cărți, dintre care majoritatea rămîn necitite, depozitate într-un purgatoriu etern al teancului “mai încolo, poate la pensie, cînd voi avea timp”.
Asta și pentru că între timp relația mea cu principiul realității a devenit ceva mai puțin nevrotică și nu mai am nevoie atît de mult de propteaua fantasmatică a evadării în paragrafe și eroi și ficțiune.
Dracului, în ultimul timp cred că – exagerînd un pic, dar nu prea mult – mai mult scriu pe blog decît citesc, cum cu siguranță în ultimul timp mai mult sînt la televizor decît să mă uit la televizor.
Doar că vechile metehne, făgașele de comportament, inerția, setea, adicția trebuie periodic satisfăcute. Așa încît pur și simplu îmi rezolv periodic trauma din adolescență cumpărînd cărți în durerea minții, cvasi-inutil.
La fel cum cucoanele fac terapie prin cumpărături, la fel cum alții își împovărează ficatul cu alcool sau stomacul cu mîncat nevrotic, eu periodic cumpăr cărți degeaba.
Drept pentru care, zilele astea, adicătelea mai precis ieri, după o întîlnire prin Centru, am intrat în apropiere, la librăria Humanitas de lîngă biserica Krețulescu, să-mi administrez doza periodică de tocat bani pe chestii pe care nu le voi citi.
După o jumătate de oră, două plase de cărți și o sumă pe care e mai decent să păstrez discreția, am ieșit, în umbra serii și sub o mîzgă de aproape ploicică, prevestitoare a ninsorii de azi.
Și în lumina aceea, la colțul clădirii care dinspre Calea Victoriei adăpostește magazinul Muzica și dinpre scuarul de la biserica Krețulescu și de la statuia Seniorului Coposu adăpostește cele două librării, una românească, alta englezească, cît și un magazin de efecte popești, mi-am zărit nemesisul, umbra, amintirea, povara trecutului și prevestirea viitorului cel plin de moarte.
Bucata mea de memento mori, stînd acolo cu plasele de cărți în mînă, așteptînd să trec strada pe partea cealaltă, pe lîngă semnul de “Trecere de pietoni desființată”, spre clădirea cea renovată a Bibliotecii Universitare, la coada calului de rege.
La colțul clădirii, în linie cu trotuarul, e un mic ieșind de zidărie, o poliță joasă, o rigolă de flori care vine pînă undeva la nivelul genunchilor, lată așa cam la jumătate de metru și lungă de maxim doi metri. Zid pămînt la mijloc zid și în partea cealaltă.
Pe acest zid, acum deja 20 de ani, prin 1993 sau 1994, vindeam la vreme de primăvară discuri la mîna a doua cu cel care a fost și nu mai este, cu pleava pămîntului, cu muzicantul codrului, cu pseudo-hipiotul de Buzău de la Geologie numit Lorans.
Laurențiu și nu mai știu cum, nici nu mai îmi amintesc numele lui de familie. Laurențiu “Muzicuță”, pentru că pe vremea aceea i se pusese pata pe muzica folk, pe votca ietfină, pe blues (de la el am descoperit Dr John și Canned Heat și The Ship Builder, mare album de muzică neo-celtică și neo-vikingă de la folkiștii obscuri din anii 70 Bob Pegg and Nick Strutt.
Despre Lorans am scris și altădată, pomenindu-i numele la preț de seară și de nostalgie catalizată de alcool.
Acum vreau să vorbesc despre locul acela, despre zidul unde vindeam noi discuri la începutul anilor 90. Zid din mijlocul căruia acum țîșnește, mîndru și rotund și însetat de lumină precum balaurul de sînge, un zarzăr cu coroana semirotundă. Ar fi fost ea rotundă de tot, doar că pe de o parte e o coloană, un zid ce îl împiedică să-și împlinească sfera de ramuri.
Un zarzăr care deja e crescut dincolo de copăcel, e ditamai copacul în toată regula, sare de 3-4 metri în înălțime, de bună seamă primăvara e plin de flori din cele albe și modeste și înmiresmate precum mireasa cea rușinoasă.
Mireasă frumoasă, copac de copac, bucată de viață crescută acolo unde acum 20 de ani stăteam noi cu curul pe piatră, să vindem discuri din cele la mîna a doua, doi copii tembeli dintre care unul scrie aici și celălalt nu mai e, sinucis fiind de mult, poate de mai bine de 10 ani.
