În fiecare an, nea Gheorghiță Firiceanu ne cosește în curte. Spun curte, dar e ditamai grădina, juma de pogon, pentru că moșu Costică Brașov, pomenit fie-i numele și odihnească-se în pace, cînd și-a făcut ograda, atunci cînd a cumpărat aici, prin anii 20, în mijlocul pămînturilor Firicenilor, a luat destul, să fie.
Gospodărie așezată, casă și grajd și curte și grădină, toate împrejur. Pe care acum le moștenim noi, casa noastră de la Telega. Deci curte. Deci iarbă. Deci fîn. Deci treabă, că fînul crește și dacă vrei, și dacă nu vrei, și cineva trebuie să-l cosească.
Și Gheorghiță e cel care ne cosește ditamai grădina în fiecare an, și o cosește destul de bine, lasă ce e crescut, ocolește din coasă – doar anul ăsta ne-a tăiat o tufă de liliac, dar o să dea din ea la loc. El cosește, el ia fînul, pentru vaci și pentru cai – îi convine, că decît să-l aducă de pe poieni, de la kilometri depărtare, îl duce de-aici, 200 de metri mai la deal.
Și fiecare e mulțumit. Și ne mai aduce și niște lapte proaspăt, cît are vaca lapte, că așa e obiceiul: cel care ia iarba duce proprietarului grădinii niște lapte. Așa e de cînd știu eu pe aici, de cînd eram mic.
Și cînd am sosit ieri la Telega, mai tot fînul era strîns, făcut o copită mică – așa se zice aici la noi, la Telega, copită, nu căpiță; căpiță spun doar turiștii hipsteri – o copită mică, mai degrabă un maldăr mai mare de fîn, pe care l-a acoperit cu o prelată neagră, proptită la colțuri cu niște buturugi putrede de prun, legate cu niște sfori cauciucate pe post de greutăți.
Mai tot fînul era strîns, dar nu tot. Lîngă maldărul deja adunat mai rămăseseră niște pale de fîn. Pentru cei care nu știu, pală e așa, o adunătură de fîn, cît să iei în furcă. Pala este unitatea elementară de fîn, indivizibilă, ce nu mai poate fi îmbucățită mai mărunt, că doar nu aduni fînul pai cu pai. E un soi de atom de fîn, atunci cînd se face fînul.
Și dincolo, în partea cealaltă a grădinii, mai rămăseseră niște brazde. Astea nu erau nici măcar sparte. Așa cum le cosise, așa le lăsase, să se coacă.
Asta face parte din procesul de făcut fînul. Mai întîi lași fînul în brazdă cîtva timp – poate o zi, poate două zile, poate patru, depinde cum e vremea și cum ai timp să mergi să faci fînul.
Apoi mergi și-l întorci, sau îl răspîndești – "răspundești", cum zic babele noastre pe aici, cu un regionalism de care o să-mi fie dor toată viața.
Apoi, după ce l-ai răspundit, îl întorci pe partea ailaltă, să-l ia soarele și vîntul bine, să nu fie fînul ud, că putrezește în pod, nu-l mai mănîncă animalele. Și pe urmă îl strîngi în maldăre, și maldărele se fac copită, și pe urmă stă copita o vreme, pînă găsești căruță să-l duci acasă.
Iar dacă plouă, o iei de la capăt. Ce-ai întors trebuie strîns, tot în maldăre vremelnice, să nu-l ude prea rău. Apoi, cînd se termină ploaia și s-a zbicit pămîntul cît de cît, îl răspundești din nou să se usuce. Și de la cap. Uneori și de trei-patru ori, depinde cum te lasă vremea – "Domnicu", în același regionalism al babelor de pe aici, de care o să-mi fie dor toată viața.
Iar azi dimineață, înainte să-mi beau cafeaua, după ce am condus-o pe maică-mea spre poartă, după vizita ei de dimineață, văzînd furca lăsată de Gheorghiță înfiptă în picioare sub platan – o furcă destul de proastă, doar doi craci, și ăia cam scurți, dar mai bine decît nimic, eu fiind învățat cu furcile de fier cu trei craci ale noastre, de pe vremuri –
azi, văzînd furca înfiptă în mijlocul curții, am pus mîna pe ea și am întors cele cîteva brazde de fîn prin curte, să-l ia soarele și să-mi miroase a fîn și a sudoare și a vară și a copilărie, că de prin copilărie n-am mai făcut fîn cum trebuie, cu simț de răspundere, nu doar fîța- fîța. Și mai ales pentru că era păcat de vremea aia frumoasă, numa bună de răspundit fînul.
