No libertate for you today

Recunosc, am greșit. Eram ferm convins că judecătorii o să țină cu statul totalitaro-tefeleu și o să-l deporteze pe Djokovic. În nemernicia mea, ca un sociolog turbat, e din ce în ce mai clar că nu mai cred în dreptate și în justiție și că am impresia că Securistanul se întinde pe tot globul, odată cu tehnologia.

Am și eu piticii mei neuronali pe creier, justificați atît de teorie, cît și de realitate. O cameră de supraveghere, un securist. Un algoritm, o sută de securiști. O monitorizare automată după cuvinte cheie, o mie de securiști, un milion. A Matrix of them.

Între timp, în Securistanul nostru mediocru și autohton, de două luni ni se tot promite că vor introduce antivirale în farmacii. Da, da, cum să nu. Vezi să nu. Le tot promit. Le tot introduc. Evident că n-o să vedeți nici un fel de antiviral în farmacii. Covidul trebuie tratat în mod isteric, ca pe sfîrșitul lumii, doar în regim de spital, ca să justificăm starea de alertă. Că e așa de bine să stăm de doi ani în stare de alertă, să facem ce vrem noi, tehnocrații superiori și perfecți.

V-am spus că trăim în Securistan?

Între timp, tot de doi ani purtăm masca pe figură ca niște primitivi. De-aia textilă. Vezi, de-aia murim noi cu zile, că de-abia zilele astea ne-am luminat la minte să ne dăm seama ce primitivi sîntem și să interzicem masca textilă, să introducem o tehnologie avansată, NASA, mască fepecumîizice, de-aia de prinde și posturi radio, și șpioni, nu numa viruși.

Am și eu o nelămurire. Cînd s-a încălcat legea? Cînd s-a făcut abuz în servici, în serviciu, în servicii? Toți ăștia doi ani de zile, cînd ne-ați forțat să fim primitivi cu cîrpa textila la bot, să murim ca niște inconștienți, neapărați de virusul perfid? Sau acuma, recent, cînd ne forțați să dăm banii aiurea pe altă manieră de legitimare a dictaturii, pe altă izoletă de-a voastră?

Pentru chestii de-astea, alții au făcut deja pușcărie. Mă rog, erau niște alții convenabili, non-sistemici, nu din gașca lor de deosebiți. Pentru chestii de-astea, DNA venea în mod mintenaș, cu toată presa deontoloagă după ea, la nasoii care erau primitivi și în contra lu’ Angela și lu’ Ursula. Așa se face controlul social. Cu Macovei și cu Kovesi pe post de coadă de topor. Și cu legea în mînă. Problema e: care lege? Că le schimbă ăștia mai ceva ca pe măști.

Vedeți de ce vă spun că trebuie să fi cuminți, să stați liniștiți la locurili voastri, să aveți încredere în autorități, în justiție, în dreptate, în statul de drept? Pentru că...

Chiar. De ce trebuie să am încredere în justiție, atunci cînd ea nu există? De ce trebuie să cred în dreptate, cînd ea nu se face? De ce trebuie să cred în statul român, cînd el își bate joc cu perseverență de mine?

Sînt curios cum vor justifica menținerea stării de alertă, totalitarismul mascat, după ce trece și sărăcia asta de Omicron, care are fix, dar fix aceeași rată de mortalitate ca a unei gripe obișnuite. Sînt curios cum vor permanentiza abuzurile și încălcările drepturilor și libertăților individuale.

Ce-o să mai inventeze? Ce altă catastrofă de tip Wag The Dog ne va fi băgată pe gît? Cîte zeci, sute de milioane vor prăvăli peste deontologii din media aproape civilă, încît să ne convingă ei superiori că iar e sfîrșitul lumii și că trebuie să ne abandonăm ca niște vite blegi în brațele generoase, superioare, perfecte ale militarilor cu tot soiul de epoleți și de bîzdîcuri de Moș Teacă? Ce găselniță o să mai inventați? Ce Radu Tudor, ce Gîdea și ce CeTePei și ce Pippide și ce Prelipceni prăpăstioși și marțiali o să ne mai picurați în urechi?

V-am spus că trăim în Securistan? V-am spus că vă place? V-am spus că textila nu mai e bună, după ce ne-a fost îndesată pe gît doi ani de zile? V-am spus că nu se găsesc nici acum antivirale în farmacii, după ce v-au tot prostit luni la rînd că o să bage, imediat cum ajung la putere?

V-am spus că vă păcălesc ăștia ca la Nufărul, în mod constant, cu perseverență, cu plăcere, cu un rînjet aproape civil pe buze?

Ah, ce vă mai place și vouă să fiți abuzați, să fiți păcăliți, să vă duceți după fentă. Sînteți fix ca în bancul cu ursul. Vă meritați soarta. Românii merită tot ce e mai bun.

Ghinion.

. Citeste tot...

Între Carbonifer și BLM

În necontenita, apriga cursă pentru bunăstare și putere, țările avansate au un avantaj istoric neîndoielnic.

Acest avantaj a fost realizat îndeosebi în două feluri.

În primul și în primul rînd, prin samavolnicie. Violență. Exploatare. Rapt. Jaf pe față. Povestea civilizației e de fapt povestea mitocanilor cu ghioaga în mînă care în decurs de trei cinci șapte generații au spart țestele dușmanilor lor, au răzbit la putere, au devenit ditamai nobilii dați cu pudră pe perucă și au generat structură socială persistentă, evident în favoarea lor și a progeniturilor lor.

În al doilea rînd, în egală măsură avantajul Occidentului a fost realizat pe bază de acces la densitate energetică, înfigînd paiul lung al nevoii și sorbind din dulceața otrăvită a Pămîntului, din diversele straturi de hidrocarburi fosile aflate în diverse stări de agregare: solid (cărbune), lichid (petrol), gaz (gaz natural, îndeosebi metan).

Mai sînt și alte aspecte de luat în considerare: tehnologie / cunoaștere / competiție / risc / guns germs and steel, vorba omului de știință. Dar să nu ne abatem de la calea marxistă a cunoașterii ideologice, pe bază de lozinci puternice, necesare.

Ecuația e simplă. Bunăstare = Dezvoltare. Dezvoltare = Complexitate. Complexitate = Cunoaștere + Violență + Hidrocarburi fosili. E o ecuație în mod voit simplistă, la fel precum Lenin pe vremuri declara ritos că URSS înseamnă puterea sovietelor plus electrificare.

Dar, atenție! Și el tot despre asta vorbea de fapt, semn că ceva ceva e acolo la mijloc, dincolo de propagandă. Suveranitatea / Hegemonia / Proiecția de putere constau în monopolul asupra violenței și în deținerea resurselor de energie. Trăiască Weber și Marx împletiți într-o explicație atotcuprinzătoare, enervant de simplistă.

Acest proces prin care Occidentul a luat fața restului lumii se întîmplă de vreo trei secole încoace, give or take.

Acuma, acest proces este pe cale să fie întors cu cracii în sus, dat înapoi, reversibilizat. Restul lumii, Lumea a Doua, Lumea a Treia, emite pretenții din ce în ce mai pertinente la bunăstare, dezvoltare, complexitate. Și, evident, la redefinirea echilibrului puterii aferentă redefinirii hărții de complexitate socială.

Acumulările Occidentului puternic și dezvoltat s-au făcut pe seama naturii. Cu samavolnicie, neținînd cont de consecințe. Cu barda. Grow first, clean up later.

Fizica e necruțătoare în această privință. Cum bagi paiul în străfundurile pămîntului să scoți carbon, să-i transformi în lucru mecanic densitatea de energie chimică înmagazinată în legăturile sale promiscue, cum faci buba. Principiul al doilea al termodinamicii scoate capul și-ți dă peste fantasma perfecțiunii, transformând o parte semnificativă a acestei conversii în căldură reziduală.

