Aici era o covrigărie

- Aici era o covrigărie…

Mă oprisem să cumpăr covrigi. Eram în drum pe-acolo, nu mai trecusem de ceva timp.

Tot mă țineam ori de cîte ori treceam prin preajmă să opresc să cumpăr covrigi de-ăia mici, mulți pe șirag, proaspeți și gustoși. Unii din cei mai buni covrigi din București.

Îi cumpăram în drum spre antrenament, la aikido, pînă m-am hotărît la un moment dat să o iau pe alt drum, ajungeam mai repede, nu ocoleam atît.

Pe naiba. Nici o covrigărie. Și totuși, era aici. Mai citesc o dată. “Optică medicală”.

Mă duc pînă la capătul blocului, trec de o cofetărie – hait! nici asta nu era aici – mă întorc înapoi. Nimic. Nici o covrigărie. Atunci o întreb pe doamna care mătura trotuarul în fața magazinelor.

- Aici era o covrigărie…

Doamna ridică privirea, îmi aruncă o privire rea, de femeie obosită, muncită, plictistică, spetită, sastisită, care se trudește să dea cu mătura și uite-l și pe ăsta, are chef de palavre.

- Era. Nu mai e de doi ani.

Scurt, printre dinți. Ca o palmă peste ochi. Se apleacă și își vede de măturat. Oamenii ăștia, pe ce lume or fi cu capul? Auzi tu: era o covrigărie. Bineînțeles că era. Pe vremuri. În preistorie. Unde dracu a fost ăsta pînă acum?

Chiar așa: unde dracu am fost pînă acum? Cînd au trecut anii? Cînd au trecut doi ani? Parcă a fost ieri cînd am cumpărat covrigi ultima dată de aici. Dacă mă chinui un pic, încă le mai simt gustul.

Cînd au trecut anii? Cînd trece viața?

Oamenii ăștia care sîntem noi, pe ce lume om fi cu capu’?



.