Chiar și dacă vă cheamă Pieleanu

După al doilea război mondial, pandemia asta Covid a reprezentat cea mai gravă criză socială prin care a trecut lumea cît de cît dezvoltată, din care cît de cît, cu chiu cu vai, facem și noi parte.

E drept că, în comparație cu imensitatea de catastrofă numită Al Doilea Război Mondial, scris cu litere mari ca să-i înțelegem amploarea, sărăcia asta de pandemie Covid e fix pistol cu apă.

Mai mult de-atît. E drept că alte părți ale lumii au trecut, din 1945 încoace, prin suferințe mult mai intense, oribile, atroce decît cele prin care am trecut noi în acești ultimi doi ani.

Mă gîndesc la genocidul din Rwanda. La măcelul îngălat, dar totuși cît se poate de sîngeros din fosta Iugoslavie. La măcelul mult mai necruțător organizat din Cambodgia, sub conducerea lui Pol Pot. Mai sînt și altele, astea îmi vin repede în minte, fără să mă forțez prea mult.

Și totuși.

Și totuși, sîntem suficient de răsfățați de soartă încît, din fericire, să n-avem astfel de termeni de comparație. Iaca atît s-a putut: doar o catastrofă mediocră, sanitară. Doar decît. Au murit niște zeci de mii de oameni.

Ookey. Ce vrei să spui cu asta? Ce vrei să ne demonstrezi? Ce înseamnă cîteva zeci de mii de oameni cu cîți ne-au murit la Stalingrad, în cîteva luni? Sau cu cîți au fost măcelăriți la Oarba de Mureș într-o singură zi, mînați de la spate cu Naganul de comisarii sovietici?

Nu putem compara cu suferința prin care s-a trecut acum două sau trei generații, marele abator, marea mașină de tocat suflete prin care au fost trecuți sărmanii noștri bunici, amărîtele noastre bunice.

Dar nici noi nefiind pe măsura celor care au trăit, au suferit și au murit în Al Doilea Război Mondial, a acelor generații tăbăcite de soartă, orice suferință ni se pare atroce, de la o unghie căzută pînă la o epidemie de gripă.

Suferința este inevitabil subiectivă. Nu poți să compari suferințele, e inimaginabil. Pentru noi, bombardarea Dresdei e un capitol minor din istorie. Mare lucru. Dă, mă, pagina, să citim despre următoarea catastrofă, Holodomor, că mă grăbesc și n-am timp de asta acum.

Pentru cei care au respirat foc și au trăit iadul pe pămînt, însă, a fost tot ce se putea. Și încă ceva pe deasupra.

La fel și cu cineva căruia i-au murit părinții într-un accident de mașină. Pentru noi e o biată statistică, pe care o consumăm plictisiți la Știrile de la Ora 5. Maxim două minute de isterie televizată în care vedem niște fiare contorsionate. Ookey. Am mai văzut și ieri același lucru. Pentru el este tot ce se poate îndura. Și încă ceva pe deasupra.

Așijderi și cu suferința pe care o trăim din cauza Covidului. Pentru unii din noi e moarte. Tot ce se poate îndura. Și ceva pe deasupra. Pentru alții din noi sînt doi ani de viață pierduți. Pentru alții, mai tineri, jumătate de liceu dus pe apa sîmbetei.

Pentru alții, sărăcie și mizerie și speranțe spulberate. Pentru alții, depresie. Pentru alții, angoasă. Pentru alții, suferința că n-a putut să mergem la schi anul ăsta în Austria. Ah, ce suferință. Vai, dragă, pîrtiile din Bulgaria nici nu se compară cu alea de la Sölden. Niște mediocri. Nu vrei să știi cît am stat la coadă la gondolă. Inaceptabil.

Fiecare cu suferința lui. Neștiind ce au pățit bieții ăia cînd au respirat foc în adăposturile anti-aeriene din Dresda, nu putem compara. E suferința noastră cea mai mare, absolută. Cea mai groaznică. Pentru o întreagă generație de răsfățați ai sorții, e cea mai cruntă experiență de viață trăită vreodată.