Ghinion. Nu există perfecțiune pe lumea asta. Nu există perpetuum mobile. Vrei să faci omletă? Trebuie să spargi ouă. Vrei să creezi bunăstare și să deții puterea? Trebuie să exploatezi hidrocarburile. Deci să faci mizerie în jurul tău, îndeosebi mizerie termică.

Ai tupeul să ordonezi lucrurile într-o parte, să turtești entropia în jurul tău, construind organizînd crescînd complexitatea, făcînd pe micul Dumnezeu? Țop, în partea cealaltă sărăcia de entropie scoate capul și mai vîrtos, grămezi grămezi de entropie mare generate de nevoia de a domestici entropia mică, locală.

Entropia informatică omorîtă într-o parte, îndeosebi în urbanul dezvoltat, se compensează cu asupră de măsură cu entropia termică generată în jurul centrului de putere, îndeosebi în atmosferă. H = k log (W), cum v-ar da peste nas Boltzmann și Shannon.

Problema e agravată de faptul că pîrdalnicul de carbon, foarte priceput în a înmagazina energie în mod dens în mațele sale de împletire chimică cu alte elemente, la fel de ușor generează și efect de seră. Fapt care vine să complice suplimentar problema creșterii energiei calorice reziduale în ecosistem.

În consecință, sînt din ce în ce mai multe voci care propun să ne înțărcăm de la carbon, la nivelul întregului glob. Hai să oprim dependența de carbon fără a renunța la consumul de energie. Cum putem face asta?

Hai să nu mai scormonim inutil în marele depozite de carbon din scoarța terestră (carbon sink), să aducem la suprafață și să vînturăm în mod periculos funinginea prin atmosferă.

Hai să ne punem mai eficient în calea fluviilor non-carbonice de energice pe care le primim deja în mod inevitabil de la soare și de la gravitație și care străbat zilnic planeta – vestitele surse regenerabile.

Hai să renunțăm la rezervorul de benzină care ne stăpînește viața și să trecem la baterii, să convertim totul în electricitate obținută din altceva decît din carbon.

Hai să scormonim mai mult în miezul atomului, în energia nucleară.

Hai vedem dacă nu cumva vehiculul chimic numit hidrogen e mai puțin păcătos decît anteriorul vehicul, carbonul.

Încălzirea globală e un fenomen cît se poate de real, viu și primejdios. O ținem în ritmul ăsta, generăm în timp geologic relativ scurt un nou Carbonifer, cînd crocodilii erau cît iahtul, șerpii boa cît TIR-ul, palmierii creșteau la Polul Sud și Ecuatorul dădea încet în fiert, precum ibricul pe foc.

În aceeași măsură, încălzirea globală este un instrument al naibii de convenabil de menținere a actualei situații de putere, în care cei mari și puternici fac tot posibilul să rămînă mari și puternici, pe seama celor mici și mulți și, de preferință, dezbinați. Divide et impera, mare pricepere imperială procedurală.

Cele două narative concurente ce se împletesc în jurul încălzirii globale sînt într-un conflict evident. Pe principul “să luptăm pentru pace pînă nu mai rămîne cărămidă peste cărămidă”, puternicii lumii se bat în ideologii care să justifice de fapt un lucru simplu: legitimarea accederii la putere.

Cei avansați, Occidentul imperialist, afirmă că ei și doar ei se pricep să rezolve această mare, gravă problemă globală. Recunosc că au greșit, că au abuzat de carbon, și că lucrurile trebuie să se schimbe. Dar nu se lasă duși de la cașcaval, nu consideră că trebuie să plătească pentru păcatele generațiilor anterioare, nu se dau jos de pe piedestalul de putere.

Din contră, folosesc acest discurs pentru a-și întări poziția de superioritate morală. Pe baza expertizei întru păcat, ceartă în mod superior și trist pe mai nou-veniții la cursa întru complexitate că strică natura încercînd să genereze bunăstare, complexitate și putere.

Chinezilor, prea mult cărbune ars. Nu faceți ca noi. Renunțați la dorința voastră de complexitate, că nu e bine. Stricați planeta, murim cu toții. Aveți o creștere mult prea nesănătoasă a amprentei ecologice, a amprentei de carbon pe care o apăsați cu talpa pe planetă. Mai încet. Mai ușor. Mai cu milă. Hai că vă arătăm noi cum să fiți sustenabili – code word pentru recomandarea de a renunța la complexitate și a trece înapoi la împletit răchită și la fluierat cu foc din fluieraș de soc.

Cei din Lumea a Doua, China, India, Pakistan, Nigeria, Indonezia, contestă acest narativ și scot în evidență hegemonia simbolică înmagazinată insidios într-însul.

Aha, îmbuibaților. Secole la rînd v-ați îmbuibat pe seama naturii și a noastră, generînd poluare, eliberînd catralioane de milioane de tone de carbon în atmosferă, dezechilibrînd în mod ireversibil și iresponsabil echilibrul naturii. Iar acuma nu faceți absolut nici un sacrificiu din îmbuibarea voastră, doar ne opriți pe noi să fim ca voi.

Vreți să se păstreze diferențialul de bunăstare, voi bogați și puternici, noi săraci și proști. Și veniți cu noua păcăleală ideologică, cu noul instrument de shaming prin care să legitimați inegalitatea inerentă sistemului capitalist.

Sună marxist. Sună suveranist. Sună însă din ce în ce mai credibil și mai pe placul celor din Lumea a Doua. China India Brazilia Nigeria Indonezia Vietnam și restul nu mai acceptă să fie trași de urechi precum școlarii neascultători. Și cer ca secolele de abuz asupra naturii să fie plătite.

Ați ajuns bogați și puternici pe seama naturii? Ați acumulat osînză și bănci și tehnologie și portavioane și multă multă bunăstare violînd Pămîntul? Acuma e cazul să mai renunțați din cele strînse. Să plătiți și voi tribut. Să dați înapoi către cei săraci, nu doar să impuneți condiționalități celor așezați mai tîrziu la masa bunăstării. Hai, fiți generoși, renunțați la poziția de hegemon. Să fie bine să nu fie rău. Să fie pace în lume. Dar nu doar pentru voi, că doar nu s-a întîlnit hoțul cu prostul.

Cele două narative evident se vor izbi la fel de aprig și în anii care vin. Fiecare va ține cu dinții de dreptatea sa. Bogații vor îndesa pe gît celor săraci vina de a fi ineficienți și de a polua în prezent mult mai mult decît ei. Săracii vor bate obrazul celor bogați că e cazul să cam pună genunchiul în pămînt și să ispășească niște păcate comise de strămoșii lor.

La fel precum Black Lives Matter devine un discurs din ce în ce mai puternic în rîndul asupriților urmași ai lui Kunta Kinte, săraci furioși care dărîmă statui de Columb și de Washington și de alți cotropitori și colonialiști și deținători istorici de sclavi, la fel în curînd va veni vremea cînd se va contura un discurs critic la adresa Occidentului dezvoltat pe baza păcatului ecologic al înaintașilor. Să ajungă săracii lumii să ceară bogaților tribut de poluare istorică. Păcatele ecologice ale părinților plătite de copii, pînă la a șaptea spiță.

