Oameni și oameni

Pînă relativ recent, era legal ca oamenii să dețină sclavi. Adică niște oameni care dețineau cu legea în mînă alți oameni pe care nu-i considerau oameni, ci doar o proprietate aducătoare de venit. Niște biete unelte ce nu-și justificau existența decît în măsura în care aduceau plus-valoare. Vite. Capete.

Nu exista o altă grilă de interpretare a acestora. Nu conta că au o viață. Că au o demnitate. Că au interese. Că au o familie, copii, emoții. Doar decît niște biete scule. Cînd se strica scula, o aruncai și cumpărai alta. Ce e aia demnitate? Ce e aia natură umană? Doar eu sînt om, căci am putere. Ăsta micu de-aici care se zbate în lanțuri? Ăsta nu e om, dă-l în mă-sa. Cît îmi dai pe el?

Pentru a se aboli sclavia s-au dus lupte grele. Unele din acestea la nivel de aprinsă dezbatere publică și de confruntare legală, cum a fost cazul în România. Altele, pur și simplu războaie civile, cu sînge, morți și suferință, precum cel din Statele Unite – singurul război purtat vreodată pe teritoriul USA.

Prin cîteva colțuri bicisnice ale lumii sclavia mai există și azi. Bieți oameni chinuiți de alți oameni. Toată lumea “civilizată” rostogolește ritos ochii în cap și emite adînci panseuri de dispreț superior la adresa primitivilor care-și permit să dețină suflete omenești în proprietate. Progresiștii fac une cause célèbre din acest subiect. Țț țț țț.

Problema este că, dincolo de cazurile izolate de sclavie fizică, ideea de sclavie încă este cît se poate de atractivă în mințile multora dintre noi. Doar noi sîntem oameni, noi ăștia cu succes, atractivi, productivi. Uite, noi facem lumea să se miște. Noi sîntem cei mai foarte oameni. Restul? Dă-i în mă-sa. Să moară. Cîți bani produc? Aaaa, nu produc bani? Atunci nu sînt oameni. Nu au dreptul să voteze. Nu au dreptul să emită pretenții. Nu au dreptul să respire, căci respiratul costă bani pe lumea asta. Nu au dreptul să existe. Cum facem să scăpăm de ei?

Nu e glumă. E fix gîndirea dominantă din ziua de azi din mințile tefeleilor. Bătrînii? Niște loaze enervante și primitive care fac degeaba umbră pămîntului. Nu produc nimic, doar consumă. Doar vor pensii. Doar ne freacă pe noi la cap și ne împiedică să ne bucurăm de roadele plus-valorii noastre capitaliste globaliste. Să moară, dă-i în morții lor de bătrîni.

Săracii? Să moară și ei, dă-i în morții lor de săraci. Cum poți să fii om atunci cînd ești sărac? E clar că săracii nu sînt oameni. Țăranii? Ăia fără școală? Să moară toți. Doar noi avem dreptul să existăm. Restul nu sînt oameni. Sînt suboameni. Sînt niște tîrîturi bicisnice pe care merită să le strivești sub picior. Ca pe gîndaci. Să nu-i văd în fața ochilor, că mi se face scîrbă și simt nevoia să-i distrug.

Nu e glumă. E un mod de gîndire. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta în istorie. Unii, mai cinici, ar spune că de fapt e cam modul dominant de gîndire de-a lungul vremurilor. Noi și ei. Doar noi sîntem oameni. Restul nu sînt oameni. Nu le recunoaștem esența umană. Vorbesc altfel. Se poartă altfel. Vin din altă parte. Deci putem să facem ce vrem din ei.

Această gîndire, dacă o combini cu logica productivității, produce rezultate remarcabile. Vede potențialul rezidual din persoanele care nu sînt oameni și se străduie să-l exploateze.

Adică să facă săpun din grăsimea subcutanată a celor care nu sînt oameni. Mă rog, nu prea au ei multă grăsime, că sînt bătrîni și săraci, dar ceva ceva tot o să iasă. Merge de-o Cola...

.