În consecință, trauma psihică este aproape comparabilă. Sîntem mai moi, mai pufoși. Deci la o catastrofă mai mică, mai pufoasă, mai mediocră, efecte cît de cît asemănătoare. Nu ducem cît au dus ăia la asediul Leningradului. Dar tot ne doare, aproape ca pe ăia, care au fost nevoiți să recurgă la canibalism. Sîntem la fel de speriați de bombe, de shellshocked.

Cum ieșim din asta? Cum ne spălăm creiere întru normalitate, întru vindecare? Cum ieșim din această spaimă? Dar mai ales din această ură cumplită în care ne scufundăm în fiecare zi, cu fiecare gură de aer respirată, cu fiecare secundă de televizor privită, cu fiecare cuvînt intens citit? Cum ieșim din depresie, din apăsarea asta existențială care ne sufocă?

Dragii mei, permiteți-mi să fac pe prestidigitatorul. Să recurg la mijloace complexe, de tip deus ex machina, să scot iepurele vindecător din pălărie. Să vă uimesc. Să vă introduc în scenă un mare, neașteptat tămăduitor. Un mare solomonar priceput. Habar n-aveți de el. N-ați auzit în viața voastră de așa ceva.

Se cheamă înțelegere. Se cheamă empatie. Se cheamă toleranță. Se cheamă iubire și iertare.

Se cheamă, n-o să vă vină să credeți: creștinism.

Dragii mei intenși, iubiții mei inchizitori pe persoană fizică. Călăii mei pufoși. E vremea să ne aducem aminte de puterea tămăduitoare a disciplinei spirituale.

Cum unii fac flotări să le crească mușchii, iar alții dau la perete toată ziua sărăcia aia de minge de tenis, să-și îmbunătățească serva și reverul,

atenție, n-am zis încă nimic deocamdată despre golf, da?

la fel și noi ar cam trebui să facem dureroase, necesare exerciții de toleranță. Și mai ales de iertare.

Să ne punem în agendă, cum ne punem întîlnirile de afaceri, ședințele și vizitele la doctor. Azi trebuie să fiu un pic mai puțin intens la cap. Azi trebuie să fiu un pic mai iertător. Azi trebuie să fac zece flotări și să iert trei cretini.

Nu, nu se poate, îmi urlă creierul indignat, dependent de ură și de inchiziție zilnică pe pîine. Trei e prea mult. Ești nebun, nu pot atîția din prima. Bine, hai, treacă de la mine. Doar unul azi. Și pe urmă, încet încet, pas cu pas, mărim ștrocul, intensificăm alonja, trecem la următorul nivel: doi pe zi, trei pe zi. Poate așa ajungem să-l iertăm chiar pînă și pe CeTePe pînă la sfîrșitul lumii.

Palada e un cretin și un dobitoc. Ah, Doamne, nu știți cîtă lume gîndește aceste cuvinte necesare, ferme, adevărate, indubitabile. Sînt mii, zeci de mii, sute de mii de intenși care mi-ar vrea pielea pe băț.

Ei bine, dragii mei tefelei care oricum n-aveți cum să citiți aceste rînduri, că nu citiți voi texte scrise de primitivul de Palada,

e vremea să începeți să-l înțelegeți, să-l acceptați și să-l iertați chiar și pe intensul de Palada, pe oribilul de Palada,

pe nemernicul de ticălos

de dobitoc

de cretin

de tîmpit

de Paștele mamii lui de medieval de Palada.

Ookey. Doamne, ce vă mai place să-l mai înjurați și să-l mai urîți pe nasolul de Palada. Să întoarcem foaia. Nu încă și celălalt obraz. Doar foaia. Doar perspectiva.