Aveți cele mai elegante capitale ale lumii construite pe bază de exploatare și poluare? Ați construit Londra New York Florența Viena Paris pe bază de hidrocarburi? Mai tăiați un pic din ele. Mai dați înapoi ce-ați furat. Mai dărîmați un pic, că prea v-a crescut nasul. Fiți și voi un pic mai săraci dacă vreți să jucăm în continuare jocul luptei împotriva poluării și să nu schimbăm narativul, să nu venim cumva peste voi să vă pedepsim cu amarnică pedeapsă că ați stricat lumea cu motorul vostru în patru timpi.

Lumea e într-o continuă zbatere și într-o continuă competiție ideologică. În cele din urmă, într-un fel se vor așeza lucrurile cumva.

Depinde dacă se vor așeza pașnic sau cu violență. Depinde dacă în această zbatere a cine are mai multă dreptate și mai multe portavioane nu cumva Ecuatorul să nu înceapă să dea în fiert din nu, ca ibricul pe foc, ca în Carbonifer.

Depinde dacă cei din Bangladeș și din Nigeria nu vor găsi cumva de cuvință să-și ia calabalîcul amenințat de apele în creștere și de secete și de temperaturile de peste 40 de grade de la ei de-acolo și să se mute peste noi la București, la Telega, la Viena sau la Washington.

Cumva, într-un fel, o să fie. Cum? Habar n-am.

Mai contează?...


. Citeste tot...

Cu un Vercingetorix sîntem cu toții datori

În general, strategiile de viață exaltate, romantice, nesăbuite, dionisiace nu au nici o fărîmă de șansă în fața prozaicului cult al rațiunii. Întrebați-i pe celți, dacă pe mine nu mă credeți. Vercingetorix e exemplu viu, adică de fapt cît se poate de mort, în această privință.

Priviți-l cum, de la înălțimea mîndriei sale despletite și înfrînte, își zvîrle sabia la picioarele lui Cezar. Iată-l cum îngenunche în fața arogantului de roman, biet fraier pe cale să devină istorie. Iată-l cum e luat în robie, ținut ani de zile în întunecată carceră, batjocorit cu mare batjocură și, după ani de zile de chin, sacrificat ritualic, pe cînd învingătorul său intra în triumf în Roma.

Vă place cum organizarea bate exaltarea? Cum rațiunea bate emoția?

Mai sînt exemple. Ohoho, cîte mai sînt. Dincolo de celți, întrebați-i pe azteci. Întrebați-i pe zuluși. Întrebați-i pe cazaci. Întrebați toate slugile istoriei care au fost călcate în picioare de către marele, necruțătorul behemot rațional numit imperiu. Pînă și cea mai aspră năpastă a lumii ăsteia, magnificii cruzii mongoli, cei care veneau și zdrobeau tot în copitele cailor lor, lăsînd piramide de țeste în urmă, au fost în cele din urmă striviți încet, metodic de mașinăria impasibilă a imperiului chinez.

Cuvîntul cheie în toată această zbatere întru glorie, progres și zăticnire durabilă este “tehnologie”.

Acest concept, “tehnologie”, permează toată străduința întru modernitate a istoriei recente. De fapt, modernitatea nu are cum să existe fără tehnologie. Ciclul tehnologie – putere – prosperitate – mai multă tehnologie – da capo e cel care mișcă existența societăților din ultimii cinci sute de ani. Și ce a mai mișcat-o!

Modernitatea și tehnologia fără rațiune nu există. Rațiunea, această mare fiară sfîntă care ne guvernează existența de ceva timp încoace. Limbajul ei de rugăciune și de incantații? Matematica. Manualul ei de utilizare a realității, cartea ei de dogme și de rețete culinare? Fizica și toate cele ce decurg dintr-însa.

Marele său dușman ontologic? Nu religia. Nu misticismul. Ci complexitatea. Demonul lui Mandelbrot care face varză orice poftă de hybris de nețărmurire a explicației a bunei acoperiri a realității prin rațiune. Într-o parte Mandelbrot, în partea cealaltă Heisenberg. Ca două statui amenințătoare, ca două coloane care păzesc intrarea în templu, cei doi luciferi probabilistici țin bestia completitudinii în frîu, dincolo de mințile noastre împîclite și îmbîcsite și miloage.

Tăvălugul modernității raționale a cuprins tot. Nu o să vă țin o poliloghie pedantă și academică. Cițiți-i pe marii monștri sacri ai acestei asprimi sociale: Max Weber și, în trena sa, George Ritzer.

De ce vă împui capul cu toate astea? Pentru că ei au atras prima dată atenția, îndeosebi Ritzer, în privința raționalizării în exces a vieții, a realității.

În continua noastră străduință luminoasă, apolloniană de a omorî emoția, exaltarea, iraționalitatea, reușim în cele din urmă fix efectul contrar.

În siajul mentorului său spiritual, Weber, George Ritzer descrie cel mai bine, pe înțelesul tuturor, acest efect pervers în două cărți mari, ușor de citit: The McDonaldization of Society (1993) și The Globalization of Nothing (2007).

Ne străduim să optimizăm îmbunătățim eficientizăm stoarcem ultima picătură de profit material și spiritual din realitate. Și la capătul acestui proces istovitor reușim fix contrariul.

Transformăm totul în cenușă, într-o textură anostă, imorfă, într-un gust de hol anonim de aeroport. Transformăm toată realitatea într-un mall bicisnic. Într-o mediocritate călduță, blambecă, lipsită și de asperități, dar și de orice gust de autenticitate.

Ne transformăm în niște zombii vii. Îl omorîm pe Vercingetorix și, în loc să devenim Cezari, devenim niște bieți pițifelnici de mall, niște caraghioslîcuri de oameni fără de însușiri, fără de colțuri și de muchii de care să-i apuci. Niște biete bile perfecte și anoste, numa bune de rostogolit prin templele comerțului inutil, spre bucuria cardului și a sistemului internațional financiar.

Cum de-am ajuns în această fundătură ontologică? Mai mult de-atît: cum ne salvăm?

Noi, ăștia, primitivii și iraționalii și medievalii și exaltații și romanticii și celții, în care codru pustiu să fugim, să scăpăm de behemot, de tehnologia necruțătoare care ne găsește și-n gaură de șarpe?

Cum să scăpăm de controlul social aseptic, atotprezent și atotcretin care ne pune etichete și coduri de bare pe frunte, nu ne lasă să fumăm, să ne tăiem cu lama, să trecem strada pe roșu, să ascultăm muzică prea tare, să purtăm părul despletit, ne tratează ca pe niște biete automate biologice fără chip, vite utile, numa bune de pus la jug și de dat la abator, fără personalitate, fără viață, fără emoții, fără colțuri, fără muchii, fără patimă, fără vînă și zeamă și fără zvîcnire?

Nu mai există codri în care să fugi precum celții din fața istoriei. Tăvălugul raționalității necruțătoare ne strivește. Noi încă ne mai aducem aminte cum e să fii irațional, bezmetic și să-ți placă să trăiești în mod iresponsabil. Să scuturi din plete, să te arzi cu țigara, să tai porcul, să scoți apa din fîntînă, în contra administrației publice locale, și să sari peste colțul de stîncă, fără echipament, înveliți doar în entuziasm și-n tinerețe.

Dar copiii noștri? Spălați pe creier, domesticiți, castrați, înregimentați în marele cor al rațiunii sterpe. Fără risc. Fără avîntare. Doar consum și cumințenie și mediocritate. Mi-e milă de ei. Mai ales că sînt copiii mei. Mă doare sufletul. Și n-am ce face. Behemotul e imens. Tăvălugul e zdrobitor. Și-l doare în cur de emoțiile noastre inutile. Impasibil. Eficient. Algoritm dus pînă la capătul oribil de irațional al consecințelor sale raționale.

