MOVIE REVIEW: Don’t Look Up (Recenzie pe nevăzutelea)

Zilele astea am aflat de un cuvînt foarte puternic: toroipan. Recunosc, în nemernicia mea, ca un cîine turbat, nu știam ce înseamnă. A trebuit să mă duc la DEX să aflu că e vorba despre un ciomag: “Băț noduros, mai gros la un capăt”. Am de-astea pe-acasă grămadă, rămășiță a unor nevoi neîmplinite din copilărie.

Zilele astea am aflat de un film puternic: Don’t Look Up. Recunosc, în nemernicia mea, ca un sociolog leneș, nu l-am văzut încă. Dar fiți atenți aici. Am citit atîtea recenzii, atîtea opinii care de care mai elaborate, mai foarte definitive, mai pricepute și cît se poate de detaliat-perfecte

încît am tupeul să scriu deja recenzia la acest film foarte frumos, foarte bine făcut, foarte pasionant, foarte perfect, foarte enervant, foarte pe buzele tuturor,

care să moară pisica disecată la blăniță dacă am văzut vreo secundă din el.

Îl am. Așteaptă cuminte în hard disk să-i vină rîndul. Nu l-am văzut încă. Motiv deosebit să vă povestesc despre el. Așa sînt sociologii. Nu se pricep, nu știu, nu consumă, nu-și fac temele. Dar le știu pe toate. Mama lor de aroganți perfecți.

Problema cu acest film foarte perfect, foarte mediocru, foarte apreciat, foarte disputat, este că reușește performanța să enerveze pe toată lumea. Asta deja o știe și ultimul copil din ultima haltă din ultimul mizil.

Dar nu știți de ce.

Știți de ce enervează? Pentru că mulțumește pe toată lumea. Pentru că oferă fiecăruia cîte ceva convenabil pe post de bîtă ideologică, de toroipan cu care să miruiască la frunte dușmanii.

Pentru că își permite aroganța să fie o curvă ideologică. Să amestece bucuriile consumatorilor și să facă pe plac atît progresiștilor, cît și reacționarilor, și suveraniștilor și globaliștilor, și anti-vacciniștilor și perfuziștilor, și entuziaștilor întru știință și descîntătorilor în mațe de urangutan.

Acest film lovește rău de tot la operație. Singura operație care ne doare cu adevărat. Ne lovește la unicitate. La fantasma noastră de exclusivitate ideatică, gnoseologică, morală și mai puneți voi alte cuvinte complicate aici care să spună că de fapt ne dorim în capul nostru prost să fim niște zei atotputernici.

Principala problemă a oamenilor intenși la cap, așa cum am devenit de ceva timp aproximativ noi toți, toți cei 107% din locuitorii acestui glob, este că în marea noastră superbie pre-adolescentină vrem ca doar noi să avem dreptate și toți ceilalți să se zvîrcolească în chinuri la picioarele noastre, adulîndu-ne atotputernicia și atotmăreția și mai ales atotînțelepciunea.

Ah, mare zeu perfect, cum le știi tu pe toate și doar tu le știi, noi toți ceilalți bicisnicii ne zvîrcolim pe jos pe preș în fața ta ca niște viermi primitivi și ne scăldăm în gloria zemurilor tale ideatice pe care le împrăștii cu generozitate asupra noastră. Ah, mai spune. Ah, mai varsă cuvinte peste noi. Ah, stai să...

Pricepeți voi. Consumatorii de literatură vizuală erotică veți înțelege cu prisosință scena, poziția, detaliile corporale. E cu multe icsuri, cel puțin trei, și e foarte expresivă. If you know what I mean.

Ei bine, vine acest film și mai întîi îți oferă bombonica. Ia de-aici, supremule, zeule, ia un instrument cultural pe care să-l folosești pe post de toroipan. Să le dai în cap dușmanilor, să-i zdrobești cu marea ta pricepere estetico-cinematografico-morală, precum zdrobea cu buzduganul țestele vrăjmașilor Dragoș Vodă și Sargon și marele, unicul, inegalabilul Gilghameș.

Pe urmă, cum ai pus mîna pe buzduganul ideatic, trosc, îți dă peste dește și-ți omoară fantasma, îți îneacă peștișorul. Vine cu o idee opusă. Nu mai e despre progresiști, este despre reacționari. Nu mai e utilă scormonitorilor întru știință, ci reacționarilor care contestă hegemonia simbolică a acesteia.