Palada are și el piticii lui pe cap. Palada trebuie să-l ierte pe Goțiu. Un tîmpit și un dobitoc. Ah, ce l-aș mușca de nas și mîine, dacă n-aș avea deja condamnare penală din cauza aceluiași comportament reprobabil. Palada trebuie să-l ierte și să-l înțeleagă și să-l tolereze pînă și pe tîmpitul și pe dobitocul de Goțiu.

Ba chiar să facă imensul, groaznicul efort mental să nu-l mai considere tîmpit și dobitoc. De ce-l faci, bre, tîmpit și dobitoc? Cum de poți fi în asemenea hal de intolerabil și de cîine? E și el un om, acolo. Mama lui de om...

Palada trebuie să-l ierte și să-l înțeleagă pînă și pe Pieleanu. Știți voi care. Acel Pieleanu. Unicul, inegalabilul. Faimosul Pieleanu din faimoasa sintagmă “PalaDA PieleaNU”. Acel sociolog remarcabil și puternic concurent profesional al lui Palada. Pe care Palada de ani buni se întreabă: Doamne, cum de-l mai rabdă pămîntul și pe ăsta? Dar mai ales: Doamne, cum de mai lucrează clienții cu el, Doamne, la cîte dume și dude a dat? Mă, clienții ăștia chiar sînt ca în bancul cu ursul? Mă, ăstora chiar le place să fie păcăliți în asemenea hal? Și se mai și întorc, să mai fie păcăliți încă o dată? Doamne Dumnezeule, ce clienți...

Hmmmm. Nasol. Palada trebuie să-l ierte pînă și pe Pieleanu. Vai, ce doare. Nici nu pot să mă gîndesc, că simt că mi se umflă ficatul. Vai, mă doare capul. Unde sînt sărurile, că simț c-o să leșin. Auzi, Mamițico, zice că trebuie să-l iert chiar și pe Pieleanu. Mai dă-mi din săruri, să mai trag din ele, că iar mă ia de cap.

Pînă și pe nemernicul de Băsescu trebuie să-l ierte Palada. Băsescu, la a cărui simplă pomenire de nume se încrețește pielea pe mine și-mi crește tensiunea. Palada trebuie să-l ierte și pe Iohannis. Și să-l înțeleagă. Și să-l tolereze. Haide, bre, e totuși om și el. Chiar merge și la schi. Cum poți să te superi pe un semen schior? Mama lui de schior...

Înțelegeți? Să vă mai explic? Să mai dau din casă pe cine trebuie să iert, să tolerez, să-i accept similaritatea ontologică? E și el om, lasă-l, bre, și pe el să trăiască.

E al naibii de dureros. Și e singura cale spre vindecare. V-o spune Iisus. Pe el trebuie să-l credeți, dacă pe mine nu mă credeți. E singura cale prin care putem să redevenim oameni, după ce atîta timp am fost doar fiare și bestii și monștri.

Useriștii trebuie să adopte trei pesediști. Mintenaș, unu doi trei. Ca pe flotări trebuie useriștii să numere pesediștii de adoptat. Pe care să-i înțeleagă, să facă niște crîncene eforturi mentale, să se strofoce empatic să priceapă: cum e, dom’le, să fii primitiv și știrb și babă de la Mizil care pupă moaște?

La fel, cei de la AUR trebuie să-i înțeleagă și să-i ierte și pe globaliști, și pe tefelei, și pe Soros, și pe Arafat și pe Rafila, pe Iohannis, pe Kodruța, pe Merkel. Pînă și pe intensul ăla de Moraru sau de Muraru sau cum îl cheamă pe el acolo. Un civil deosebit, cu sarcini specifice de civil.

Pesediștii trebuie să ierte la Băsescu și la pedeliști și la securiști. Securiștii trebuie să ierte la șpioni – nu știu dacă asta chiar se poate, mi se pare că e chiar și o lege care interzice asta.

Cei de la țară trebuie să-i ierte pe îngîmfații de la oraș. Cei de la oraș trebuie să-i ierte pe primitivii de la țară.