O să vă fie dor să trageți dintr-o țigară. O să vă fie dor să vă riscați viața. O să vă fie dor să vorbiți cu cuvinte gustoase, adevărate, puternice, interzise de Academie. O să vă fie dor să fiți exaltați, iraționali, tîmpiți și proști și medievali pe persoană fizică, pe persoana voastră, nu pe creditul social pe care vi-l vor băga pe gît, măsură obligatorie a bunului vostru civism blambec.

O să vă placă. Nici măcar n-o să mai știți că nu sînteți liberi.

Crăciun fericit, primitivii mei pe cale de extincție. Viitor luminos, dragii mei copii pe cale de domesticire, de extirpare a oricărei urme de sălbatic celt din voi.

Am zis.


. Citeste tot...

MOVIE REVIEW: Don’t Look Up (Recenzie pe nevăzutelea)

Zilele astea am aflat de un cuvînt foarte puternic: toroipan. Recunosc, în nemernicia mea, ca un cîine turbat, nu știam ce înseamnă. A trebuit să mă duc la DEX să aflu că e vorba despre un ciomag: “Băț noduros, mai gros la un capăt”. Am de-astea pe-acasă grămadă, rămășiță a unor nevoi neîmplinite din copilărie.

Zilele astea am aflat de un film puternic: Don’t Look Up. Recunosc, în nemernicia mea, ca un sociolog leneș, nu l-am văzut încă. Dar fiți atenți aici. Am citit atîtea recenzii, atîtea opinii care de care mai elaborate, mai foarte definitive, mai pricepute și cît se poate de detaliat-perfecte

încît am tupeul să scriu deja recenzia la acest film foarte frumos, foarte bine făcut, foarte pasionant, foarte perfect, foarte enervant, foarte pe buzele tuturor,

care să moară pisica disecată la blăniță dacă am văzut vreo secundă din el.

Îl am. Așteaptă cuminte în hard disk să-i vină rîndul. Nu l-am văzut încă. Motiv deosebit să vă povestesc despre el. Așa sînt sociologii. Nu se pricep, nu știu, nu consumă, nu-și fac temele. Dar le știu pe toate. Mama lor de aroganți perfecți.

Problema cu acest film foarte perfect, foarte mediocru, foarte apreciat, foarte disputat, este că reușește performanța să enerveze pe toată lumea. Asta deja o știe și ultimul copil din ultima haltă din ultimul mizil.

Dar nu știți de ce.

Știți de ce enervează? Pentru că mulțumește pe toată lumea. Pentru că oferă fiecăruia cîte ceva convenabil pe post de bîtă ideologică, de toroipan cu care să miruiască la frunte dușmanii.

Pentru că își permite aroganța să fie o curvă ideologică. Să amestece bucuriile consumatorilor și să facă pe plac atît progresiștilor, cît și reacționarilor, și suveraniștilor și globaliștilor, și anti-vacciniștilor și perfuziștilor, și entuziaștilor întru știință și descîntătorilor în mațe de urangutan.

Acest film lovește rău de tot la operație. Singura operație care ne doare cu adevărat. Ne lovește la unicitate. La fantasma noastră de exclusivitate ideatică, gnoseologică, morală și mai puneți voi alte cuvinte complicate aici care să spună că de fapt ne dorim în capul nostru prost să fim niște zei atotputernici.

Principala problemă a oamenilor intenși la cap, așa cum am devenit de ceva timp aproximativ noi toți, toți cei 107% din locuitorii acestui glob, este că în marea noastră superbie pre-adolescentină vrem ca doar noi să avem dreptate și toți ceilalți să se zvîrcolească în chinuri la picioarele noastre, adulîndu-ne atotputernicia și atotmăreția și mai ales atotînțelepciunea.

Ah, mare zeu perfect, cum le știi tu pe toate și doar tu le știi, noi toți ceilalți bicisnicii ne zvîrcolim pe jos pe preș în fața ta ca niște viermi primitivi și ne scăldăm în gloria zemurilor tale ideatice pe care le împrăștii cu generozitate asupra noastră. Ah, mai spune. Ah, mai varsă cuvinte peste noi. Ah, stai să...

Pricepeți voi. Consumatorii de literatură vizuală erotică veți înțelege cu prisosință scena, poziția, detaliile corporale. E cu multe icsuri, cel puțin trei, și e foarte expresivă. If you know what I mean.

Ei bine, vine acest film și mai întîi îți oferă bombonica. Ia de-aici, supremule, zeule, ia un instrument cultural pe care să-l folosești pe post de toroipan. Să le dai în cap dușmanilor, să-i zdrobești cu marea ta pricepere estetico-cinematografico-morală, precum zdrobea cu buzduganul țestele vrăjmașilor Dragoș Vodă și Sargon și marele, unicul, inegalabilul Gilghameș.

Pe urmă, cum ai pus mîna pe buzduganul ideatic, trosc, îți dă peste dește și-ți omoară fantasma, îți îneacă peștișorul. Vine cu o idee opusă. Nu mai e despre progresiști, este despre reacționari. Nu mai e utilă scormonitorilor întru știință, ci reacționarilor care contestă hegemonia simbolică a acesteia.

Cum îți dă ciomagul, cum dă imediat și dușmanului același instrument.

Atunci începe pandalia. Oftica. Șucărul și supărarea. Cum așa, bestie nerecunoscătoare? Îmi dai mie și-i dai și lui?? Mie, perfectul de pesedist aurist care contest sistemul, îi dai același instrument retoric și nasolului de userist, arză-i-ar mațele în el de userist să-i arză? Cuuum? Eu globalist de frunte, deontolog premiant cu coroniță, mă pui pe același palier de client cu nasolul ăla de primitiv medieval, căruia-i oferi același privilegiu, același instrument, mama lui de primitiv, arză-i-ar mațele primitive în el, putrezi-i-ar dinții cei știrbi în gură?

Nasol. Filmul te păcălește. Nu oferă exclusivitate. Se oferă tuturor, în egală măsură, ca o scîrbavnică ștoarfă, ca o preacucernică curvă, gata să se tăvălească cu oricine, nu doar cu tine.

Aha. Buba mare. Rană narcisică imensă. De unde și fandacsia, de urlați toți pe Internet despre acest film perfect, mediocru, nașpa, foarte mișto, alea alea, bla bla bla.

Știți cine mai e precum acest film care ține cu toți, deci de fapt nu ține cu nimeni, făcînd de fapt mișto de toți? Realitatea, bre pufoșilor bre. Viața, bre ideologii mei pe persoană fizică.

Viața în general nu e perfectă. Viața în general e plină de compromisuri și de inadvertențe. Cînd ține cu useriștii, să moară primitivii de furie. Cînd le dă puterea celor știrbi, să moară în chinuri useriștii. În mod paradoxal, pînă și useriștii au uneori dreptate. Chiar și Goțiu, slăvit fie-i numele deja scufundat în uitare. În mod paradoxal, pînă și primitivii de pesediști și de auriști au uneori dreptate.

În general, dreptatea nu e de partea nimănui. Pentru că e de cele mai multe ori la mijloc, poziționată în mod neconvenabil undeva într-un no man’s land, să fie la îndemîna tuturor. Ca să nu mai spun de acele momente istorice absolut cretine cînd de fapt nimeni nu are dreptate, toți sînt vinovați, vezi de exemplu războiul din Serbia.

Vreți atotputernicie? Vreți dogmă? Vreți perfecțiune și totalitarism? Vreți să fiți un Robespierre de-ăla perfect și aspru, dar sever, care să se joace cu căpățînile celor care nu sînt de acord cu voi? Ah, voi zei pufoși. Ah, adunătura mea de perfecți anonimi.

