Un coșciug mare cît o țară

S-a întîmplat ca zilele astea să trecem din nou prin Bulgaria, de data asta la ceas de iarnă. Pînă acum ne petrecusem pe drumurile și prin orașele și comunele lor pe timp de vară, căldură, moleșeală, frunze în copaci și soarele sus pe cer.

Dar fie că a fost vară ori iarnă, senzația a fost aceeași. Bulgaria e o țară a tristeții, a depresiei, a nevrozei mocnite, a cenușiului și sărăciei mohorîte.

Casele sînt tencuite cenușiu. Acoperișurile sînt cenușii. Satele sînt posomorîte și neîngrijite și dau impresia de părăsite. Orașele sînt și ele dărăpănate, cu niște răgălii de blocuri.

Am fost și în Ungaria, și în Polonia, și în fosta Germanie de Est, și în Republica Moldova. Evident că am bătut și România în lung și în lat. Știu și zone de-ale noastre care put de sărăcie, locuri uitate de lume și de timp. Dar nicăieri nu am trăit apăsătoarea senzație generalizată de tristețe precum în Bulgaria.

Nu e doar de la sărăcie. Repet: am trecut prin multe zone sărace ale Europei. Am văzut sate din Moldova noastră sărace pînă la cotor. Am văzut sate de-ale fraților noștri din Republica Moldova și mai sărace. Am văzut sărăcie în Tulcea, în Mehedinți, în Bistrița, în Harcov.

Am văzut zone mai puțin strălucite din Ungaria de Est. Am trecut și prin bălăriile Slovaciei. Și prin Grecia treci prin pungi de sărăcie, cu maghernițe și lume bătrînă și săracă la poartă. Nu mai vorbesc de Turcia – cu excepția zonelor turistice, e tot o sărăcie du colo colo.

Însă parcă nicăieri sărăcia nu este însoțită de asemenea evidenți markeri vizuali ai tristeții. Nu vorbesc de dezordine, de îngălare, de mermeleală, de țigănie, de senzația de vraiște. Ci de senzația de tristețe. Apăsătoare. Aproape tangibilă.

Peste tot în satele prin care am trecut am diverse elemente distinctive. La slovaci, la unguri, la tulceni, la moldoveni, la greci, la turci. La bulgari e singurul loc din toate acestea unde elementul este moartea.

Afișele lipite insistent pe porțile caselor care vorbesc despre încă un mort din gospodăria aceea. Nu știu cît e obiceiul să se țină afișul în poartă. Știu doar că pe fiecare stradă pe care m-am plimbat aproape jumătate din porți sînt “împodobite”, dacă putem folosi acest cuvînt, cu cîte un semn al morții.

Alături de ceilalți identificatori vizuali, de celelalte elemente tematice, cum ar zice criticul artistic, de tonul cromatic și de senzația de pustietate, de loc unde nu mișcă nimic, nu crește nimic, nu se construiește nimic, rezultatul este unul cocoșător. În afară de zona turistică a Plovidvului, unde cît de cît e un soi de șarm cochet, de eleganță sprințară în aer, în rest peste tot prin Bulgaria este parcă întruparea Eclesiastului. Deșertăciune a deșertăciunilor, căci totul este deșertăciune.

Îți ia ceva timp pînă să conștientizezi această senzație, mai ales dacă ești ocupat și cu altele, cum ar fi bunăoară condusul. Dar odată ce-ți dai seama, începe să-ți sară în fața ochilor peste tot. Nu se contruiește nimic. Casele sînt dărăpănate, cele mai recente de prin anii 70-80. Nu sînt case noi – cu excepția unor petice în zonele evident turistice.

Mai rău: nu mișcă nimic prin sat. Acea foșgăială pe stradă pe care o întîlnești în alte părti, oameni, căruțe, mașini, birturi, ceva să-ți dea impresia de viață, nimic. Nici o construcție industrială sau economică recentă – fie un depozit, o fierărie, ceva, o hardughie strălucitoare, ceva tractoare mai noi, camioane care să împrăștie fum, materiale de construcții puse pe marginea drumului.

Nimic, frate, nimic. Moarte și pustiu și tristețe apăsătoare, cvasi-tangibilă.

Cum intri în România, dintr-o dată altceva. Într-o zonă totuși săracă a țării, căci Giurgiu este totuși o zonă vraiște, cum se schimbă lucrurile. Beculețe pe stradă, beculețe pe muchiile caselor, anunțînd sărbătorile de iarnă, brazi împodobiți întrezăriți sclipind prin ferestre, o lumină lăsată să ardă în curte, afară.

Pe urmă nu mai vorbesc de iluminatul public, mult mai evident. Pe urmă mărimea caselor, cît și materialele folosite. Pe urmă, moț pe tortul vieții isterice, urîte, țigănești și blambece, dar totuși viață: luminile puse de primării de-a lungul străzilor. Becuri colorate, mișcare, strălucire. Viață, bre.

Știu că primăriile își iau șpagă de la cei cu beculețe. Dar să moară pisica de abuz de substanțe antidepresive dacă nu e mai bine așa decît starea aceea de semicoșciug în care trăiesc scufundate comunele bulgărești prin care am trecut în aceste zile totuși de sărbătoare.

PS: Dacă ați vedea Jilava cum e luminată noaptea, ați zice că nu e pușcărie, ci spa residence. Mai ceva ca centrul Bucureștiului aproape :)





.