Și l-am întors și răspundit, și l-am lăsat să se coacă la soare, știind că trebuie să stau cu ochii pe el ca pe butelie, că se anunțase ploaia.
Și mai încolo, acum vreo oră, s-a anunțat ploaia, nu la buletinul meteo, ci la buletinul ceresc, dincolo de Măceș, unde au început să huruie niște tunete din ce în ce mai apropiate.
Și atunci am lăsat moțăiala de prînz și suitele de violoncel ale lui Casals, care curgeau peste moțăială, și m-am săltat din pat și mi-am tras niște pantaloni scurți de tăvăleală peste mine și m-am dus să strîng fînul, să nu-l prindă ploaia. Pentru că de fapt așa e: faci fînul cînd trebuie, nu cînd vrei tu. Și dacă începe ploaia, musai să-l strîngi la timp.
Și l-am strîns, l-am măldărit, pe-ăla de lîngă copită, fiind cam gata, uscat cum trebuie, l-am pus sus, moț peste maldărul cel mare, am tras prelata la loc peste el, cu buturugile cele putrezite de prun pe post de greutăți.
Apoi am strîns pe fugă și fînul de la poartă, ăla de l-am spart din brazde, care încă mai e verde, mai trebuie răspundit o dată și mîine, dacă ne lasă vremea, adică Domnicu.
Și Domnicu a ținut cu mine, că n-a început ploaia decît după cel l-am strîns și pe-ăla. Tunetele tuna, ploaia se apropia, cine fînul că-l strîngea?
L-am făcut palancă sub un măr, lîngă casa bătrînească a lui moș Costică, cel care a cumpărat acum aproape o sută de ani, prin anii 20, grădina asta din moșia Firicenilor și s-a tras dinspre Boșîlcești, unde stăteau ei ascunși, aici în centru, în vatra satului, semn de chiverniseală.
Acum, cît am scris, ploaia a venit și a trecut, tunetele și norii cei negri s-au mutat mai la sud, spre Telega Vale și Mislea și Urleta și Bănești. Mai plouă, mai se oprește, nici ea nu știe ce vrea. Și Casals taie în continuare cu perseverență violoncelul cu fierăstrăul, și Bach se mîntuie în laptopul meu în continuare, și iar a început să plouă.
Și mi-e dor de copilărie și de Mami și de Mămăița, cele cu care mergeam la fîn.
Să fie aceste cuvinte pomană de sufletul lor. Cît timp nu ne uităm morții, încă nu am murit pe dinăuntru. Și cît timp nu uităm să facem fînul așa cum trebuie, încă nu am murit nici pe dinafară.
.
duminică, 3 iulie 2016
Încă nu am murit nici pe dinafară
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
furca cu 3 coarne, da, ca aia cu doua (de lemn eventual) e pentru pus fanul in clăită (clăită fiind o claie mai mica, evident). Brazdele se siripchesc, apoi fanul se horeste, si din hor se fac copchitele. Si, din copchitele, evident, clăită. apoi se baga in sură.
Iată la ce e bun Feedly. Devnisem puturos și mă obișnuisem să-ți citesc articolele după ce puneai pe Facebook....
După ce am citit acolo ar fi suficient să spunem Amin!
Fericit ești să ai astfel de amintiri. Am trăit ca și copil și mai târziu ca adult la oraș, îngrădit de toate barierele astea fizice dar mai ales virtuale.
Ai mare dreptate, să ne amintim de cei plecați, să găsim în aceste amintiri puterea de a râmâne noi cât de verticali putem.
Vara lui '90, Buzilă, ultima coasă. Tataia, într-o rînă bate coasa. Se opreşte şi trage adînc dintr-un Mărăşeşti. Pentru cîteva clipe se lasă liniştea apoi se aud greierii. Ce repede a trecut timpul.
La mine, celor mai mici, cam pana la 2 m inaltime li se spune purculeț..
Celor un pic mai mari, căpiță (pronuntat căpciță).
Celor si mai mari, șirelor adica, le spunea jîreadă sau jîrezi, la plural..
Inainte de a-l strange in purculetzi, mai intai se corea (o varianta a lui horea).
Se zicea ca se aduna in cori (in hori) sau se coreşte (horeşte).De fapt se adunau toate brazdele intr-una singura, rezulta un fel de cordon, ca un val mare de fan.Asta era coritul (sau horitul) fanului..
Din valul acela infulecai in furca palele pe care le puneai una peste alta, in purculeț.
Trimiteți un comentariu