De-aia sînteți furioși pe acest film. Că nu vă dă orgasmul pînă la capăt. Că vă dezamăgește și vă dă cu tifla. Face un maclavais care să convină tuturor, deci nu mai convine nimănui. Stai așa, că Meryl Streep e Trump. Ba nuuuu, greșit. Meryl Streep e Hillary. Stai, că de fapt ține cu ăia care sînt cu încălzirea globală. Ba nu, ține cu ăia care luptă cu sistemul, cu deep state. Stai, că...

Stai, că deși n-am văzut filmul, zău dacă n-am vaga impresie că l-am înțeles de fapt.

Hai, nu mai fiți supărați. În viață nu are nimeni dreptate. Doar în basme.

Să moară pisica electrocutată la vintre, promit să văz filmul. Cîndva zilele astea. Trebuie să intru și eu în rîndul lumii, să fiu și eu stereotipizant de predictibil. Așa, ca voi.

Evident, sărăcia asta de film controversat va sta la coadă. O să mă apuc de el după ce voi revedea mai întîi The Big Lebowski. Că prea îmi promit de două secole să-l văz din nou nestingherit, nefrecat la cap de nimeni. Singurul film care oferă plăcere morală completă. Și după ce voi revedea cele două trei patru filme strămoașele lui Don’t Look Up: Dr Strangelove, The Network, Wag The Dog și Idiocracy.

O să văz și eu filmul. Probabil chiar o să am și o părere despre el. Probabil o să scriu și o recenzie. Care probabil va fi ca asta sau total diferită.

Probabil n-ați înțeles nimic, dar vă place mult mult de tot ce vă spun, cum le scriu, cum vă învîrt.

Probabil v-am făcut din vorbe, nu-i așa?


. Citeste tot...

România: Autostrăzi

Totalul kilometrilor de autostradă din România aflați în folosință. Ca să nu mai avem tot soiul de comentarii răutăcioase, partizane, și să avem parte de o cunoaștere bazată pe date.

Sursa? Surse publice. Deontologii progresiști plini de spume la gură de la Hotnews. Și Wikipedia.



. Citeste tot...

Hohoho and a merry viitor

Pornesc de la o observație aparent banală. De la o sărăcie de anunț publicitar care mi-a atras atenția ieri pe Internet. Celebra firmă necunoscută X, n-am auzit în viața ei de ea, se oferă în marea ei generozitate să ne aducă la nas cîte bacsuri de apă vrem noi, fix în fața ușii ni le aduce, doar să cumpărăm de la ei.

Aha. Apă. Aha. Cumpărată.

Aha.

Privatizarea distribuției de apă, dar mai ales schimbarea mentalității populației la adresa consumului de apă sînt definitorii pentru vremurile în care trăim. Aș zice chiar paradigmatice, dacă-mi permiteți asemenea cuvinte gomoase, prețioase, pedante, enervante și foarte pielenoase.

A fost odată ca niciodată…

Așa începe orice basm despre vremurile de demult, alea fie oribil de nasoale, fie oribil de perfecte. Oricum, vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată.

A fost odată ca niciodată, cînd plopul făcea pere și răchita micșunele, cînd purecele se potcovea la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și…

A fost odată ca niciodată cînd oamenii, atunci cînd le era sete, băgau o mînă în cel mai apropiat pîrîu, o făceau căuș și beau apă din palmă. Alături de căușul omului se aflau înșirate vizual foarte cuminte, ca în orice basm care se respectă, botul calului, al oii, al vacii, al girafei și al unicornului, toate animale blînde, din dotarea gospodăriei de partid și de stat din comuna primitivă.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, săpau cu osîrdie un puț, căruia ca să nu existe discuții lingvistice cretine i se zicea de cele mai multe ori fîntînă. Și mai apoi băgau găleata în puț. Găleata făcea bîldîbic. Găleata se umplea. Găleata se ridica. Brațele găleata scotea.

Și astfel, prin aceste mijloace mitico-narative, oamenii scoteau apă. Și beau apă. Cîtă voiau ei, fără plastic, fără marketing, fără distribuție. Apă pe persoană fizică, medievală, primitivă. Alături de cal, vacă, oaie, girafă… Ați înțeles voi povestea, nu mai irosesc cuvintele.

Pe urmă vremurile au evoluat. Oamenii, cînd le era sete, mai întîi făceau o cerere la secretarul de partid, se mutau la bloc, întru cu totul altă orînduire socială, mult mai foarte perfectă și mai foarte evoluată, de preferință la trei camere, confort doi sporit, aprindeau lumina în baie sau în bucătărie,

oamenii aveau deja și curent electric în acest basm modern,

dădeau drumul la robinetul cu apă rece, făceau palma căuș sau luau din dulap un pahar de-ăla de cristal fake de Boemia, cu tăieturi de-alea grosiere de făceau gospodinele apoplexie estetică de cît de mult le plăceau astfel de pahare,

dădeau drumul la robinet, umpleau paharul, beau apă. Gata. Simplu. Alt basm. Alte mijloace de producție. Alte rutine narative. Deznodămîntul, însă, același.

Pe urmă, după ce beau apă, îndeplinind astfel necesarul efort paradigmatic, oamenii de pe vremea aia încercau și robinetul cu apă caldă, din inerție. Cu speranță. Poate, poate... Îl încercau degeaba, evident. Căci care apă caldă, și atunci, ca și acum, era la fel de rece ca și apa rece, doar că avea o bulină roșie pe robinet să știi ce e: apă caldă de fapt rece.

Oamenii foarte perfecți de pe vremea aceea încercau cu degetul apa călîie de la robinetul roșu din stînga, poate, poate, strîmbau din ochi a lehamite, clăteau paharul de sticlă fake de Boemia, puneau paharul la scurs, închideau robinetul. Oamenii foarte perfecți de pe vremuri își continuau programul de inevitabilitate istorică prin a-l înjura pe Nicușor, alt Nicușor decît ăsta de acum, doar că-l chema la fel.

Pe urmă închideau becul, că și pe vremea aceea exista o vînjoasă conștiință ecologică avant la lettre, nici o masă fără pește oceanic, nu lăsați nici un bec aprins că plînge copacii din Amazon și chiar și to’arășa Elena,

nu, nu Elena asta bună de acum, consoarta simbolică a diktatorului băsist, nici Elena de pe vremuri, aia cu Troia și cu mărul lui Paris, ci o Elenă de care voi, dragii mei tefelei, habar n-aveți în fantasmele voastre deontologico-indignato-contestatorii. O Elenă despre care basmurile incorect politice spun că știa pînă și chimie. Ehe, ce vremuri. Plop răchită micșunele, purece, potcoave, benzen și ciclul Carnot.

Și au venit și vremurile astea, ale noastre. Iar au evoluat vremurile, alături de noi. La vremuri noi, oameni noi. Tot noi. Iar au devenit vremurile și mai foarte perfecte. Acuma, noi, oamenii perfecți din această societate mai mult decît perfectă, în loc să bem apă pe persoană fizică, sau administrativă, bem apă pe persoană comercială.

Cum facem asta? Simplu. Dăm bani să bem apă. Eventual facem comandă pe Internet și firma X are onoarea să ne aducă la nas, în pragul ușii, cîte bacsuri de apă vrem noi. Și ne bucurăm de parcă ni s-ar face nu știu ce imensă favoare.