Bucată de viață vegetală, grămadă de crăci și muguri și celule și rădăcini care vine să-și pună pecetea de lemn asupra unei bucăți din viața mea, să-și fîlfîie umbra de ramuri deasupra siluetei mele, iaca acolo un boț de om cu două plase de cărți în mînă.
A trecut timpul, omule. Au trecut 20 de ani. Parcă a fost ieri. Lorans nu mai e. În curînd, nu știu cînd, nu vei mai fi nici tu. În curînd, nu știu cînd, cînd s-or prinde ăștia de la Spații Verzi că stric zidul cu rădăcinile, nu voi mai fi nici eu.
Și ai cumpărat dracului cărțile alea degeaba.
Un soi de duș rece. Un soi de mîntuire. Un soi de frică. Un soi de terapie. Un soi de...
Un soi de seară.
.
sâmbătă, 12 ianuarie 2013
Un soi de seară
Scris de Turambar at 23:55
Etichete: A sense of catastrophe in the fresh winter air, Bucuresti, Death, Moarte, Music, Personal, Prieteni, Scriitura, Stari si zile
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
14 comentarii:
Tricourile negre au fost trecute sub tacere. Sa inteleg ca au fost omorate de carti? :P
Am o curiozitate. Tu auzi aplauzele mele? La naiba, eu scriu rau cu mainile, dar tu reusesti sa scrii bine cu inima. Or fi avand un pic de vina si tonele de carti pe care le-ai citit. Ai o scriitura de soi. Un soi de seara :)
Ah! cum credem toti cand suntem tineri ca suntem vesnici ,ca suntem calare pe zeita Vietii,cat suntem de neinfricati si plini de glorie ....Momentul acesta dureros ,cum frumos l-ai descris ,l-am trait la saltul de la 29 la 30 de ani,cand m-am infiorat ,voi avea treizeci zi atunci mi-am zis Ah zeita Curva care imi esti nu mai pot sa spun ca am douazeci si...ci trezeci si ...Parca ieri a fost, si de atunci au mai trecut 20 de ani si ma pregatesc de saltul mortal de peste 50 ...anul acesta .E ca maine.Frumoasa povestirea,si parca vad deja ca iti cresc flori de zarzar intre cuvinte ....Cat despre carti necitite si doar cumparate ce sa mai vorbim....!
Marturisesc aceiasi patima pentru carti (nu si pt. tricouri negre!) in tinerete. Desi eram relativ bun la matematica (tocilar si premiant), pasiunea mea adevarata era cititul, asa aiurea, fara program, fara un scop anume. La inceput citeam orice imi cadea in mina, mai tirziu am inceput sa am autori favoriti dar le gaseam greu cartile. Nu luam notite, nu ma interesa daca ramaneam cu ceva sau nu din cartile citite, citeam doar asa, de placere … si pentru ca nu putem sa ma opresc, eram dependent.
Acum nu prea mai citesc carti (mi-e si rusine sa recunosc cite mai citesc pe an ... degetele de la o mina!), mai cumpar in speranta ca poate-poate imi va reveni cindva, in viitor, apetitul. In anii astia mai mult “citesc internetul”. Readerul meu (si asta e numai o parte din “lecturile” mele pe net) imi spune ca “Since October 7, 2005 you have read a total of 245,381 items.”
Adevarul este ca "relatia" mea cu cartile a fost asemanatoare unui un caz clasic de contratimp in amor: cind eram tinar si curios si as fi citit aproape orice, oricit, oricind, oricum, trebuia sa "alerg" dupa carti; acum am acces la ele (si ce biblioteci sunt pe aici, copii mei sunt innebuniti dupa ele!) dar nu mai am eu chef. Trist.
Dintre copii, mijlociul (in alt secol si alta lume) citeste zi de zi frenetic, mult mai mult decit am facut-o eu la virsta lui (pe de alta parte e, din pacate, si cam aiurit si visator, nu cu “picioarele pe pamint” … heh, cam la fel cum am fost si eu). A inceput sa fie fluent de pe la 4-5 ani, in clasa intii (conform invatatoarei) citea ca unul de a 4-a, iar in clasa a 2-a terminase toata colectia de Harry Potter. Sper sa-l tina cit mai mult. Cind vine vremea sa-l pedepsesc daca ii “tai” PS3, Wii, Netflix/desenele animate, netul sau Ipad-ul nu-i pasa, imi intoarce spatele si-mi da cu tifla! De ani de zile singura pedeapsa efectiva este sa-i tai cartile, de exemplu sa nu-l las sa citeasca seara inainte de culcare, plinge, sufera, e disperat. Sunt constient ca asa o pedeapsa dovedestete lipsa mea de imaginatie dar n-am incotro, sue me!