Ardelenii trebuie să facă un efort imens, și melcul țuști, să nu îi mai desconsidere pe olteni, pe moldoveni, pe răgățeni. Noi, insuportabilii de mitici de pe aici, de prin Balcani, trebuie să nu mai spunem porcăria aia de glumă cu “și melcul țuști” și să acceptăm că pînă și ardelenii sînt uneori oameni. Doar uneori. Doar cîteodată. Pe bune, v-am spus bancul ăla cu ardeleanul și cu melcul? Te caci pe tine de rîs. Și Doamne, cît de adevărat este...

Unde rămăsesem? Tocmai m-am văzut acum o oră cu un ardelean. Un prieten. Un tip tare fain. Știe bancul. O să rîdă la acest text de o să se crăcăneze. Mama lui de ardelean.

Vacciniștii trebuie să facă eforturi temeinice pentru a începe să priceapă că pînă și anti-vacciniștii sînt, totuși, în mod paradoxal tot oameni și ei. Două mîini. Două picioare. Chiar și cetățeni ai acestei țări, cu drepturi și cu libertăți. Da, știu: e groaznic de complicat să poți concepe o asemenea oribilitate de gînd oribil. Cum, dom’le, pînă și ăia e oameni? Nu-mi vine să cred...

Anti-vacciniștii trebuie să mai lase naibii oleacă sărăciile alea de teorii ale conspirației și să încerce să înțeleagă motivele pentru care, totuși, vaccinul a fost propus ca soluție la o epidemie. Chiar dacă o soluție imperfectă, totuși o soluție mai bună decît să nu fi făcut nimic, să încrucișăm scîrbiți brațele pe piept și să privim cum înflorește moartea în jurul nostru.

Înțelegeți, bre, cum devine chestiunea? Fiecare trebuie să ierte pe cineva. Să-și ierte dușmanii, mama lor de dușmani, arză-i-ar... Să încerce să-i înțeleagă pe cei care îi enervează, îi scot din sărite. Pe cei cu care ar da de pămînt, de toți pereții.

Să ne conștientizăm emoțiile negative, să le rugăm frumos să ia o pauză, să ne lase în pace să respirăm un pic, să reînvățăm ce e aia normalitate și vindecare și lume întreagă la cap.

V-am spus cît de greu este să accepți oribila concluzie că pînă și Pieleanu este om? Doamne, ce doare.

E singura cale, bre. Care o fi numărul de telefon al lui Pieleanu, că nu-l mai am. Nu-i nimic, îl fac eu rost. Să-l sun, să-mi cer iertare pentru toate lăturile pe care i le-am turnat în cap în ultimii ani.

Vă pupă sociologul. Vă las, că am o treabă. Trebuie să-l sun pe Pieleanu. Da, chiar pe acel Pieleanu.

Hai, încercați și voi. Iertați și voi pe cineva. Și cereți-vă iertare și voi. Hai, că au inventat ăștia pînă și o poezie în acest sens. Un soi de rețetă de workout spiritual. Precum și noi iertăm greșiților noștri...

Doare, dar altminteri nu se poate. Iisus v-o spune, nu v-o spun eu. Măcar pe Iisus să-l credeți, dragilor, pufoșilor, oribililor, tîmpiților, ticăloșilor, frumoșilor, famenilor, politrucilor, săracilor, amărîților, deosebiților, strălucitorilor, fraților, oamenilor.

Ah, ce vă mai iubesc. Și cînd nu vă iubesc, mi-am pus o alarmă pe ceas să-mi aduc aminte că vă iubesc. Că trebuie să vă iubesc. Că sînt forțat de Covid și de istorie să vă iubesc.

Cu accentul pe “trebuie”. Altă soluție nu e. Din sărăcia asta de groapă nu putem ieși decît împreună. Altă cale de vindecare nu avem. Iisus v-o spune, nu v-o spun eu. Precum și noi iertăm greșiților noștri.

Măcar pe Iisus să-l credeți, mama voastră de oameni pe care încerc din răsputeri să vă iubesc. Chiar și dacă vă cheamă Pieleanu.

Am zis.


.