Strîmbăm din nas ca niște deontologi perfecți ce sîntem la apa de la robinetul comunist de stat,

deschidem frumos un bax de apă pură, perfectă, învelită în perfecțiunea de plastic a ambalajelor frumos colorate, care vor decora mai apoi cîmpiile patriei și apele și lacurile de acumulare,

acceptăm năvala de mesaje de marketing care să ne convingă că doar de la firma X și de la brandul Y bem cea mai foarte perfectă apă din lume, care ne face mai frumoși, mai tineri, mai impertinenți, mai bogați, mai celebri, mai de succes, cu țîțele mai mari, cu organele reproductive mai lungi, cu creierele mai netede,

ducem direct sticla la gură, dacă încă mai avem rămășițe de primitivism medieval prin noi, sau turnăm cu eleganță într-un pahar din sticlă fake de cristal contrafăcut de Boemia, dacă sîntem evoluați deontologic,

uneori gusturile nu se schimbă, indiferent de erele istorice, geologice, de orînduiri sau de cine fură voturile, gospodinele au un adevărat punct fix estetic: le plac tăieturile grosiere ale sticlei fake de cristal contrafăcut de Boemia,

niciodată nu le-am înțeles, dar eu nu fac parte din universul analizei, eu sînt primitiv și grosolan și neandertalian, prefer să beau direct de la robinet, dacă se poate direct din pîrîu.

și după această întreagă polilogie narativo-marqueziană, ay caramba, parcă am fi în Macondo,

bem apă.

Ah, ce gest deontologic. Ah, ce gest ideologic. Ah, ce afirmație puternică privind valorile noastre. Ah, ce paradigmă într-un gest, într-un biet pahar de apă.

Asta e viața, dragii mei. Din ce în ce mai desprinsă de natură. Apa? A commodity, pe care să ne-o vîndă Coca Cola și Unilever și Pfizer și Soros prin mijloace specifice de propagandă. Beți cea mai foarte perfectă apă pe care v-o oferim doar noi, numai noi, și veți fi cetățenii cei mai perfecți ai utopiei pufos-tefeliste în care nu mai există nici pîraie, nici medievali, nici girafe, nici unicorni, nici vaci, nici boi, nici cai, nici oi,

decît doar Internet și doar decît social media și multă, multă, multă, foarte multă harneală necesară.

Vă place viitorul? Tocmai îl trăiți.

Pe măsură ce ne-am dedat la bine, la bunăstare facilă, am fugit cu toții în hoarde către oraș, către marea fantasmă a binelui și a asfaltului și a căcăstorii în casă. Să fie bine, să nu fie rău. Să avem privilegiul să tragem apa după noi în condiții cît se poate de perfecte.

Și am primit ceva bunăstare. Multă bunăstare. Și am cedat ceva libertate. Multă libertate.

Apa din pîrîu a devenit apa din puț a devenit apa de la robinet a devenit apa privatizată a lu’ Coca Cola și a lu’ Soros. Cireșele nu se mai culeg din pom, nici fragii din cositură, ci direct de la supermarket, aduse cu mare pricepere de eficiență de marketing tocmai din Chile, să moară Sfînta Greta Trotineta de icter negru la cîtă motorină s-a consumat să mîncăm cireș perfecte de peste jumătate de glob.

Alt basm. Altă patimă. Altă zăticneală. The time is out of joint – o cursed spite. Mă simt din ce în ce mai inadecvat, deși, în mod paradoxal, am fost unul din primii din această societate care să afle cum vom trăi, noi și copiii noștri.

Plăcîndu-mi literatura science fiction, încă din anii 80, de pe vremea cînd nu era voie să se citească 1984, carte interzisă,

încă de pe atunci am citit Neuromancer, și Brave New World, și pe urmă Do Androids Dream Of Electric Sheep, și pe urmă Dune, și pe urmă am văzut Blade Runner și Mad Max și Matrix, și pe urmă chiar și Wall-E.

Și astfel am aflat cu mult înaintea voastră cum va arăta viitorul care încet încet devine prezent. The sky above the port was the color of television, tuned to a dead channel.

Știți că începem încet încet să trăim precum în Wall-E? O să vă placă. O să fie bine. O să fim din ce în ce mai obezi, și mai rupți de natură, și mai blambeci, și mai năpădiți de consumerism și de marketing, și mai fericiți de blambecitatea noastră imbecilă.

O să umblăm pe niște platforme de-alea în formă de coșciug care să ne poarte hoiturile încă în viață, și o să consumăm necesare băuturi nesănătoase, pline de zahăr pînă la refuz și pline de promisiuni de marketing pînă dincolo de refuz. Și o să trăim cu mufa înfiptă după ceafă, într-o social media din ce în ce mai delirantă și mai acaparatoare, care va înlocui realitatea.

Și o să ne placă. Deja ne place. Vom fi cetățeni perfecți ai unei lumi noi, perfecte. O brave new world, that has such people in it.

Știți că în zilele noastre copiii au mari dificultăți de a mînca fructele direct din pom? Se vede pe chipul lor reținerea și scîrba. Strîmbă din nas, necesare grimase ideologice, și scuipă și bombăne și vociferează și cheamă SMURD-ul. Cum să le mănînc așa, direct, fără să le spăl, fără să le învelesc într-un necesar ambalaj de plastic, fără să le cojesc coaja asta absolut scîrboasă?

Cireșele din pom nu mai sînt bune. Trebuie tratate spălate pregătite preparate. Pînă și fragii și pînă și zmeura sînt spălate în ziua de azi. Se duce naibii toată savoarea, li se irosesc toate zemurile cînd le speli. Dar procedezi ca la manual. În mod perfect.

Avem niște copii perfecți, numa’ bine pregătiți pentru lumea perfectă de azi. Dacă le dai să bea apă direct din pîrîu, distinșii noștri copii borăsc instant .Și pe urmă probabil înfig mîna direct în smart phone și sună la 112, la Protecția Copilului, că i-ai supus la tratamente inumane ori degradante. Ah, ce sfîntă indignare. Ah, ce necesară scîrbă. The horror. The horror.

Îmi place viitorul. Îmi place Greta. Îmi place cum decurg lucrurile. Mă duc să deschid o sticlă de apă de-aia perfectă, să-mi potolesc setea de sete și mai ales setea de perfecțiune. Și după aia să deschid și altă sticlă, deja deschisă de ceva vreme în cinstea acestor vremuri perfecte. Alt fel de apă, să spele creierul, să ardă gîndurile. O apică. Torn. Beau. Uit. Repeat.

O să fie bine. Pe bune că o să fie bine. Ho ho ho and a Merry de-ăla cum îi zice la sărbătoarea aia primitivă căruia nu avem voie să-i rostim numele? Na, c-am și uitat. E vorba de un moș obez îmbrăcat în niște haine comuniste roșii care vîntură într-o mînă o sticlă de Coca Cola și cu mîna cealaltă chinuie niște bieți reni, animale amenințate cu dispariția din cauza obiceiurilor noastre primitive și medievale și reprobabile.

Pe bune că nu mai știu cum îl cheamă pe moșul ăla delirant, care sperie copiii cu obiceiurile lui nesănătoase. E de bine, nu vă speriați. Propaganda UE și-a făcut efectul, m-a spălat cum trebuie pe creier. Am devenit un om nou, modern, perfect.

Oricum, nu mai contează. Hohoho and a merry viitor.

Am zis.


. Citeste tot...

Cincizecișidouă: CAP 02: ROCHIA ROȘIE

Acum patru ani, scoteam împreună cu Dan Șelaru cartea “Cincizecișidouă”. Eu textul, el ilustrațiile. Azi vă ofer capitolul doi. Enjoy.

