Pururea tînǎr, mereu contemporan, înfǎșurat în mantia-i de vorbe

Scrisoarea lui Caragiale către Vlahuţă


* * *

Frate Vlahuță,

De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii și nici chiar nu s’ar putea altfel.

Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca și cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași.

Nu există pe pământ speță zoologică mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă nu există, decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!

Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni...

Fript cu lapte, suflă şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată.

În fine, nu are încă destulă îndrazneală să-şi răfuiască socotelile cu “binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.

Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară nepreţuită de filosofie morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originală avuţie cu cât este un amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, greceşti, slave, orientale şi altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă peceţie romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.

Din această stăpânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea europeană. Şi de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de “înstrăinarea neamului românesc”, “de alterarea spiritului naţional”, de... “pierderea românismului”!

Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata!... Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!... De ce?... Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?... fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?... fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?...

Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place şi ce ştie face... Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă... Şi lumea îşi vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti...

Cine nu merge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine – să-şi facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; şi, mâine, lumea o să fie departe de el înainte şi el o să se afle înapoi, departe de ea.

Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seamă la mişcarea ei prudentă!... se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală.

Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior... Dar, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepenească ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâţia bătrâni tineri... atâţia sdraveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliti şi muceziti înainte de a fi legat rod...

... Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Mureşul de-a’ndarătelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.

Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc!

Dumnezeu să te ţină în sfânta lui pază!

Al tau vechiu, Caragiale

I.L.Caragiale – “Despre lume, arta şi neamul românesc”, Editura Humanitas, 1994