Mirosul de lînă încinsă în suflet

Ridic capacul. Bag nasul în oală. Inspir. Hmmm. Ce miros. Intens, frate. O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta.

“O copilărie întreagă am urît mirosul ăsta”, îi spun Florentinei, soția mea, cea care mermelește la această operă gastronomică.

“Da, știu. Și eu la fel. Nu sufăr mirosul ăsta. Miroase a fiertură de curci. Uite cum arată. Fix la fel. Parcă e tuciul în care fierbeam urzici cu tărîțe, cînd dădea mama la curci”, mă aprobă și mă completează Florentina, uitîndu-se la mine cum îmi bag botul prin oalele ei de pe aragaz. Pardon: de pe plita electrică. Nu mai e aragaz acum. Acuma îi zice plită electrică. Ne-am dat dracu’. Ne-am modernizat.

N-am avut curci cînd eram mic. Nici rațe, nici gîște. Doar găini. Dar aveam porc și bunică-mea făcea la fel ca mama Florentinei. Din cînd în cînd fierbea urzici să dea la porc. Buruianul îl dădea așa, proaspăt smuls – frunzele de sfeclă și de limba-soacrei erau delicatesă pentru locatarul din coteț. Dar în afară de mîna zilnică de buruian, cîteodată îi mai completa meniul și cu cîte un tuci de urzici fierte. Mănîncă tu acum, că te mîncăm noi la iarnă.

Fix la fel miroase spanacul pe care îl gătește Florentina azi, pentru fete. A urzici.

Pe vremuri, mîncam urzici mai degrabă de obicei, nu neapărat de sărăcie. De sărăcie mîncau ele, bunicele mele, cînd erau tinere. Nouă, copii răsfățați, ne dădeau urzici să știm ce gust au. Nu mai eram săraci. Cel puțin nu săraci cum erau ele, care cunoscuseră și foamea.

Uram urzicile. Strîmbam din nas, băgam furculița de două ori, făceam mofturi și ceream smîntînă. Ori mîncam doar oul ochi prăjit lîngă urzici, alegînd cu grijă albușul crocant, să nu fie murdar de chestia aia verde și care puțea urît.

La Telega se găteau urzici, nu spanac. Spanac nu aveam, nu știam noi ce-i aia, căci nu era obiceiul locului să se crească spanac pe la noi. Iar de la piață nu cumpăram așa ceva. Și pentru că piață era doar la Cîmpina, departe. Trebuia să iei autobuzul pînă acolo. Autobuzul venea rar. Era la mama dracului orașul pentru noi pe atunci. Nu ca acum, te urci în mașină și în zece minute ești acolo.

Dar nu cumpăram spanac mai ales din motive de evitare a încălcării rînduielii vremurilor acelea. Pentru că era rușine să-ți cumperi de la piață ce poți crește pe persoană fizică la tine în bătătură.

Mărar, pătrunjel, țelină, tarhon, anason, chimăn. Sfeclă, porumb, dovlecei. Tot soiul de plante folositoare. Spanac nu. Nici quinoa. Urzicile erau la liber, nu trebuia să te chinui să le semeni. Creșteau ele pe persoană sălbatică. Le smulgeai din marginea gardului, de prin grădină, din locurile mai umbroase, din săpătură sau dintre zmeură. “Nu de acolo, maică, că acolo e pișate de cîini. Lasă, că avem în grădină, nu mai lua de pe marginea drumului. Zvîrle-le și șterge-te pe mîini, să nu fie spurcate. Cine știe ce cîine a trecut pe-aici...”.

Bag nasul din nou. Inspir. Hmmm. Acuma nu mai mi se pare chiar atît de grețos mirosul. Încet – încet, pas cu pas, m-am obișnuit și cu spanacul fiert, deși nu dau în brînci după el. Inspir. Încerc să nu mă gîndesc la cîrnații din frigider. Nu voi mînca spanac fiert, îl las pentru fete. Ele sînt cu chestii de-astea bio. Eu, mai primitiv. Cea mai bună salată e friptura de porc. Și cîrnații. Parcă mai e niște mîncare de mazăre rămasă. O să termin mazărea, să spălăm cratița, să scăpăm de ea din frigider.

Flo mizdrelește niște făină pusă într-un castronaș. O amestecă cu un pic de apă. “Nu pot să-l fac așa, chior. Prea miroase a urzici. Îl mai îngroș cu niște făină. Pun și niște suc de roșii. Deschide sticla asta de bulion”. Îmi întinde sticla. Înaltă, transparentă, largă la gură. Nedesfăcută.

Ca de obicei, capacul de la sticla de bulion făcut în casă prezintă dificultăți. Nu vrea și pace. E o adevărată migăleală, o întreagă metodologie să-l desfaci. Bagi coada la furculiță, îndeși, răsucești pînă face poc, semn că a intrat aer. Cu grijă, să nu strici capacul, mai e nevoie de el și la anul. De-abia pe urmă rotești.