CAPITOLUL 2
ROCHIA ROȘIE

Nu înțeleg de ce n-a ajuns. A zis că vine pînă la opt, maxim opt și jumătate. E deja nouă. Nu mai îl aștept. Un neserios. Nu știu cum de m-am putut încrede că o să facă ceva, că o să se țină de cuvînt. Spunea că a făcut rost de bani, spunea că mașina e ca și cum ar fi a noastră, doar să ne vedem cu omul, îi dădeam banii în seara asta, nu era nevoie să facem actele, ne dădea cheile, ne dădea talonul, ne urcam în ea, plecam, bagajele sînt deja făcute, le-am lăsat la fată la garderoba restaurantului, i-am dat 10 lei să le bage după tejghea, nici măcar nu sînt bagaje multe.

Nu înțeleg de ce n-a ajuns. O fi pățit ceva? Nu... Ar fi dat telefon, ar fi spus, nu e prima dată cînd sună să spună că s-a întîmplat ceva. Nu. N-a pățit nimic. Pur și simplu n-a făcut rost de bani, amărîtul, iar m-a mințit, m-a tot dus cu vorba pînă n-a mai putut amîna momentul și acuma, că era ultima seară în care ne mai aștepta omul ăsta cu mașina, acuma se dă lovit și nu mai apare, nu mai dă nici un semn de viață, aaah, Doamne, de ce m-am încurcat cu el, de ce n-am ascultat-o pe mama, aaah?

Și ce frumoasă era mașina. De cînd îmi doresc o mașină ca asta. Tapițeria aia din piele crem, cînd dădeai cu degetele pe ea era mai moale și mai fină decît pielea de mănuși, formele alea rotunde, culoarea aia roșie, exact nuanța cu care îmi place mie să-mi dau cu ruj pe buze, am și o rochie fix nuanța asta, și o eșarfă,

îți dai seama, îi ridicam acoperișul pliabil, o făceam decapotabilă, conduceam pe serpentine, eșarfa flutura de-a lungul mașinii, aveam și rochia de aceeași culoare, chiar de aceeași nuanță, luna lumina printre nori, doar noi doi, plecați spre o nouă viață, lăsam tot în urmă, doar noi doi

ce proastă sînt, n-aveam cum să fugim în lume, ce e aia să fugi în lume, sîntem oameni serioși, amîndoi am făcut facultatea, ne așteaptă o carieră în față, ce-i cu prostiile astea de gînduri în cap, vise, fată, vise, te-ai uitat la prea multe filme romantice, doar voiam să mergem la mare, aici la noi, pe litoralul românesc, la Mamaia, sigur găseam ceva de cazare

Aaaah. De ce n-am ascultat-o pe mama...



. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă, care de fapt e București

Din îndepărtata Telegă,

de unde nici globalizarea încă n-a ajuns, nici măcar Nicușor n-a cîștigat alegerile,

de unde de fapt noi sîntem acum în București, că doar am trecut razant prin Telega, să pupăm tot ce prinde și să capturăm caltaboșul, să ducem prada înapoi în capitala Imperiului provincial, în oribilul, inegalabilul, împuțitul București,

deci de fapt nu știam cum să vă spun că sîntem totuși în București, nu la Telega, unde de regulă ne petrecem Crăciunul,

de aici din îndepărtatul București, pentru că ați plecat cu toții lașilor de aici, v-ați dus să petreceți în altă parte, ne-ați părăsit, ne-ați lăsat pe noi să hrănim fantasmele media și șobolanii zburători,

din acest București imposibil de îmbîcsit, mare, cîrcălicios și totuși la fel de imposibil de părăsit, cum să pleci bre de la Capitală pe o vreme ca asta?

de aici, din această cloacă urbană nicușorean-clotildiană,

vă urez să fiți ce vă doriți voi să fiți, fără să părăsiți totuși incinta și să o luați cumva prin cine știe ce bălării anti-morale anti-sociale asociale ireale și pline de păcat.

Să fiți optimiști, deși nu aveți nici un motiv să fiți.

Să fiți plini de fericire, deși sîntem triști cu toții, așa e la colonie, doar nasoii din centrul Imperiului au voie să fie fericiți.

Să aveți măcar oleacă de bani, de chiverniseală și de bunăstare, deși trăim într-una din cele mai sărace țări cît de cît dezvoltate, să nu ne plîngem, nu e miezul Africii, dar să ne plîngem totuși, doar trăim în cea mai janghinoasă gubernie, în plin județ Vaslui al imperiului Europa.

Să fiți cît de cît autentici și voi înșivă, deși presiunea socială din zilele noastre ne forțează cu toate pîrghiile sale jivinoase să fim fățarnici, lepre și farisei.

Să fiți cît de buni la suflet puteți voi, chiar dacă standardul public e să fii cîine și robot, Băsescu și Iohannis.

Și mai ales și mai ales să fiți oameni, să rămîneți oameni, să deveniți oameni. Și să-i faceți pe alții să fie oameni la cap.

Chiar dacă tot Imperiul se străduie din răsputeri să ne spele pe creieri, să ne pună botniță la gură și ochelari de cal la ochi, să fim doar niște bicisnice slugi.

Hai că puteți. Hai că putem. Hai că-i Crăciun, oamenilor, fraților, suflete încă libere și încă frumoase.

Crăciun Fericit, dragii mei!



. Citeste tot...

Tehnicile murdare ale poeziei

Se ia un subiect de-ăla de maximă importanță
breaking news cum îi zice în limbajul isteriei galbene de burtieră
și se ignoră cu desăvîrșire

Se ia inflația și se bagă în mă-sa în tac-su
în toate neamurile din dotare

Se ia cea mai frumoasă femeie din lume prezentată în mod glamoros
de către mijloacele mass media ahtiate după rating și după profit
și se declară din plastic

Se ia femeia de lîngă tine
se tăvălește
se amăgește
se preamîngîiește
se preamărește
se preacurvește
și
se iubește

Se preaiubește

Ah se preaiubește preamigălește preazăticnește
pînă la tocire la epuizare pînă la dulcea imensa unica irepetabila
aneantizare

Există o metodologie a tocirii a iubirii a preamîngîierii pînă la capăt
cine nu respectă manualul trebuie să-l scrie
să-l reinventeze de fiecare dată

După preaiubire se procedează după cum urmează

Se laudă femeia de lîngă tine

Femeia din dotare
cum ar spune marii teoreticieni aprigi și sterpi și cretini la cap
care în viața lor n-au avut parte de astfel de preaiubiri
femeia pușcă femeia obiect
femeia dorință femeia verb intranzitiv și intransigent
femeia doar din vorbe
femeia de vestiar

Unde rămăsesem? Să nu pierdem femeia din vedere

Se laudă femeia de lîngă tine
în mari cuvinte de laudă
de la Solomon încoace tocite și răstocite
tu îi zici porumbiță
ea îți zice bestie înaripată
tu o asemeni cu o căprioară
ea te privește tăcut din gene ei goale și umede
și-ți adresează astfel cele mai perfecte vorbe non-verbale
zămislite vreodată din pîntec de femeie

Cuvintele au un mod de întrebuințare riguros stabilit
prin lege, prin datină prin manualele de întreținere și de utilizare
dar mai ales prin gîfîire

După gîfîire urmează inevitabil critica literară
omorîrea preaiubirii în mod riguros
prin strivire
de tip how dare you

Dar pînă atunci...

Citeste tot...

Cincizecișidouă: CAP 01: PODUL

Acum patru ani, scoteam împreună cu Dan Șelaru cartea “Cincizecișidouă”. Eu textul, el ilustrațiile. Începînd de azi, o voi serializa aici pe pagina de Facebook. Enjoy.

CAPITOLUL 1
PODUL



Podul se vede ca prin pîclă. Doar că nu este pîclă, este sac. Țesătura sacului e destul de rară încît să văd prin ea, dar destul de deasă încît ceea ce văd să fie distorsionat, ca într-o fotografie de-aia în care autorii s-au jucat cu nu știu cîte filtre deformante.

