[...] M-am gîndit de multe ori la această „boală naţională“, dar nu m-am întrebat niciodată de unde ni se trage. Povestea fetei întoarse din Canada mi-a trezit însă nu numai amintiri „de teren“, ci şi de bibliografie.
În cazul de faţă, referinţa la îndemînă se cheamă child rearing/training şi se referă la studiile comparate referitoare la tehnicile culturale de creştere şi educare a copiilor, care au constituit unul dintre principalele mijloace de analiză ale culturalismului american în perioada şcolii numite Culture and Personality.
Despre ce este vorba?
La intersecţia dintre antropologia culturală şi psihanaliză, promotorii acestei şcoli erau foarte interesaţi de tot ce se întîmplă în frageda copilărie şi tot ceea ce poate rezulta de aici pentru personalitatea „tipică“ a unei societăţi sau alta (influenţa lui Freud).
Alăptatul şi înţărcatul, înfăşatul, tehnicile de purtare a copiilor, regulile de hrănire şi controlul „nevoilor omeneşti“, toate acestea constituie strategii culturale prin care copiii sînt învăţaţi să devină membri deplini – şi conformi – ai societăţii lor. Şi fiecare societate are micile ei particularităţi în imaginarea acestor practici de creştere a copiilor – prin care îşi reproduce şi propriile particularităţi culturale.
În cazul României, studiul „de la distanţă“ realizat de Ruth Benedict în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a revoltat puţin pe concetăţenii noştri atunci cînd a fost tradus, recent, şi la noi în ţară. Ca de obicei, s-a considerat că ne cam „şifonează“ imaginea în lume. A trecut însă neobservată insistenţa antropoloagei americane asupra tehnicilor de înfăşare la români. „Păi, nu aşa se face?“ – ne putem întreba. Mda, se poate şi aşa...
Se poate şi aşa, dar nu toate societăţile îşi împachetează copilaşii ca pe un salam şi îl ţin aşa, strîns înfăşat, pînă hăt tîrziu. Iar cînd, în sfîrşit, nu mai încap în scutece, îi trag căciuliţa de lînă pe cap şi îi pun botoşeii în picioare ca să nu răcească.
Îmi revin în minte alte nenumărate scene cu tineri părinţi grijulii (sau bunici şi mai grijulii) alergînd după copiii lor care făceau primii paşi, înspăimîntaţi să nu le cadă căciuliţa de pe cap. Un amic de-al meu a stat o dată cîteva ore într-un loc de joacă dintr-un parc şi a numărat copiii şi adulţii: erau între doi şi trei bunici la un copil!
Pe de altă parte, îmi aduc aminte de prima dată cînd, la un congres, am văzut în fundul sălii o colegă din Statele Unite alăptîndu-şi copilul de doar cîteva luni, doar cu un pantalonaş şi o bluziţă pe el. Mai mult, venise cu el, în avion, de la celălalt capăt al lumii, în loc să stea acasă cu copilul pînă ce creşte şi el mai mare.
Ţin minte şi acum revolta mea şi faptul că m-am abţinut cu greu să nu merg la ea, să o iau de păr şi să o duc la poliţie: „mamă iresponsabilă ce eşti!“ – îmi venea să-i strig în faţă. Cred că de atunci am rămas cu impresia greu de zdruncinat că americanii ăştia nu sînt tocmai întregi la cap...
Comparaţi acum tehnicile supraprotective de creştere a copiilor de către mămicile noastre cu cele mult mai (voit) „naturale“ şi „libere“ ale americancelor (şi nu numai). Mame şi unele, şi altele, la fel de iubitoare ale propriilor copii, dar care îşi manifestă „grija“ în moduri diferite.
Dincolo de efectele psihologice asupra personalităţii viitorilor adulţi, există şi o implicaţie mai „fiziologică“. Înfăşaţi şi înfăşuraţi compulsiv cît mai mult timp cu putinţă, feriţi de orice adiere, copiii noştri sînt mai puţin „căliţi“ şi mai îngrijoraţi de ce li se poate întîmpla dacă se expun aşa, neprotejaţi, ameninţărilor „naturii“. Învaţă să răzbească în viaţă, să asude muncind din greu, dar rămîn cu o problemă: îi trage corentu’!
Şi mai este ceva, la pachet cu „corentu’“: înfăşatul ăsta prelungit şi practicile supraprotective ulterioare îi lasă individului o nostalgie mai puternică după edenul protejat al copilăriei şi o dificultate sporită de maturizare autonomă. Românul iese greu din scutece. Iar cînd iese, înjură de mamă...
Vintilă Mihăilescu, "Scutecele naţiunii" (Dilema Veche)
sâmbătă, 7 aprilie 2012
Corentu, maica, corentu
Scris de Turambar at 05:07
Etichete: Antropologie, Responsabilitate sociala, Romania
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
dada. si cel mai bine se vede cind inserezi un strain in produnda societate romaneasca. poate in bucuresti nu se vede prea mult, dar daca iesi cu 60 km mai departe - nu mai mult daca te duci spre sud :D )
o sa fie interesant sa-i traduci notiunea de curent si mai ales paranoia romaneasca si sentimentul profund "anti-curent"
fish
Tara arde, catindatele Forescu si vorbele din jurul dumisale sed sa sparga koalitia si antropologia se piaptana. Stati asa ca nu-i asa. Zice o vorba din vechime: "ubi emolumentum, ibi onus". Tot ce stim e ca nu stim cum ar hi mai ghini...
@strajnik: who cares about romania? :D
(fish)
Curentu'. As explained by the Torygraph. Enjoy.
http://www.telegraph.co.uk/expat/4197177/Where-draughts-are-truly-dangerous.html
Trimiteți un comentariu