Desfac. Încă un pocnet sec. A ținut bine, au fost fierte sticlele cum trebuie. Întind sticla într-o mînă și capacul în cealaltă. O privesc pe Florentina triumfător, fix ca în mema aia cretină de pe Internet, cu Silverster Stallone cînd desface borcanul de murături la nevastă. Îți place ce puternic sînt? Pot să desfac chiar și capacul la sticlă. Ah, cîtă forță.

“Gata, fug, că-mi începe Zoomul”, îmi zice Flo, luînd sticla de bulion și punînd-o pe blat, lîngă castronul în care făcuse făina cu apă. “Am pus timer-ul la 5 minute, mă întorc după aia. Curăță cinci căței de usturoi, să fie gata curățați, să-i am la îndemînă, să-i pun cînd vin”.

Curăț cinci căței de usturoi. Mă întorc și eu după aia la calculator, să scriu, să storc esență de semnificație dintr-o fiertură de spanac care miroase a urzici. Să împrăștii înțelepciune și nostalgie la tot cartierul virtual.

Deja la calculator, chiar acum cînd scriu, o aud pe Flo cum s-a întors în bucătărie. Toacă cei cinci căței de usturoi. Învîrte în oală. Bate apoi metodic, de cîteva ori, lingura de lemn de marginea oalei. Toc toc toc. Ancestral sunet, primitiv, medieval. A gospodărie, a mîncare, a familie.

Acum zece minute, acum o eternitate, înainte să deschid sticla de bulion, Florentina trăgea concluzia necesară, cît timp bombăneam amîndoi spanacul cu miros de urzici.

“Fetele noastre nu știu că spanacul miroase a urzici. Nici că nu e doar mîncare, ci și fiertură de curci. Ele nu știu aspectul curcogen al acestei mîncări. Hai să-i pun niște făină, să-i mai ia din miros”.

A pus făină. A pus și usturoiul curățat de mine. A pus și bulion. Doamne, ce puternic sînt cînd desfac sticla de bulion. Un adevărat bărbat. Toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei.

Fetele noastre nu știu tot soiul de chestii. Nu știu cum e să crești curci. Nu știu cum e să fierbi urzici la curci și la rațe și la porc. Nu știu cum e să smulgi buruian. Nu știu cum e să culegi merele de pe jos, să le duci acasă, să le tai în patru, să faci porție la vacă. Nu știu cum e să urci în pod, să dai fîn la vacă. “Ai grijă să nu cazi pe gura podului, să pici în iesle. Vezi ce faci cu furca aia, cum ți-o-nfigi în picior”.

Săraca bunică-mea, ce mai m-a corcolit. Dar tot știu să dau fîn la vacă din pod. Dai pala de fîn la o parte, pusă pe post de izolator termic, să nu scape căldura prin gura podului. Dai cu dosul palmei să cureți de floarea de fîn risipită pe scîndurile trapei. Dai trapa la o parte, un capac dreptunghiular din lemn, cincizeci pe cincizeci, cu două șipci orizontale și una de-a curmezișul, fix ca la orice poartă de lemn din Telega copilăriei mele. Ridici trapa, o sprijini de perete. Înfigi furca în fînul dimprejur. Rotești, să-ți țină fînul în furcă.

Îndeși fînul pe gura podului, uitîndu-te cu grijă, să nu scoți ochii vacii cît bagi furca cu fînul în iesle. Vaca nu știe carte, vaca nu are răbdare. Cum a auzit că cotelești prin pod, cum își bagă botul în iesle, întinde de gît în sus, îți anticipează mișcarea, știe că vine mîncarea, își suflecă buzele alea ale ei cărnoase să muște din fîn cît mai degrabă. Îi vezi coarnele, îi vezi fruntea cu părul ăla teșit. Îți miroase a vacă și a grajd și a fîn și a floare de fîn – miros distinct de cel de fîn. Îți miroase a copilărie.

Îți miroase a nostalgie.

Fetele noastre nu știu ce e ăla miros de fîn. Ori de urzici fierte. Le e frică să pună mîna pe urzică. “Pune, bre, mîna, nu te codi. Nu pățești nimic. Uite, pui așa deștele, înfigi așa, pe perișorii ăștia, și nu te urzică, nu pățești nimic.” “Nu! Nu! Mi-e frică! Nu mă păcălești! Tu vrei să mă urzici. Nu pun eu mîna pe așa ceva... Pleacă de-aici cu prostiile tale”. Încep s-o fugăresc prin curte cu urzica. Aha, nu vrei să pui mîna. O prind. Mă prefac că o urzic. O gîdil. Copii. Copilărie. Altă copilărie decît a mea.

Tîrna de mere bătute, adunate pe sub măr, pe care o cari acasă să dai la vacă diseară. Mai pui și un dovlecel. Trei-patru știuleți de porumb, încă destul de moi să poată fi fierți. Margine de toamnă. Margine de copilărie. S-a umplut tîrna. “Poți s-o duci?” “Da, bre, pot”.