Sînt într-un sac. Sacul e pe marginea apei. La piciorul podului. Podul e înalt. Apa e neagră. E seară. Și toate detaliile astea nu prea contează de fapt, pentru că oricum e ultimul lucru pe care o să-l văd în viața asta. În curînd o să mor și ultimul rahat de lucru pe care o să-l văd e un pod ca prin pîclă. Nici măcar nu știu unde sînt. Podul e înalt.

Povestea e lungă. V-aș spune-o degeaba. Aveam niște bani de dat. Nu i-am dat. Au venit după mine, mi-au zis să-i dau. Am zis că-i dau. Am crezut că-i păcălesc. Că pot să fug cu banii. Nu i-am păcălit. Am încercat să fug. M-au prins. Banii erau destul de mulți. Prea mulți doar pentru un deget lipsă sau o mînă tăiată încet, cu fierăstrăul. Prea mulți bani. Mi-au dat sacul.

Podul e înalt. O să mor. E ciudat cît de limpede gîndești înaintea morții, și cît de neînsemnate sînt toate detaliile din jur. Sacul mă zgîrie pe față. Nu contează. Fața mă doare, și tot ce înseamnă corp mă doare, că m-au bătut cum trebuie, profesional, înainte să mă bage în sac. Nu contează. Nici măcar nu mai mi-e frică. Nu mai contează nimic.

Mi-a fost frică acum cîteva ore, cînd m-au prins. Mi-a fost și mai frică atunci cînd m-au bătut, metodic, bucată cu bucată, întîi picioarele, apoi mîinile, apoi fața, apoi între picioare, metodic, încet, cu temei. Apoi mi-a fost și mai frică, cel mai frică, atunci cînd m-au băgat în sac și mi-am dat seama ce o să-mi facă.

Acuma nu mai mi-e frică. Nici măcar resemnat nu sînt. Sînt doar viu. Gust fiecare clipă care trece cu o intensitate de care nu credeam că o să fiu în stare.

O singură dată am mai pățit așa ceva, tot în fața morții, cînd era să cad de pe o stîncă și m-am agățat cu toate degetele împotriva gravitației și am rămas preț de cîteva secunde atîrnat într-o poziție precară, aproape să cad, mai era un pic și mă duceam pînă jos, mă făceam praf, pînă m-am adunat cu puterea de dincolo de putere și am fost în stare să mă salt la loc sigur.

Acele cîteva secunde le-am trăit cu o claritate înspăimîntătoare, cu fiecare simț la maxim, stînca, degetele, fibrele mușchilor, crăpăturile din piatră, curentul de aer, greutatea corpului, atingerea pantalonilor, a mînecii tricoului, bătaia inimii, tot.

Așa simt și acum. Dar acum nu mai contează. Știu că nu mai am nici o șansă. Oricît aș încorda mușchii, oricît aș înfige cu disperare degetele în sac cum le înfigeam atunci în crăpăturile stîncii, n-am nici o șansă. Sînt dincolo de speranță. Iar această claritate inutilă a trăirii e tot ce mai am acum.

Cei care m-au legat și m-au băgat în sac și m-au săltat în dubiță vorbesc ceva mai încolo. Nu-i văd, doar le aud vocile. Pălăvrăgeală de smardoi. Ar trebui să nu ascult, dar orice îmi vine din afară îmi străpunge simțurile prea tare, prea inevitabil. Ce-au mîncat, ce-o să bea, unde o să meargă la curve după ce o să mă zvîrle în apă.

Podul e înalt. E singurul lucru pe care îl văd în fața ochilor. Podul și apa. În curînd, apa o să mă cuprindă, o să mă frigă cu răceala ei, o să-mi intre în plămîni, o să mă zbat degeaba, o să mă ardă pe dinăuntru, o să horcăi, o să mai simt cîteva zeci de secunde care o să fie mai lungi decît tot restul vieții de pînă acum, și apoi...

Podul e înalt. Nu trebuie să mă gîndesc decît la pod. Asta e tot ce văd. Asta e tot ce ar trebui să gîndesc. Nu pot. Apa e mult mai importantă acum. Apa care o să-mi intre în plămîni și o să mă frigă și ...

Brusc, drept în fața mea, o sfîșiere. O limbă de briceag, metal rece și tăios, intră prin țesătura sacului. Îmi atinge fața, mă pișcă un pic pe obraz, mă înțeapă aproape pînă la sînge. Se oprește la timp. Se retrage un pic. Continuă să taie chiar în dreptul pielii. Mărește un pic tăietura. Un deget intră, pipăie, îmi găsește buzele. Are grijă să nu zăbovească prea mult în dreptul lor, probabil se gîndește să nu-l mușc. Se retrage. Face loc unui filtru de țigară. Bîjbîie un pic din țigară pînă îmi găsește buzele, mi-l îndeasă între ele. „Ia și trage, că e ultima. Zi mersi că e și asta. Deschide gura, fraere, că alta nu primești”.

Deschid gura. Filtrul intră. Trag. Țigara e aprinsă. Fumul intră în plămîni, îl simt cu aceeași claritate cu care simt tot ce se întîmplă în jurul meu. În plămîni, acolo unde apa o să intre și o să mă frigă cu răceala ei și o să mă sufoce și o...

Ultima țigară. Cea mai bună țigară. Trag. Suflu. Trag. Țin în piept, acolo unde apa o să... Suflu. Cea mai bună țigară.

În ciuda situației în care mă aflu, nu mă pot abține să nu mă treacă o umbră de rîs, disperat și amar. Ce golani melodramatici! Nici interlopii nu mai sînt ce-au fost. Au ajuns să dea țigări condamnaților la moarte. Au văzut prea multe filme, dobitocii.

„Gata, fraere. De ajuns”. Țigara mi-e smulsă dintre buze. Patru mîini mi se înfig în carne, prin sac, ca atunci cînd m-au azvîrlit în dubă. Fiorul insuportabil de frică mă cuprinde din nou. Acum! Acum!

Nu credeam că o să mai simt ceva. Și uite că simt. Mi-e frică. Mi-e prea frică. Nu mi-a fost niciodată atît de frică. Mi e atît de frică încît

Simt cum zbor prin aer. Nici n-apuc să simt zborul, căderea. Apa. Zgomotul. Imediat, senzația de ud. Prea rece. Trag o ultimă gură de aer, din puținul care mai rămăsese prins între corp și pînza sacului. Apa pătrunde prin sac. E la fel de rece precum mă gîndeam acum cîteva secunde, cîteva minute, cîteva secole. Mă cuprinde, mă înconjoară, îmi intră în urechi, în nări, printre pleoape, deși strîng din ochi, îmi forțează crăpătura buzelor, acolo unde țin precum o comoară ultima mea gură de aer din această viață.

Moartea e surprinzătoare. Creierul funcționează pe foarte repede înainte și produce gînduri la foc automat. Îmi aduc aminte de cartea aia, cum îi zicea, Martin Eden, Jack London, moare la sfîrșit, se aruncă în apă apa e rece trage din brațe se sinucide mai trage o ultimă dată din ele și se duce la fund

prostu’, eu nu vreau să mă sinucid, de ce îmi sînt astea ultimele gînduri, nu vreau să mor, mamă, de ce toți care mor se gîndesc la mama, de unde știi la ce se gîndesc oamenii cînd mor?

Mor. Apa e rece. Nu mai pot să mai țin gura închisă. Mă sufoc. Deschid gura să trag o ultimă suflare. Apa e rece. Îmi intră în plămîni mă arde pe dinăuntru mă zbat degeaba horcăi lichid cîteva secunde care sînt mai lungi decît tot restul vie...

Citeste tot...