Cum îți dă ciomagul, cum dă imediat și dușmanului același instrument.

Atunci începe pandalia. Oftica. Șucărul și supărarea. Cum așa, bestie nerecunoscătoare? Îmi dai mie și-i dai și lui?? Mie, perfectul de pesedist aurist care contest sistemul, îi dai același instrument retoric și nasolului de userist, arză-i-ar mațele în el de userist să-i arză? Cuuum? Eu globalist de frunte, deontolog premiant cu coroniță, mă pui pe același palier de client cu nasolul ăla de primitiv medieval, căruia-i oferi același privilegiu, același instrument, mama lui de primitiv, arză-i-ar mațele primitive în el, putrezi-i-ar dinții cei știrbi în gură?

Nasol. Filmul te păcălește. Nu oferă exclusivitate. Se oferă tuturor, în egală măsură, ca o scîrbavnică ștoarfă, ca o preacucernică curvă, gata să se tăvălească cu oricine, nu doar cu tine.

Aha. Buba mare. Rană narcisică imensă. De unde și fandacsia, de urlați toți pe Internet despre acest film perfect, mediocru, nașpa, foarte mișto, alea alea, bla bla bla.

Știți cine mai e precum acest film care ține cu toți, deci de fapt nu ține cu nimeni, făcînd de fapt mișto de toți? Realitatea, bre pufoșilor bre. Viața, bre ideologii mei pe persoană fizică.

Viața în general nu e perfectă. Viața în general e plină de compromisuri și de inadvertențe. Cînd ține cu useriștii, să moară primitivii de furie. Cînd le dă puterea celor știrbi, să moară în chinuri useriștii. În mod paradoxal, pînă și useriștii au uneori dreptate. Chiar și Goțiu, slăvit fie-i numele deja scufundat în uitare. În mod paradoxal, pînă și primitivii de pesediști și de auriști au uneori dreptate.

În general, dreptatea nu e de partea nimănui. Pentru că e de cele mai multe ori la mijloc, poziționată în mod neconvenabil undeva într-un no man’s land, să fie la îndemîna tuturor. Ca să nu mai spun de acele momente istorice absolut cretine cînd de fapt nimeni nu are dreptate, toți sînt vinovați, vezi de exemplu războiul din Serbia.

Vreți atotputernicie? Vreți dogmă? Vreți perfecțiune și totalitarism? Vreți să fiți un Robespierre de-ăla perfect și aspru, dar sever, care să se joace cu căpățînile celor care nu sînt de acord cu voi? Ah, voi zei pufoși. Ah, adunătura mea de perfecți anonimi.

De-aia sînteți furioși pe acest film. Că nu vă dă orgasmul pînă la capăt. Că vă dezamăgește și vă dă cu tifla. Face un maclavais care să convină tuturor, deci nu mai convine nimănui. Stai așa, că Meryl Streep e Trump. Ba nuuuu, greșit. Meryl Streep e Hillary. Stai, că de fapt ține cu ăia care sînt cu încălzirea globală. Ba nu, ține cu ăia care luptă cu sistemul, cu deep state. Stai, că...

Stai, că deși n-am văzut filmul, zău dacă n-am vaga impresie că l-am înțeles de fapt.

Hai, nu mai fiți supărați. În viață nu are nimeni dreptate. Doar în basme.

Să moară pisica electrocutată la vintre, promit să văz filmul. Cîndva zilele astea. Trebuie să intru și eu în rîndul lumii, să fiu și eu stereotipizant de predictibil. Așa, ca voi.

Evident, sărăcia asta de film controversat va sta la coadă. O să mă apuc de el după ce voi revedea mai întîi The Big Lebowski. Că prea îmi promit de două secole să-l văz din nou nestingherit, nefrecat la cap de nimeni. Singurul film care oferă plăcere morală completă. Și după ce voi revedea cele două trei patru filme strămoașele lui Don’t Look Up: Dr Strangelove, The Network, Wag The Dog și Idiocracy.

O să văz și eu filmul. Probabil chiar o să am și o părere despre el. Probabil o să scriu și o recenzie. Care probabil va fi ca asta sau total diferită.

Probabil n-ați înțeles nimic, dar vă place mult mult de tot ce vă spun, cum le scriu, cum vă învîrt.

Probabil v-am făcut din vorbe, nu-i așa?


.