Apuci vaca de căpăstru, apoi și de unul din coarne, să fii mai convingător, să-i scoți botul din tîrna de mere. “Hooo, nebuno, că te-neci. Dă-te fă boală mai încolo. Nii harteo. Harteo, n-auzi, fir-ai tu să fii de boaită!” “Nu mai blestema vaca, nu-i mai zi boală. Vorbește frumos cu ea. Murga, pleacă d-acolo! Harteo! Harteooo!!!”, ne ceartă bunică-mea pe amîndoi din ușa grajdului de la grădină, că mai aveam și acolo un grajd, unde ținea vaca vara.

Grajd cu fînar deasupra, săpătură, fîneață, șopron de scule. Tot dichisul. Un păr imens în mijlocul săpăturii, unde punea porumb și fasole, și inevitabilii dovlecei. Un măr mare, crețesc, de unde culegeam merele căzute pe jos. Niște nuci care umbreau dosul grădinii. La Păuna. În spatele casei lui nea Costică, fratele străbunicului meu. Nu mai e nimic. S-a ales praful de tot ce era acolo.

Nu, greșesc. Nu era Murga. Murga murise mai demult. Era Brîndușa. Sau Murga? A doua Murga, parcă. Am avut două Murgi. Una care m-a hrănit cînd eram mic, cu laptele ei am crescut. Rea vacă, trecea prin gardul de cătină de zici că nici nu era în fața ei. A doua prin anii ‘80, anii acestor amintiri inutile. Brîndușa a fost ultima, după Revoluție, eram mare deja. O vacă roșcată, pe care am adus-o de lanț de la vreo douăzeci de kilometri dînsus de Telega, aproape de Șotrile, de prin Plaiul Cîmpinii. Am făcut juma de zi cu ea de lanț. Eu cu unchi-meu. Doma doma, doma doma. Am venit cu vaca acasă.

De unde am pornit? De ce am ajuns la Murga și la Brîndușa? Și la bunică-mea?

Fetele noastre nu mai știu de ce spanacul miroase a urzici. Și a copilărie.

Copilăria lor miroase altfel, total diferit, cumplit de diferit de copilăria noastră. Bălegarul le pute. Spanacul e bio și se mănîncă neapărat cu quinoa și cu quiche de praz. Amîndouă neapărat scrise cu q, nu cu chi. Nu mai poți băga în tine un castron de smîntînă proaspăt adunată de pe marginea oalei de lapte prins, că faci colesterol. Șunca e o chestie abominabilă, cum poți să mănînci așa ceva, tata!, o să ți se facă rău!, ah ce scîrbos... Șoriciul pute. Caltaboșul cu covrigi pute. Le e frică să meargă prin iarba înaltă, necosită. Urlă din toți plămînii cînd văd un păianjen. Le e frică să pună mîna pe gîndaci sau pe viermi.

De găini nici nu mai zic. Nici nu-și închipuie cum e aia să pută a găinaț. Sau, și mai oribil, să tai găina, să înfigi mîna în ea, să o apuci de gît, să-i imobilizezi trupul cu picioarele, harșt! sîngele țîșnește, îi dai drumul repede, să nu te stropească, sare din gîtul retezat ca de la streașină, cînd plouă cu clăbuci, udă caldarîmul curții, vara, pătează zăpada iernii. Aceeași curte, același sînge, doar decît altfel mizanplasul pe jos.

Cum e să tai lemne la joagăr? Sau la fierăstrău? Cum e să te uiți la străbunică-tu cum ascute coasa, sau cum face gură la fierăstrău, dinte cu dinte, migală cosmică? Cum e să faci arc și săgeți de alun, să bălăurești pe coaste? Cum e să croșetezi ilice și ciorapi de lînă?

Cum e să porți ciorapi de lînă iarna, cînd te dai pe sanie? Să intri seara în casă, fleașcă și obosit, roșu în obraji, scuț de înghețat, să-ți dai jos încălțările care mustesc a zăpadă fleșcăită, să-ți proptești labele picioarelor în peretele sobei de tablă,

“Florentina, cum îi zicea la soba aia de tablă pe vremuri?”,

“Vesta”, îmi răspunde Florentina din bucătărie,

toc toc toc, face lingura de lemn pe buza oalei, mîncare de spanac cu miros de urzici,

să-ți proptești picioarele cu ciorapii de lînă uzi pe peretele fierbinte al sobei, frige, dar e bine, iese abur din ei, miroase a cîine plouat, apoi lîna se încinge și începe să pută diferit, a lînă arsă, “Potolește-te, dă jos cracii de pe sobă, nu vezi că strici ciorapii de lînă, crezi că-ți mai fac alții?”,

da, o să-mi faci alții, mereu îmi faci alții, în fiecare an îmi faci alții, îmi crește piciorul, îmi faci alții, sînt la școală, într-a întîia, apoi a doua a treia îmi crește piciorul alți ciorapi de lînă a cincea a opta alți ciorapi de lînă, apoi la liceu, apoi la facultate, mereu mi-ai făcut alții,

de ce nu mai ești aici să-mi mai faci alții?

De ce? De ce???

Fetele noastre n-or să știe niciodată mirosul de lînă încinsă. Nici cum e să iei vaca de căpăstru, de corn, să nu-și bage botul în tîrna cu mere.

Nici mirosul de urzici fierte la curci.

.