@ Phaim: Tricourile negre sint purtate. Am tone si de-alea, si tot nu ma satur sa le cumpar. E disperata nevasta-mea :)
@ Dinu Dragomirescu: se aud aplauzele si in somn. Mersi! :)
@ Marian Enache: :) Ai fost precoce. La 30 de ani, nu la 40 de ani :)
@ Vali: Da, exact asta: contratimp in amor. Si tot datorita Internetului :)
Frumos şi trist. Trist pentru că parcă mă văd pe mine: aceeaşi manie de a cumpăra cărţi, de a nu putea ţine pasul cu lectura lor. Piloane de cărţi, ca într-o imagine suprarealistă, care îmi garnisesc camera şi mă obligă să fac slalom printre ele pentru deplasare. Şi cu toate acestea, fiecare carte are povestea ei şi, asemenea madlenei proustiene, îmi evocă o anumită perioadă din viaţă. Viaţa cărţilor, incredibilele restricţii din "epoca de aur", incredibila libertate de acum, toate acestea mă fac deseori să cred că trăiesc o poveste. Vorba lui Philip K. Dick: suntem deja morţi şi visăm. Dar visăm frumos.
Nasol cand incepem numaratoarea inversa ... si cand altii in jurul nostru numara mai repede. Mi-aduc aminte de nebunia "Shogun". S-ar repetat si cu "Numele trandafirului" dar si cu romanul unui politruc - "Pumnul si palma"
Am fost si eu amic cu Lorans, pe baza de rezidenta grozavesteana 90-94. Odata m-am dus la el in caminul A sa copiez versurile de pe In the Court of the Crimson King si Blues from Laurel Canyon. Era seara-noapte, s-a luat curentul si am continuat sa le copiez chioraste in semi-sferto-citimea aia de lumina. De la el am cumparat Fly Like an Eagle al lui Steve Miller, mi l-a cerut inapoi cind si-a dat seama ce facuse, dar eram prea inamorat ca sa i-l dau - il am si acum.
Plus concertele din Laptaria la care mai era invitat sa presteze la muzicuta, ca si nea liftierul, i-am uitat numele, chemat de Hano sa le completeze bluzul ardelenesc cu niscai meme de lift bucurestean. Plus socul vestii ca nu mai e.
A trecut destul timp de-atunci - mult si prea repede si degraba mincatoriu de timp&chef de lectura, dar macar potentatoriu de cercetat&gustat alte muzici.
Si, tot mai mult, in aceeasi lumina de nemesis, umbra, amintire, povara trecutului și prevestirea viitorului cel plin de moarte.
Si a spatiului dintre ultima fraza si ultimul punct.
Si mie tot tricourile negre imi starnisera curiozitatea :P (cartile sunt o dependenta de inteles, insa cu tricourile negre si eu am o problema si voiam sa vad daca am luat microbul din aceeasi sursa, respectiv metalul :P)
Au pus astia ceva in carti, ca prea nu mai avem indemn la citire. O fi bromura din armata si isi face efectul abia acuma ...
Sunt impacata cu toate descoperirile civilizatiei, cu aparitia internetului, a emailului si a facebook-ului, cu disparitia scrisorilor si a presei scrise, insa mi-as dori din tot sufletul sa nu dispara cartile. In copilarie imi imaginam Raiul ca pe o imensa biblioteca, in care poti gasi raspunsul la toate chemarile sufletului.
:)
Sunt negre doar la gat. Este morma minimalista de revolta romaneasca? :)
Exista un timp pentru toate...si pentru colectionatul cartilor "de citit la pensie" si chiar as vrea sa le citesc ca mi-e dor de anii de liceu si facultate...toti pe vremuri comuniste, fara alte distractii decat cartile si LP-urile cu muzica clasica de mare valoare, aduse de la rusi (la Muzica): Emil Gilels, Sviatoslav Richter, Chopin cantat de Rubinstein...ore in sir cufundata in fotoliu in semiintuneric (de multe ori la lumanare)cu cartea in maina si usor, in surdina Requiem-ul lui Mozart. Dar azi e azi si privim catre viitor: la pensie!
Trimiteți un comentariu