Omul românesc s-a-nfipt într-un morman de zăpadă la vreo trei kilometri de cea mai apropiată localitate. E un orăşel cu nume fără semnificaţie, pierdut prin Bărăgan, câmpia aia mare în care orice viscol răstoarnă haotic vagoane de zăpadă pe câmp şi pe şosea. Sinistratul stă în maşină, îngheţând încetul cu încetul, dar refuză să plece către salvarea din faţa lui, un drum de o oră, două, pentru că maşina nu e asigurată şi sigur i-o fură cineva pân-se-ntoarce el. Mai bne moare decât să lase hoţul pe proprietatea lui.
Drumul e complet blocat şi nori de zăpadă continuă să se aşeze peste el, pentru că în stânga şi-n dreapta e câmp deschis. Nu e lizieră de pădure, pentru că pădurea a fost furată. Nu sunt parazăpezi, pentru că s-au furat în fiecare toamnă, a doua zi după ce-au fost montaţi, până ce n-au mai fost bani. Nu-s telefoane de urgenţă, pentru că au fost furate.
În ziua în care la REMAT se va primi asfalt, n-o să mai fie nici asfalt pe drumuri.
Omul românesc e înconjurat de alţii asemenea lui, bipezi care “ştiu ei mai bine”, toţi scoţând aburi pe gură în cutiile lor de tablă îngheţate. Toţi aşteaptă salvarea, deşi singura salvare ar fi un tanc care să-mpingă toate epavele astea în şanţuri, ca să deschidă calea. Nici un plug n-are pe unde trece, nici o sărăriţă nu poate pătrunde baricada.
Împreună, dacă s-ar ajuta, oamenii ar ajunge la căldură, la siguranţă. Împreună, deci imposibil.
După un timp, în geamul opac se aude un ciocănit. Deschide cu greu uşa şi vede un microfon. E o echipă de televiziune care a venit pe jos, vreo patru-cinci kilometri, ca să transmită despre hecatomba de pe şosea. Reporterul şi cameramanul au încălecat nămeţii, au urcat pe capote şi au sărit dintr-un acoperiş de Logan într-altul ca să ajungă la sinistraţi. Omul românesc se însufleţeşte, poate să înjure, în sfârşit, vinovaţii. Nimeni nu face nimic, zice el. Stăm aici de 12 ore, n-am văzut nici un plug. Să se rezolve. De ce nu trimit elicoptere?
Echipa pleacă mai departe, mulţumită. Imaginile cu extincţiile speciilor primitive sunt foarte bune pentru audienţă.
Ceva mai departe, femeia românească, în braţe cu un copil de 6 zile, aşteaptă şi ea să moară, blocată în nămeţi. Nici ei nu i-a telefonat Dumnezeu să o avertizeze că-i cod portocaliu de viscol.
Vlad Petreanu, "Nici azi nu ne-a telefonat Dumnezeu"
.
joi, 26 ianuarie 2012
[...] şi nori de zăpadă continuă să se aşeze peste el [...]
Scris de Turambar at 23:49
Etichete: A sense of catastrophe in the fresh winter air, Blogosfera, Respect, Responsabilitate sociala, Romania, Scriitura
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
1 comentarii:
Satul era amenintat de viitura.
Toata lumea alerga disperata sa-si salveze bunurile si pe ei insisi din calea prapadului, numai Gheorghe, mai credincios din fire, nu se agita deloc.
Vecinii lui il intreaba:
- Ce faci, Gheorghe? Nu vezi ca vin apele peste noi? Fugi, salveaza-te!
- Nici nu ma gandesc! Eu stau aici cuminte, ca ma salveaza Dumnezeu…
Zis si facut. Vin suvoaiele peste sat. Gheorghe, se urca pe acoperisul casei si sta si asteapta.
Un grup de oameni trece pe langa casa lui intr-o barca de salvare.
- Ce faci, Gheorghe, acolo sus? Sari in barca, ca ai sa te ineci!
- Nu, raman aici! Dumnezeu e mare si puternic si ma va salva!
- Treaba ta!
Mai sta ce mai sta, trece si cea de-a doua barca pe langa el.
- Hai, Gheorghe, sari in barca si salveaza-te!
- Nu, nu! Dumnezeu e mare si ma va salva!
- Ma, Gheorghe, esti nebun, hai odata, ca te ia apa!
- Nu!
Pleaca si a doua barca. La cea de a treia barca, povestea se repeta.
Apoi, Gheorghe moare inecat si ajunge in Rai.
Ajuns la portile Raiului, furios nevoie mare, bate cu putere si cere sa fie lasat sa vorbeasca cu Dumnezeu.
- Pai bine, Doamne! Eu ma rog atata la tine… iti dau toata increderea mea si tu ma lasi sa mor ?!?
- Cum ziceai ca te cheama? intreaba Dumnezeu.
- Gheorghe.
Cauta Dumnezeu in registrul lui si gaseste numele lui Gheorghe.
- Mai, Gheorghe, nu stiu cum sa-ti spun… dar la mine aici scrie ca ti-am trimis trei barci!
Trimiteți un comentariu